Somnul academic naște monștri

Codexul Rohonczi sau zbor deasupra unui cuib de … șoimi [1]

Misteriosul „Rohonczi Codex” (numit astfel după localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al cărui original se găseşte în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, incitase mai multe generaţii de filologi şi istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pînă spre 1970, fără a-l putea descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet cunoscut).

Pe la începutul anilor ‘80, obţinîndu-se oficial o copie integrală a codexului respectiv, aceasta este oficial încredinţată spre studiu cercetătoarei Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară descifrării (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atît cu stabilirea unor „ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a desfăşurat apoi întreaga cercetare) că ar fi vorba de un corpus de texte redactate iniţial spre sfîrşitul secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, „într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate discuta) faptul că noţiunea de „latină vulgară” denumeşte mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestriţ al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e „latină vulgară”, ci „franceză veche”, nu e varietate dialectală a latinei tîrzii, ci deja o altă limbă – din marea familie a limbilor romanice), nu-ţi trebuie mari competenţe sau acuităţi lingvistice ca să vezi că limba „descifrată” şi „transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă (după două decenii de eforturi cvasimaniacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, nici cu ceea ce se ştie îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo altă limbă neolatină cunoscută, iar „latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestată de aşa-numitul „Vocabular comparat” de la sfîrşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentînd capricios legile fonetice ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii forţate şi adeseori naive, aflîndu-şi unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifică şi nu lipsită de erudiţie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densuşianu din „Dacia preistorică”, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din „Dacia hiperboree”). Nici nu e de mirare că autoarea, tacit marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură [2] şi şi-a găsit audienţă mai ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetării sale – „Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate mai întîi „în cadrul celui de al II-lea Congres Internaţional de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în perioada 15-18 august 2001, sub egida Societăţii [ţineţi-vă bine!] «Dacia Revival International Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon Săvescu, doctor în medicină şi istorie”, unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat enorm nu atît „latinitatea” acestei străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a greoiului alfabet utilizat în codice [3], fără să se mai sinchisească de faptul cu totul straniu (ca să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere [4] să nu mai lase nici o altă urmă pe fața pămîntului! Cum straniu e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorităţii tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicţia rituală a scrisului (atestat tîrziu – şi numai în „relaţiile diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat, rezistînd pînă tîrziu concurenţei alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar iniţiatic, destinat unei minorităţi păstrătoare a tradiţiei precreştine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteză, nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ţine însă mai mult de orizontul ficţiunii (gen „Creanga de aur” a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urmă.

Şi dacă am admite că cercetătoarea, chiar înşelîndu-se asupra identităţii limbii respective (de ce n-ar fi, la urma urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istoria), a găsit totuşi cheia descifrării celor patru „cărţi” ale manuscrisului, rămînem destul de dezamăgiţi de incoherenţa unor segmente întregi [5], de elementaritatea belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor „arhivate în cancelaria statului blak” [6], pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII):

„Cugetările, proverbele şi îndemnurile pline de înţelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale filosofiei vechilor daci. Textele cărţilor I, II şi IV sînt semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, solii şi alianţe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi muzicale…”.

Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, aşadar, o insulă de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care mitropoliţii nu propovăduiesc pacea evanghelică, ci patosul războinic [7], hrăniţi nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu! „Luptaţi”, „loviţi”, „zdrobiţi”, „biruiţi”, „tăiaţi”, „radeţi”, „brăzdaţi” sau „seceraţi” duşmanii (pecenegi, cumani, unguri „mlăştinoşi”, „şobolanii” de uzi, „oamenii galbeni” în speţă) sînt îndemnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în lungi şarje retorice (punctate interjecţional: a! ao!), restul fiind neesenţial. Tinerii sînt crescuţi în mistica războiului şi numiţi „şoimi” ai patriei (Ceauşescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturităţii războinice), pe care sînt îndemnaţi să se jure a fi necruţători în luptă, binemeritîndu-şi astfel renumele de „căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d-na Enăchiuc) este aşa-numitul „Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): „Lovind, biruieşti; strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu însufleţire! Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiţi! Conducătorul blakilor, Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor „vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul al XII-ea, „şoimii” cîntau aşa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).

Rămîn multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediţia. Aparenta coherenţă internă de ansamblu a demersului d-nei Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepţie mai puţin avizată: adeseori nebunia însăşi este perfect coherentă în sistemul ei de referinţă. Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania delirantă a şcolii latiniste pînă la tracomania semidoctă a răposatului Iosif Constantin Drăgan, sau pînă la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntîlnim şi ca entuziast prefaţator al lucrării d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum explicativ, acest prim volum nu pare să reziste decît prin fotocopia straniului document original (curiozitate de epocă simpatică în felul ei, cu toată tutela ungurească).

În faţa unei asemenea provocări, de ce tac de atîta vreme – s-au făcut, iată, 15 ani! – instanţele noastre academice? Fără să aibă greutatea unei somităţi în domeniu, paleograful Dan Ungureanu – „Nu trageţi în ambulanţă!”, în „Observator cultural”, nr. 167/2003 – a rămas o voce aproape solitară. Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu un minimum de contra-argumente autorizate, punîndu-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei „protocroniste”? Iar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată această ofertă există un sîmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă, fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri universitare şi academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în societatea românească? Întrucît demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi datoria să o facă? Sau este cumva mai îndreptăţită decît pare aserţiunea că lingvistica românească a murit în prag de mileniu cu regretatul… Iancu Fischer?

______________________________________

[1] O primă formă a acestui articol a apărut în revista „Puncte cardinale” încă din ianuarie 2003, cu titlul „Somnul academic naşte monştri”.
[2] Viorica Enăchiuc, „Rohonczi Codex. Descifrare, transcriere şi traducere/ Déchiffrement, transcription et traduction”, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucureşti, 2002, 831 pagini (ediţie bilingvă româno-franceză, conţinînd reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea lui cu caractere latine, traducerea românească şi versiunea franceză, precum şi numeroase auxilii: prefaţă, cuvînt înainte, note şi comentarii, postfaţă, bibliografie, vocabular comparativ, hărţi istorice).
[3] Presupusul vechi alfabet dacic ar fi conţinut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate – amintind mai degrabă de limbile semitice decît de cele indo-europene – rămîne că „ductul scrierii este de la dreapta la stînga, iar textul se citeşte de jos în sus, primul rînd, deci, devenind ultimul din fiecare pagină”!
[4] Altminteri strict fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pînă cel puţin în secolul al XVI-lea, cînd s-a executat manual – ceea ce n-ar fi fost posibil în condiţii de ignorare completă a limbii şi a sistemului de notare în cauză – pretinsa „copie” ilustrată ajunsă pînă la noi: 448 de pagini, format 12/10, „fiecare cu circa 9-14 rînduri”, în care sînt intercalate şi 87 de miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor în economia „descifrării” textului (aspect asupra căruia autoarea promite să dea lămuriri depline într-un alt volum, care tot întîrzie), dar şi un sistem de notaţie muzicală, descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă se livrează împreună cu cartea) a „celei mai vechi melodii laice româneşti cunoscute pînă acum”.
[5] Iată o mostră: „Ai ucide primejdii luptînd, iată tăişuri înverşunate ai birui cu înverşunare în curăţire…” etc. Slavă Domnului că nu se poate dovedi nimic!
[6] Stranietăţii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest „stat blak centralizat”, contemporan cu Bizanţul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului „Vlad, cîrmuitorul blakilor [uneori numiţi în text şi geţi sau daci, aşa cum ţara este numită Dacia!], stăpîn şi vrednic de a fi rege”, şi sub conducerea religioasă a mitropoliţilor la fel de nemaiatestaţi Sova Trasiu, Niles şi Timarion, întins nici mai mult, nici mai puţin decît „în stînga Tisei, pînă la Nistru, şi de la Dunăre pînă în apropierea munţilor Cernahora”, aliat de încredere al Imperiului bizantin, dar încheind alianţe, „după caz”, şi cu goţii, ungurii, veneţienii sau cruciaţii occidentali, nu a atras în nici un fel atenţia vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat în vreun alt fel de memoria localnicilor, ci a fost înghiţit de o uitare fără nici o breşă (şi fără echivalent în istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminaţie a „nenorocului” nostru istoric ca o limbă şi un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznaş din secolul al XVI-lea (cum e cel mai probabil), să nu fi transmis posterităţii vreun text mai acătării, ci doar acest talmeş-balmeş de discursuri monocorde şi solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost reţinute într-o arhivă de cancelarie domnească, oricît de scăzut ar fi fost nivelul politic şi cultural al acesteia.
[7] Atît de specific daco-geţilor, cum dau mărturie sursele antice: „Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” (Dio Chrysostomos), căci getul „c-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu). In illo tempore, războinicii stirpei, în traducerea d-nei Enăchiuc, s-ar fi jurat (pe căciulă) după cum urmează: „O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, / Înşelător, să nu primeşti a te uni / Cu prorocirile Şarpelui, anuale, / Pentru că lovit / Vei fi / Cîntecul cetăţii aud îndelung / Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă! / Să juri cu maturitate şi cu convingere! / Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! / Alesul jurămînt preţuieşte şoimul tău, / Mergi cu jurămînt puternic!”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

5 thoughts on “Somnul academic naște monștri

  1. La tonul dispretuitor al acestui articol fata de „delirurile unui Nicolae Densusianu” sau Vasile Lovinescu, nu pot decat sa-i urez autorului sa devina un istoric mai important si un enciclopedist mai grandios decat cei doi. Succes! (caci mai e mult pana acolo)

  2. Vă mulțumesc pentru urare, dar nu mi-am propus să devin nici una, nici alta, simțindu-mă bine în pielea mea. A nu-ți plăcea sau a nu fi de acord nu înseamnă a disprețui (de unde pînă unde?!). Vă doresc, la rîndul meu, ca acest primitivism oțărît al gîndirii dvs. să fie doar un puseu… Și vă asigur că nu vă disprețuiesc deloc (altminteri nici nu v-aș fi răspuns).

  3. discutiile asupra codului in cauza nu au relevanta sau impact asupra certitudinii originii si continuitatii neamului nostru. Nu vad sensul trimiterilor abulice si raportarilor dezaprobatoare, chestie de caracter

  4. Mitizarea poate deveni penibila, uneori, chiar daca se pierde in fantastic, dar nu provoaca oroarea pe care o provoaca demitizarea măsluitoare gen boia care sigur nu vine dinspre rasarit!

    ca si noi, tot pe langa slavi ne ducem veacul…interesant, desi au fost multe chiar inainte de a ajunge slavii, insa de ce ar veni din spatiul slav, la mitizarea excesva ma refer, când cel vestic a fost mult mai prolific?!

Spune-ți părerea