Naționalism și democrație

Fără îndoială că NAȚIONALISMUL (factor cultural şi axiologic) şi DEMOCRAȚIA (factor civilizatoriu şi funcţional) nu sînt lucrurile cele mai compatibile de pe lumea aceasta. Trebuie însă observat că incompatibilitatea lor nu este nici totală, nici insurmontabilă, pentru că ele răspund, în condiţia lor nefalsificată, unor nevoi convergente ale corpului social.

În contextul lumii contemporane, unde naţionalismul este în regres, iar democraţia aproape idolatrizată, sensibilitatea naţională nu mai este în situaţia de a-şi permite, ca acum trei sferturi de veac, să se aventureze în răspărul ordinii democratice (oricîte reproșuri i se pot aduce acesteia). Astăzi, fie că ne place, fie că nu, raportul dintre naţionalism şi democraţie nu mai poate fi unul de excluziune reciprocă, aşa cum îl concepea bunăoară, dinspre dreapta, un A. C. Popovici pe la începutul secolului trecut (cf. Aurel C. Popovici, „Naţionalism sau democraţie”, reed. Ed. Albatros, Bucureşti, 1997*), dar nici cum îl concepe astăzi, dinspre stînga, arătîndu-şi muşchii de golem, establishment-ul globalist (care se vede bine că nu tolerează, crispat şi evaziv, decît consecventul naţionalism israelian).

Ideal ar fi ca, într-un context atît de complex precum cel actual, în care au fost conştientizate suficient, în diacronie şi în sincronie, atît limitele naţionalismului, cît şi cele ale democraţiei, acestea să caute şi să găsească un „modus vivendi” convenabil şi reciproc avantajos. La o cîntărire a lucrurilor lipsită de prejudecăţi, se poate afirma, nu prin raţionamente, ci chiar prin forţa realităţilor, că un naţionalism anti-democratic nu mai poate reprezenta astăzi decît o formă de suicid socio-politic, iar o democraţie anti-naţională, mai ales în Estul postcomunist, ameninţă să fie o formă de etnocid socio-cultural.

Este adevărat că această posibilă coabitare constructivă nu este lesne de realizat, pentru că ea trebuie să înfrunte nu doar anumite disjuncţii particulare, ci un ansamblu vast de disjuncţii generale, de natură filosofico-politică, naţionalismul fiind mai ales apanajul Dreptei (direcţie tradiţionalistă, conservatoare, organicistă, realistă, spiritualistă, filomorală, ierarhistă, elitistă, personalistă), iar democraţia – mai ales apanajul Stîngii (direcţie „recentistă”, progresivistă, mecanicistă, idealistă, materialistă, moralofobă, egalitaristă, populistă, individualistă).

Aşa cum se întîmplă însă în atîtea alte cazuri, naţionalismul şi democraţia nu sînt bune sau rele de la sine, în mod necondiţionat, ci DEVIN bune sau rele în funcţie de oamenii care le slujesc în praxis-ul social. Atît naţionalismul cît şi democraţia pot avea ipostaze faste şi ipostaze nefaste, devalizarea lor provenind adeseori din exces sau formalism, pe fondul unor fronde sterile, îndărătul cărora nu rezidă principii generale, ci interese particulare (personale sau de grup, interne sau externe).

Pe de altă parte, judecate prin fundamentele lor, ele reprezintă realităţi de ordin diferit: naţionalismul este rezultanta firească a unei stări ontologice, avînd deci o bază naturală şi obiectivă („natio”, filiaţia etnică, determinismul bio-psiho-istoric, cu rădăcini pînă la urmă metafizice, ţinînd de „unitatea în diversitate” a ordinii divine a Creaţiei), pe cînd democraţia este expresia conjuncturală a unei convenţii socio-umane, avînd deci o bază raţională şi subiectivă (ţinînd, în speţă, de o anume viziune juridică asupra societăţii, conformată de principiul ideologic al unui egalitarism abstract).

Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că naţionalismul nu este decît în al doilea rînd teorie sau doctrină, el manifestîndu-se în primul rînd ca sentiment de solidaritate naturală, în virtutea unei apartenenţe comune, a unei „rudenii lărgite”, a unei „magna familia” deopotrivă sincronice şi diacronice.

Cu toate aceste deosebiri esenţiale şi structurale, naţionalismul şi democraţia, fără a se putea omogeniza pe deplin, ar putea totuşi să co-existe principial şi rodnic, corectîndu-şi reciproc anumite tendinţe sau ispite ce le-ar putea fi fatale (şi pe care istoria ultimelor două veacuri le-a pus în evidenţă de nenumărate ori). Dacă radicalizarea lor ideologică a însîngerat istoria secolului XX, acomodarea lor înţeleaptă ar putea fertiliza istoria secolului XXI. Astfel, democraţia ar putea preveni, prin legalismul ei moderator, alunecarea naţionalismului (mai corect spus: naţionalismelor) spre narcisism etnic, intoleranţă, tradiţionalism prost sau izolaţionism, iar naţionalismul ar putea preveni, prin solidarismul său organic, alunecarea democraţiei spre individualism exacerbat, indiferentism moral, uniformizare sau politicianism. În termenii cei mai generali, democraţia ar putea ajuta naţionalismele să nu-şi piardă spiritul critic, umanismul principial şi disponibilitatea la dialog, iar naţionalismele ar putea ajuta democraţia să nu sufere degradări de tip anarhic, să nu siluiască procustian realităţile şi să se manifeste ca o reală DEMOFILIE (căci, în treacăt fie spus, marea tragedie a demos-ului modern este aceea de a fi fost transformat cu încetul din subiect concret al iubirii în obiect abstract al dreptăţii: i s-a luat „cerul” de facto şi i s-a dat „pămîntul” de jure).

Pentru aceasta ar fi nevoie, desigur, ca reprezentanţii celor două tabere astăzi divergente – „naţionaliştii” şi „democraţii” – să-şi cenzureze pe cît posibil prejudecăţile sau idiosincraziile apriorice, răspunzînd exigenţelor unei civilizaţii şi etici a dialogului. Ei trebuie să înveţe să se întîlnească pe terenul intereselor comunitare cu o responsabilitate deopotrivă civică şi naţională, protejînd minorităţile fără a leza majorităţile şi domeniul privat fără a-l leza pe cel public. S-ar putea spune chiar mai mult decît atît: anume că „societăţile deschise” ale noului mileniu nu vor ajunge la un echilibru stabil şi la un nou dinamism creator decît atunci cînd pathos-ul naţional se va întîlni şi va con-lucra cu ethos-ul democratic, în numele unui Logos comunitar unificator şi transfigurator.

Altminteri, în aria europeană ca şi pretutindeni acolo unde naţiunile au o veche bază şi tradiţie etnică majoritară, atît naţionalismul cît şi democraţia riscă să se înfunde fiecare în propria suficienţă, irosindu-şi energiile într-un paralelism steril şi prelungind indefinit o modernitate falimentară.

De aceea, naţional-democraţia (întrevăzută cîndva la noi, printre alţii, de un N. Iorga) ar putea fi o formulă politică de viitor, un bastion de centru-dreapta mai puţin contradictoriu decît ar putea să pară la prima vedere. Mişcarea pentru România încercase cîndva să o readucă în actualitate (din păcate, fără capacitate de reconstrucţie doctrinară), dar a reuşit s-o înmormînteze înainte de-a o impune. Poate că anumite grupări actuale de dreapta, mai consistente moral şi intelectual, ar putea relua tentativa, cu condiţia de a-şi asuma în mod real, în „lamura” lor, atît naţionalismul cît şi democraţia, scuturînd balastul divergenţelor istorice şi promovînd convergenţa lor posibilă, descoperită în conul de lumină al altei vremi (în care pariul identităților s-ar putea să devină – dacă n-a și devenit deja – o problemă de viață și de moarte).

_______________________________

* Cartea lui Aurel C. Popovici (1863-1917, unul dintre primii noştri politologi adevăraţi), intitulată „Naţionalism sau democraţie. O critică a civilizaţiunii moderne”, a apărut iniţial în 1910 la Editura Minerva din Bucureşti.

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

2 thoughts on “Naționalism și democrație

  1. Nationalismul poate fi incriminat, pozitionarea pe coordonatele normalitatii – cu tot ceea ce inseamna – nu. Ca atare: nu exista nationalism. Fiindca nu poti lupta cu ceea ce nu exista. Cat mai putini conducatori care pot deveni tinte, arta razboiului, Sun Lao. Sunt de ajuns un numar de nume care sustin, la rigoare, lucrurile in care credem toti, varful aisbergului.

  2. M-de, putina cercetare a natonalismului autentic romanesc promovat si definit de Mihai Eminescu este mai mult decat vindecator,Defineste clar ce este si ce ce nu este nationalismul autentic.Si comunismul a nascut o corcitura de nationalism la noi si pe unde si-a lasat acoliti insa faptele in timp le putem vedea.Constiinta nationalista a rezistat in Romania sub comunism si a umplut un cer de sfinti.Nationalismul asiatic corporatist este o facatura comunista care te ajuta sa-ti tai venele ca viata devine nonsens sau o singura aplicatie in mintea unor roboti, cand solutia ar putea sa o gaseasca in ce ia definit pe ei inainte de ciuma rosie.Care parte a aisbergului alegi?

Spune-ți părerea