Mizele bătăliei pentru definirea familiei

În ciuda faptului că, printr-o mobilizare civică fără egal în istoria recentă a țării, trei milioane de cetățeni au semnat în favorarea organizării unui referendum în vederea înscrierii definiției familiei firești în Constituție, destui concetățeni, unii dintre ei cu funcții publice importante (cum ar fi cetățeanul Iohannis Klaus-Werner, actualul președinte al republicii), ba chiar și formațiuni politice (cum ar fi Uniunea Salvați Romania) și-au exprimat rezervele față de aceste inițiativă. Pentru mulți concetățeni demersul de declanșare a unui referendum pentru definirea familiei în Constituție este o “falsă problemă”, “o aruncare cu 50 de ani în spate”, “o falsă prioritate”, când, de fapt, noi am avea alte chestii mult mai importante de făcut acum în țara asta (absorția fondurilor europene, autostrăzi, școli, spitale, scăderea TVA, programul “Romania Start-up”, etc., etc., etc.).

Are sau nu are rost demersul civic al celor trei milioane de români? Înscrierea înțelesului firesc al familiei în Constituție reprezintă un demers important sau unul minor și marginal pentru identitatea și interesele pe termen lung ale societății românești? Chiar contează dacă în Constituție se specifică că familia este “uniunea dintre un bărbat și o femeie”?

În cele ce urmează am să încerc să răspund la aceste întrebări printr-o trecere în revistă a ceea ce consider a fi cele mai importante mize ale luptei pentru definirea familiei.

Miza nr. 1: Familia și ordinea socială: etatism și inginerie socială sau stat limitat și comunități naturale

Înțelesul pe care îl dăm familiei are o importanță covârșitoare pentru tot ceea ce înseamnă ordinea socială. Dacă familia este celula socială primordială, în care se nasc noi oameni și se perpetuează tot ceea ce ține de identitatea unor comunități / națiuni / civilizații (de la limbă, la credințe, valori, memorie istorică), înțelesul juridic al familiei este piatra unghiulară pe care se sprijină întregul eșafodaj al ordinii sociale și, în ultimă instanță, al ordinii de drept, juridice și politice, dintr-o anumită societate.

Natura ordinii sociale stă în strânsă legătură și cu locul și rolul pe care statul îl joacă în menținerea respectivei ordini sociale. De exemplu, ordinea socială din vremea comunismului era una profund etatistă, structurată în jurul rolului central pe care statul (sau, mai corect, partidul-stat) îl juca în gestionarea proceselor economice, sociale și culturale din societate. Pe de altă parte, după cum ne-o demonstrează cu prisosință istoria, pot exista și ordini sociale mai puțin etatiste, în care statul joacă un rol limitat în menținerea ordinii sociale, iar alte corpuri sociale autonome au o contribuție proprie în menținerea regulilor și normelor fundamentale prin care interacțiunile dintre oameni devin o “societate”.

După această scurtă lămurire introductivă, vă rog să-mi dați voie să-mi exprim uimirea și nedumerirea față de cei care, în disprețul logicii și al bunului simț, pretind că așa-numita “căsătorie” homosexuală ar aduce mai multă ”libertate” în societate. Pur și simplu este de neînțeles cum “căsătoria” homosexuală ar aduce mai multă ”libertate”, când, în realitate, această formă de ”familie” nu poate exista fără prezența masivă a statului în societate și fără intervenția birocrațiilor statale într-un domeniu care, de altmiteri, a putut să funcționeze onorabil sute și sute de ani la rând în absența reglementării statale.

Ajunși în acest punct ar fi cazul să ne amintim că abia de puțină vreme, de la Revoluția Francează încoace iar în unele state de abia de o sută și ceva de ani, a fost introdusă instituția ”căsătoriei civile”, în fața unei autorități de stat (de exemplu, prin Codul Civil al lui Cuza sau prin Legea mariajului civil din anul 1895 în Ungaria monarhiei dualiste). Până în momentul introducerii căsătoriei civile, familia a putut să existe și să funcționeze fără nicio intervenție din partea statului, fiind arhi-suficientă recunoașterea și consacrarea prin Biserică.

În fapt, dacă e să privim înapoi, în istoria popoarelor creștine putem descoperi situații în care familia firească, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie în fața altarului bisericii, a putut să existe și să funcționeze fără nicio sincopă în societăți pre-statale sau în societăți în care prezența și autoritatea statului erau extrem de limitate. Astfel, chiar în istoria nu prea îndepărtată a românilor, se pot găsi exemple de comunități, trăitoare în zone relativ izolate geografic (de exemplu, “republica vrânceană” descrisă de Cantemir sau anumite comunități aromâne din Peninsula Balcanică) în care singura prezență și manifestare a “statului” era un bir, o taxă plătită stăpânirii o dată pe an sau de câte ori era nevoie pentru ca stăpânirea să te lase în pace. Atât. Iar mai departe, oamenii își vedeau pe mai departe de viața lor, centrată în jurul unei vieți de familie în care normele fundamentale ale moralității creștine erau, de regulă, păzite cu strășnicie, fără nicio intervenție din partea stăpânirii / “statului”.

Realitatea istorică este că familia firească (bărbat, femeie și copii) poate exista și în afara statului sau în societăți caracterizate de minimă interferență a statului în viața cetățenilor / supușilor.

În schimb, așa numita “familie homosexuală” nu numai că nu poate exista în absența statului “liberal” (care impune societății acest tip de “familie” necunoscut până acum în istoria umanității), dar, mai mult decât atât, această convenție artificială presupune un stat implicat activ în promovarea și implementarea unei ideologii politice specifice, ideologia de gen. Drept urmare, pentru a obține acceptarea acestei forme artificiale de “familie” de către majoritatea “reacționară” a cetățenilor, care încă mai cred în ceea ce văd cu proprii ochi (că umanitatea e compusă din doar două genuri, bărbați și femei), statul promotor al ideologiei de gen va fi în mod inevitabil angajat în vaste programe de re-educare și inginerie socială, susținute de la buget și implicând diverse tipuri de birocrații statale și para-statale (ONG-uri plătite din fonduri publice), ce vor ținti schimbarea identității indivizilor după calapoadele ideologiei de gen.

Consecința inevitabilă a așa-numitei “căsătorii pentru toți” va fi o ordine socială profund etatistă, caracterizată de un intervenționism statal sistematic în viața privată a indivizilor și în funcționarea diverselor instituții din societate (ce vor fi supuse monitorizării permanente sub lozica așa numitei “gender mainstreaming”).

Așadar, prima miză fundamentală a definirii familiei este tipul de ordine socială pe care ni-l dorim în țara noastră. Vrem o ordine socială etatistă sau una în care cel puțin un domeniu fundamental (viața de familie) să nu fie supusă unor reglementări suplimentare față de cele existente în momentul de față? Da pentru mai mult sau pentru mai puțin stat? Această întrebare ar fi cazul să și-o pună în mod particular liberalii și libertarienii care, în numele “libertății” și al dreptului la “diversitate”, se pronunță în favoarea “familiei homosexuale”. Dumnealor s-ar cuveni să observe evidența că impunerea unei astfel de “familie” nu se poate fără mai mult stat și fără o etatizare și mai accentuată a ordinii sociale prin programe permanente de inginerie socială. În schimb, familia firească, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, poate funcționa perfect și în societăți caracterizate de un rol limitat al statului și de o afirmare socială majoră a organismelor sociale autonome (între care, în mod tradițional, Biserica a avut întotdeauna un rol primordial).

Miza nr. 2: Dreptul de cetate al creștinilor: cetățenie, ghettoizare sau prigoană

Impunerea “căsătoriei” homosexuale este un experiment de inginerie socială fără precedent istoric, care ar putea fi comparat, eventual, doar cu dezastruosul experiment (niciodată dus până la capăt) pe care l-au realizat comuniștii atunci când au vrut să desființeze proprietatea privată. Deși inițierea acestui experiment este de dată foarte recentă, evoluțiile sociale și politice din țările care au impus “căsătoria pentru toți” confirmă cu asupra de măsură faptul că (după cum se va vedea și din analiza din secțiunea următoare), pe termen mediu și lung, este imposibil de reconciliat libera afirmare a credinței creștine cu o ordine socială, juridică și politică care admite “căsătoria” homosexuală.

Această incompatibilitate funciară, imposibil de redus sau de împăcat, între creștinism și ideologia “căsătoriei” homosexuale apare clară ca lumina zilei dacă privim cu mai multă atenție situația în care ne aflăm în momentul de față, când, sub presiunea unei campanii orchestrate de la nivel mondial, în catalogul cvasi-obligatoriu al „drepturilor universale al omului” a fost înscris un drept cu totul necunoscut până în urmă cu vreo 20-30 de ani: „dreptul” la „orientare sexuală”.

Și în România, după aderarea la Uniunea Europeană, acest „drept” a fost inclus în nenumărate legi, ordonanțe, regulamente, ba chiar și în ghidurile pentru accesarea finanțărilor europene. În Constituția actuală a țării (adoptată în 1991 și revizuită în 2003, înainte de integrarea în UE) acest „drept” lipsește, fapt pentru care în România, spre deosebire de alte țări, încă nu au apărut situații de conflict între dreptul la liberatatea de exprimare și de manifestare a credinței religioase (drepturi universale autentice, recunoscute din totdeauna în lista drepturilor omului) și „dreptul” la „orientare sexuală”.

Un astfel de conflict este însă inevitabil datorită imposibilității (pe care o voi discuta pe scurt în secțiunea următoare) de a reconcilia antropologia (și teologia) creștină cu ideologia de gen. În țările în care „dreptul” la „orientare sexuală” a fost completat, în mod cât se poate de consecvent, cu „dreptul” la „căsătorie homosexuală”, până în prezent s-au înregistrat nenumărate cazuri de aplicare a legii penale la adresa creștinilor care, în noul context social și juridic creat de revoluția ideologiei de gen, au exprimat public punctul de vedere dintotdeauna al credinței creștine despre homosexualitate ca păcat.

Nu există niciun motiv să sperăm că pe viitor nu se vor mai înregistra astfel de incidente, ba dimpotrivă, este foarte probabil că, pe măsură ce noua ordine socială bazată pe „dreptul universal” la „orientare sexuală” se va consolida și un număr tot mai mare de indivizi re-educați vor adera la ideologia de gen, vom asista atât la creșterea presiunii politice vizând schimbarea învățăturii de credință a confesiunilor creștine în sensul acceptării „căsătoriei homosexuale” (după cum au făcut-o deja diverse „biserici” antihristice din tradiția protestantă) cât și în vederea marginalizării și excluderii din societate a creștinilor “fanatici religioși“, “fundamentaliști“ și “retrograzi“ care, în secolul al XXI-lea rămân fideli învățăturii creștine din secolul I despre homosexualitate ca păcat extrem de grav, ce aduce după sine moartea veșnică a sufletului și lipsirea de moștenire în Împărăția lui Dumnezeu (Corinteni I, 6:11).

Observăm că, de fapt, prin impunerea așa-zisului „drept„ la „orientare sexuală” situația creștinilor din „democrațiile” contemporane devine surprinzător de apropiată de condiția juridică pe care au avut-o creștinii în Imperiul Roman înainte de Edictul de la Milano. Acum ca și atunci, credința creștinilor este incompatibilă cu ideologia stăpânirii iar, drept urmare, condiția creștinilor devine aceea a unor tolerați, care oricând pot fi persecutați cu legea în mână.

În vremea imperiului păgân, creștinii, deși supuși stăpânirii și adevărați cetățeni model, nu puteau accepta, din rațiuni evidente, participarea la cultul divin al împăratului, ca parte integrantă a panteonului sincretist și a religiei civile la care adera majoritatea cetățenilor imperiului. Refuzul de a aduce jerfă statuii împăratului și zeilor păgâni (“doar puțintică tămâie pe altarul cezarului…”) a avut drept consecință excluderea completă a creștinilor din corpusul politic al imperiului și plasarea comunității creștine într-o poziție de vulnerabilitate juridică permanentă, care, în orice moment, se putea transforma în prigoană deschisă, cu toate consecințele de rigoare, de la exil, muncă forțată și până la moartea în chinuri dintre cele mai groaznice.

În timpul nostru “democratic”, în care minorități bine organizate au reușit spălarea pe creier a majorităților și includerea “dreptului” la “orientare sexuală” în panoplia drepturilor universale recunoscute și impuse de stat, niciun creștin care își ia în serios fundamentele credinței proprii (Învierea lui Hristos, recunoșterea Acestuia ca Domn și Mântuitor, așteptarea revenirii lui Iisus Hristos ca judecător al viilor și morților) nu poate să recunoască că există un astfel de “drept” și, de fapt, că există ceea ce politrucii veacului de acum numesc “orientare sexuală”. Sigur, pentru mulți din contemporanii noștrii, noțiunile menționate mai sus (Înviere, păcat, Mântuitor, judecată după moarte, etc.) sunt “niște chestii” stranii, arhaice și retrograde, care nu-și mai au locul într-un veac emancipat ca cel de acum, caracterizat de noțiuni așa de pline de noimă precum “LGBTIQ” sau “LGBT+”.

Din nefericire pentru dumnealor, în ciuda vastului program de re-educare culturală pus în scenă de la Iluminism încoace, în varii grade în națiunile cândva creștine există încă un număr mai mic sau mai mare de cetățeni care rămân credincioși învățăturii Evangheliei. Asemenea creștinilor din secolul I și din oricare alt secol al erei creștine, creștinii din secolul al XXI-lea mărturisesc că Iisus Hristos este Domnul și că Învierea lui Hristos e dătătoare de speranță nu numai pe plan metafizic, dar și pe planul cât se poate de concret al existențelor omenești din acest veac. Astfel, Învierea lui Hristos și Harul Iertării păcatelor lăsat de Iisus Hristos apostolilor și urmașilor lor dă fiecărui om, indiferent cât de căzut în robia păcatelor și patimilor ar fi acesta, posibilitatea de a învia din orice fel de patimi și păcate, inclusiv din acelea pe care stăpânirea acestui veac încearcă să le facă nu doar acceptabile, dar și normative social prin manipularea doctrinei “drepturilor omului” și prin impunerea, inclusiv cu forța legii penale, a așa-zisului „drept” la „orientare sexuală”.

În consecință, creștinii din veacul al XXI-lea nu pot decât să fie în contradicție absolută cu regimurile politice susținătoare ale pretinsului „drept” la „orientare sexuală”, după cum creștinii din veacurile I-III n-au putut decât să fie în contradicție absolută cu stăpânirea imperiului care cerea nu doar darea (plătită în bani cu chipul cezarului) ci și închinarea la statuile cezarului și ale altor idoli păgânești.

Dat fiind faptul că forțele conducătoare ale timpului nostru nu se arată deloc a fi dispuse să renunțe la ideologia „dreptului” la „orientare sexuală”, creștinilor nu le rămân deschise decât trei opțiuni:

  • apostazia sau “creștinismul” antihristic (deja atât de răspândit în Occident), care-și pleacă genunchiul în fața idolului „orientării sexuale” și, jertfind mai mult sau mai puțină tămâie pe altarul satanei, tăgăduiește puterea lui Hristos și devine “tolerant” și “incluziv” cu toate păcatele omenești și în primul rând cu păcatul de moarte al homosexualității, pe care îl ridică la rangul de “uniune familială” „binecuvântată” de “biserica” lui (anti)christ.
  • Ghettoizarea, abandonarea locului central ocupat de Biserica Creștină în societate, restrângerea Vestirii Veștii Bune doar în interiorul comunităților de credincioși din ce în ce mai restrânse și evitarea oricăror polemici publice pe temele în care ar fi susceptibile să supere sensibilitățile celor de la putere (cum ar fi “orientarea sexuală”, “avortul”, etc.).
  • Lupta pentru dreptul de cetățenie deplină în cetate, inclusiv pentru dreptul Bisericii de a vesti Adevărul întreg și neschimbat al credinței creștine în Înviere, inclusiv în privința învierii oricărui om din păcatele cele mai grele, cum ar fi păcatul homosexualității sau păcatul tăgăduirii puterii vindecătoare a Dumnezeului atotputernic.

În România, țară în care „dreptul” la „orientare sexuală” e recunoscut în nenumărate legi și texte normative, fără însă a fi înscris în legea fundamentală a statului, trei milioane de cetățeni, în marea lor majoritate creștini practicanți, au cerut organizarea unui referendum pentru înscrierea în Constituție a definiției familiei firești ca “uniune dintre un bărbat și o femeie”. Prin acest demers, aflat în evident răspăr cu ideologia stăpânirii europene (vezi în special Art. 10 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), creștinii din România își afirmă pentru prima dată după 1990 voința colectivă în spațiul public și își manifestă intenția de a-și apăra dreptul de cetate, dreptul la cetățenie deplină. Lupta pentru introducerea definiției familiei firești în Constituție este, în fapt, o luptă pentru păstrarea dreptului de cetate al creștinilor din România.

Chiar dacă în Parlamentul Țării lipsesc cu desăvârșire forțe politice cu o sinceră și deschisă aderență la valorile Evangheliei, prin demersul celor trei milioane de susținători ai Coaliției pentru Familie, creștinii din România pășesc hotărât în arena luptei pentru păstrarea drepului de cetate în propria lor țară, inclusiv în ceea ce privește dreptul de a duce mai departe Adevărul întreg și neschimbat al Evangheliei lui Iisus Hristos. În ceasul istoric în care ni s-a dat să trăim, în care actuala stăpânire europeană și-a propus să combată orice “discriminare” la adresa pretinsului drept la “orientare sexuală”, lupta pentru familie firească nu este decât o etapă din bătălia pe termen lung pentru păstrarea drepului de cetatățenie deplină al creștinilor din România. Dacă pierdem această luptă, e doar o chestiune de timp până când vor urma, în succesiune rapidă, logică și consecventă, presiuni constante pentru schimbarea învățăturii de credință a Bisericii, ghettoizarea și excluderea creștinilor din spațiul public, iar apoi, cu legea în mână, prigoana de rigoare împotriva ultimilor retrograzi și înapoiați care, într-un veac așa de “emancipat”, de “iluminat” și de “sexy” își mai permit să mai creadă că Învierea lui Iisus Hristos poate avea vreo însemnătate pentru învierea păcătoșilor din iadul patimilor înscrise în lista drepturilor obligatorii ale (post)omului din cetatea noului EuroBabilon sodomic.

Miza nr. 3: Antropologie și teologie: Ce este omul: Chip al lui Dumnezeu sau Perversul Polimorf? Familia ca bornă de hotar între etapa creștină și cea post-creștină/antihristică a națiunilor europene

Marea confrutarea globală a vremurilor noastre în jurul familiei are un fundal filosofic și teologic pe care cel mai mulți dintre noi îl ignorăm, spre marea noastră pagubă intelectuală și sufletească. Întrucât nu vreau să pun și mai mult la încercare răbdare cititorilor acestor rânduri, în cele ce urmează am să prezint extrem de scurt, schematic și posibil caricatural, doar câteva din aspectele esențiale ale acestui fundal intelectual și teologic al bătăliei pentru familie.

Astfel, se cuvine să știm că actuala confruntare în jurul familiei este, în primă instanță, o confruntare între două antropologii, cu totul și cu totul opuse și absolut ireconciliabile. Iar cele două antropologii se întemeiază pe două filosofii sau, mai corect, pe două teologii imposibil de împăcat.

Prima antropologie este cea creștină, care îl consideră pe om CREAT după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De la bun început, încă de dinaintea începutului acestei forme de existență, omul a fost făcut de Dumnezeu bărbat și femeie iar uniunea lor a fost binecuvântată pentru nașterea de prunci și înmulțirea neamului omenesc. Forma actuală de existență, în care s-a desfășurat întreaga istorie a umanității de la căderea primei perechi primordiale de oameni (Adam și Eva) din Harul lui Dumnezeu în urma săvârșirii păcatului originar, e o formă căzută, stricată și îmbolnăvită de păcatele (rateurile) oamenilor și are ca finalitate inevitabilă moartea. Din dragoste pentru umanitatea căzută, Dumnezeu-Cuvântul (cea de a doua persoană a Sfintei Treimi) s-a întrupat în istorie la plinirea vremii și, prin jertfa și activitatea Sa mântuitoare și sfințitoare, a deschis omului calea izbăvirii din orice fel de păcate în acest veac, în așa fel încât omul curățit și sfințit, prin Mila lui Dumnezeu, să ajungă la starea potrivită pentru Viața de Veci în veacul ce va să fie, în Împărăția Sfintei Treimi. Prin întruparea și jertfa lui Iisus Hristos omului i se deschid posibilități altfel închise firii omenești bolnave și căzute, cum ar fi aceea ca, în Biserica lui Dumnezeu, prin pocăință și prin conlucrarea cu Harul Vindecător din Tainele (Sacramentele) Bisericii, omul păcătos să poată fi vindecat de orice păcat, indiferent de natura acestuia, fie că e săvârșit cu trupul sau cu / în mintea omenească. Această învățătură despre om (antropologie), aflată în directă atârnare de învățătura creștină despre Dumnezeu, a făcut posibilă marele miracol al civilizației al cărui apus îl trăim în vremurile noastre.

Cea de a doua antropologie e de vârstă mult mai recentă, fiind un alt produs al cancerului creștinismului occidental, forma mutantă și aberantă de post-creștinism, altfel cunoscut sub numele de “iluminism”. Gestat din cugetările unor minți supărate pe creștinism (și, implicit, lipsite de lumina Harului ceresc), iluminismul ne propune să-l înțelegem pe om ca fiind în întregime un produs al naturii, care e bună și autosuficientă sieși, ne mai fiind nevoie de nicio referință transcendentă (corolarul logic fiind înțelegerea religiei ca o superstiție din copilăria umanității, ce va dispărea de la sine odată cu intrarea în epoca “luminilor rațiunii“). În condițiile în care Dumnezeu e doar o invenție popească sau cel mult o ipoteză fără nicio importanță pentru mersul lucrurilor în natură și în societate, scopul vieții umane nu poate fi decât plăcerea ce poate fi obținută în decursul scurtei existențe pământești. Iar fiindcă omul este bun în starea de natură (după cum a învățat Rousseau), iar plăcerea sexuală, în special cea generată din practici sexuale perverse, e suprema experiență la care poate ținti omul (după cum a învățat celălalt mare corifeu al iluminismului, marchizul de Sade), este necesară punerea în practică a unor proiecte politice revoluționare care să dărâme toate opreliștile (în special cele moștenite din tradiția creștină) ce pot diminua maximul de plăcere ce poate fi experimentat de individul “emancipat“ de chingile “superstițiilor” și “convențiilor“ moralei tradiționale. Nu-i de mirare că, pe fundamentul acestei (triste și extrem de primitive și simpliste) înțelegeri a condiției umane (antropologii), Sexul ajunge să fie “sacramentul” necredincioșilor (după fericita expresie a unui englez dus la Biserică). Iar dacă experiența sexuală, indiferent cât de perversă și ne-naturală, reprezintă suprema gratificare la care poate tinde omul, atunci este cât se poate de logic că, odată ajunși la putere, politicienii de sorgine iluministă nu numai că-i vor elibera pe toți marchizii de Sade din bastiliile conștiinței în care au fost închiși de „retrograda” morală creștină, dar vor și impune, inclusiv cu ghilotina corectitudinii politice, “dreptul la orientare sexuală” ca drept universal al omului. Proiectul emancipării, mai întâi politice și sociale, iar mai la urmă și sexuale, (de orice impediment posibil în calea satisfacerii oricăror pulsiuni și fantezii sexuale între adulți “liberi”), nu se poate opri înainte de a ataca și submina determinările primare ale omului, de a fi bărbat sau femeie. Aceste determinări naturale (apartenența la sexul masculin sau feminin) ajung să fie percepute ca un obstacol în calea “urmăririi fericirii” (“pursuit of happiness”) prin sex ca suprem sacrament al omului care știe că viața-i scurtă și apoi urmează Nimicul.

În ultimă consecință, proiectul iluminist de “emancipare” va emancipa nu doar morala sexuală, dar va ținti și la revoluționarea sexualității umane, cu corolarul de rigoare, negarea celui mai elementar dat natural, împărțirea omului (și a întregului regn animal) în două sexe. Astfel, în locul “mitologiei creștine” cu “bărbatul și femeia” ca genuri imutabile ale Omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ilumininismul în ultimele sale consecințe îl propune pe Perversul Polimorf ca nou chip al (post)omului.

Perversul Polimorf este individul situat nu numai dincolo de binele și de răul moralei tradiționale, dar și dincolo de cele două genuri, ce ajung să fie considerate simple și supărătoare “construcții sociale“. Proiectul început cu „ecrasez l’infame”, cu proclamarea autonomiei omului care-și dă singur legea, cu “luminile rațiunii” și cu filosofia ajunsă la putere după un stagiu de perfecționare în budoarul marchizului de Sade sfârșește cu “LGBTIQ+”, cu “căsătoria pentru toți” și, în ultimă instanță, cu posibilitatea cât se poate de reală a desființării omului așa cum îl știm din istoria cunoscută a umanității, și, în mod particular, din istoria civilizației ai cărei ani se numără de la nașterea lui Iisus Hristos.

Din scurta și, inevitabil, caricaturala prezentare a celor două antropologii ce se confruntă și în România în prezentul război cultural în jurul familiei cred că rezultă cu prisosință că ar fi o iluzie sinucigașă să ne închipuim că între cele două antropologii, ca și între proiectele politice asociate cu fiecare din acestea, pot fi create “numitoare comune”, “punți de legătură“, sau “compromisuri” și “toleranță reciprocă”, după cum ne vinde gogogoși otrăvite stăpânirea “democratică” de acum.

Războiul acesta cultural se va sfârși ca toate războiele, cu învingători și învinși, cu o partidă care va pierde și cu alta care va câștiga. Pe termen lung este imposibil ca în același corpus politic să fie loc și pentru mărturisitorii Învierii lui Hristos și pentru promotorii Perversului Polimorf LGBTIQ+ ca formă ultimă a (post)umanității “emancipate”. Nu poți să fii și cu Dumnezeu și cu Satana și nici nu se poate să crezi în Înviere și în același timp să-i slujești unei stăpâniri care-ți cere sufletul (=acceptarea unui păcat de moarte) în schimbul dreptului deplin de cetățenie “corectă politic”.

Trebuie să fim însă conștienți că, înainte de toate, acest război are o natură și o miză spirituală. Războiul nostru nu e împotriva unor oameni împătimiți și înșelați ci, ca și ieri și ca și totdeauna, “împotriva începătoriilor, împotiva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății” (Efeseni 6:12). Acest război duhovnicesc este o componentă intrinsecă a existenței creștine, de la începuturile Bisericii (care, imediat după întemeiere, s-a trezit prigonită de stăpânitorii veacului și locului de atunci) și până la finalul istoriei, când, după lepădarea ultimă de credință și apostazia cvasi-completă a întregii umanități, “omul nelegiurii, fiul pierzării, … cel fără de lege” (așezat fraudulos în templul lui Dumnezeu și dându-se pe sine dumnezeu) va fi nimicit de Domnul Hristos, revenit pe pământ cu toată Slava Sa (II Tesaloniceni 2).

În ceasul istoric în care ni s-a dat să trăim familia a ajuns să fie un câmp de bătălie primordial în acest război duhovnicesc, care n-are altă miză mai mică decât destinul veșnic al sufletului fiecărui om. Războiul îndreptat împotriva familiei este nu doar un război împotriva firii omenești (prin promovarea sexualității împotriva firii și prin tăgăduirea datului natural de a fi bărbat sau femeie) dar, totodată, reprezintă ultima etapă din războiul văzut (cu temeiuri teologice mai puțin evidente pentru marea masă) purtat împotriva Bisericii și împotriva ordinii creștine a societății de la iluminism încoace. Așa că ceea ce se întâmplă cu instituția familiei reprezintă o piatră de hotar în durata lungă a procesului de descreștinare în societățile și națiunile care s-au închegat și au dăinuit sub razele Evangheliei lui Iisus Hristos.

Disoluția familiei (și instaurarea aberantei “familii homosexuale“) reprezintă un punct terminal la procesului de descreștinare / apostazie în societățile cândva creștine și marchează un hotar istoric între milenara durată creștină a istoriei popoarelor europene și noua etapă, post-creștină, care se anunță a fi și scurtă și rău chinuită în contextul actualei prăbușiri demografice și a invaziei milioanelor de noi veniți de alt neam și de altă credință. E foarte puțin probabil că națiunile cărora, pe fondul istoric al descreștinării bisericilor occidentale și al secularizării accelerate, li s-a impus “căsătoria homosexuală“ își vor mai putea menține identitatea și coeziunea proprie pe termen mediu și lung. Pierderea războiului nevăzut prin lepădarea de Hristos (în primul rând a “bisericilor” care au încetat să creadă în Învierea lui Hristos și în deplina Sa prezență sacramentală în viața liturgică) duce la consecințe devastatoare în plan văzut ca urmare a dispariției liantului spiritual ce asigura consistența și coerența societăților (cândva creștine). Pe acest fundal de prăbușire spirituală și civilizațională, bătălia pentru familie este ultima luptă pe care o mai pot duce cei care se revendică de la moștenirea creștină. De câștigat însă nu o vor putea câștiga decât cei care, în târziul acestui timp secularizat, tehnologizat și abrutizat estetic, își mai asumă nebunia Crucii și își permit să creadă în prezența lui Hristos în Biserica Sa și alături de credincioșii lui în veacul de acum și până la sfârșitul tuturor veacurilor.

Dacă luăm în considerare această enormă miză spirituală implicită în bătălia pentru familie, ajungem să înțelegem de ce poporul român din generația de acum, cu toate păcatele sale, a știut să răspundă „prezent” la chemarea Bisericii și să se mobilizeze într-un demers civic unic pe plan mondial care vizează inscrierea în Legea Fundamentală a Țării a înțelesului firesc al familiei.

Poporul român, cu toate lipsurile sale și în ciuda imensei schilodiri spirituale produsă în timpul comunismului, rămâne un popor profund atașat de creștinism. Spre deosebire de alte biserici, care au considerat potrivit să renunțe la cruce sau să facă un aggiornamento cu veacul de acum, Biserica noastră, dincolo de toate omeneștile posibile scăderi ale slujitorilor și credincioșilor ei, a rămas deplin fidelă predaniei Părinților și n-a schimbat o iotă din învățătura dogmatică a dreptei credințe creștine. Oceanul de sânge și de lacrimi vărsat de martirii din vremea comunismului au dat Bisericii noastre o temelie duhovnicească cum rar se mai găsește în alte locuri în aceste timp al eshatonului creștin. Drept urmare, în Biserică și în rândul credincioșilor există, Har Domnului, suficient discernământ și suficientă dreaptă judecată ca să înțelegem că bătălia pentru familie care se dă în acest moment în lume este, de fapt, o bătălie de importanță capitală pentru dăinurea și identitatea noastră ca popor.

Referendumul pentru familie nu reprezintă altceva decât începutul unui război pe care generația de acum de creștini din această țară, atâția câți și cum mai sunt, va trebui să-l ducă mulți ani de acum încolo. Mizele în acest război sunt nu doar ordinea socială din această țară (mai mult sau mai puțin etatistă) sau dreptul nostru de cetățenie în cetatea tot mai babilonică și mai antihristică în care ne este dat să trăim, ci însăși destinul sufletului nostru în eternitate. Așa că războiul pentru familie nu poate fi decât un război pe viață și pe moarte. Pe viață și pe moarte veșnică.

****

La finalul acestui text despre rostul și mizele profunde ale referendumului pentru familie (căruia destui încuiați și orbi înșurubați demnități publice, începând cu președintele țării, nu-i văd noima) consider că e potrivit să le pun înaintea cititorilor un cuvânt al pr. Arsenie Boca:

“Împotriva eredității creștine s-au dus lupte perfide, urgii istorice, veacuri de-a rândul. Deși creștinismul a fost reprezentat numai din când în când de sfinți, apărat de orânduirea bisericească pe cât s-a putut, numărul credincioșilor variabil și fără prea mare putere, el totuși a dăinuit, dăinuiește și va dăinui prin alte elemente: prin obârșia sa divină, prin concluzia finală a creației, prin mărturia conștiinței, a eternității sufletului nostru și prin asistența nevăzută a lui Iisus, Contemporan Viu, cu toți credincioșii Săi din toate timpurile, până la sfârșitul timpului.

Dacă creștinismul n-ar pune în mod personal, fiecăruia, problema socotelilor noastre cu eternitatea, darea de seamă la sfârșitul acestui mod de existență, asupra modului cum ne-am interpretat destinul nostru, atunci Iisus ar fi numai un filosof, care n-ar angaja viața însăși a omului. De aceea mulți – ca să “scape” de El – Îl consideră doar ca pe un ”mare inițiat”, de care mai au și alte religii; un mare om, dar numai un om, cel mult inspirat de Dumnezeu. Poziția ortodoxă însă e cea din Crezul Bisericii și mărturia sfinților. Numai apariția unică pe pământ a lui Iisus a putut impresiona și determina tăiere în două a cronologiei timpului.

El singur a făcut dovada că este autor al vieții și stăpân al morții. De El singur ascultă și vântul și marea și peștii și pâinea (Marcu 4, 41).

El e Dumnezeu viu și etern, contemporant cu toți credincioșii Săi, iubitor de oameni, dar și în măsură să-i cheme la răspundere, în stare să le consființească eternitatea pe cum și-au trăit vremelnicia…..

Deci Iisus e cu noi, în mod tainic, pe cum a zis: până la sfârșitul veacurilor, dar noi Îl așteptăm, precum iarăși a spus, să vie a doua oară, dar de data aceasta cu slavă și cu putere ca a unui Dumnezeu, cu care, la acea dată eshatologică nu se mai discută în contradictoriu.”

(”Îngerul cu cădelnița de aur”, pg. 296-297).


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


Un comentariu la „Mizele bătăliei pentru definirea familiei”

  1. ce articole stufoase aveti,daca o femeie si un barbat fac copii fara casatorie de oricare ar fi ea,religioasa si/sau civila,ce sunt,ca nu sunt o familie dupa credinta voastra

Comentariile sunt închise.