Remember: Din gîndirea politică eminesciană

Am alcătuit această mică crestomaţie – ca bază de discuţie într-un grup restrîns de prieteni – cu mult înainte de 1989, după ediţia I. Creţu din 1939 (a se vedea trimiterile de la finalul fiecărui fragment; toate parantezele drepte, precum şi relativa adaptare ortografică, îmi aparţin). N-am avut, de atunci, nici răgazul, nici motivaţia de a o reface după ediţia Perpessicius, încheiată între timp, desigur superioară editorial şi mult mai la îndemînă astăzi. Dar chiar în această formă, poate fi încă de folos cuiva ca primă şi minimă orientare în gîndirea politică eminesciană. Pentru o orientare mai largă, pe lîngă consultarea ediţiei Perpessicius (vols. IX-XIII), a se vedea mai ales G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu” (cap. „Filozofia practică”, în vol. II al ediţiilor postbelice); D. Murăraşu, „Naţionalismul lui Eminescu” (reed. Editura Pacifica, Bucureşti, 1994); Al. Oprea, „În căutarea lui Eminescu gazetarul” (Editura Minerva, Bucureşti, 1983). E de la sine înţeles că nu toate fragmentele ce figurează aici pot reprezenta punctul de vedere al unei drepte actuale, unele avînd, în mod evident, doar o valoare istorico-documentară. Ne-o spune… Eminescu însuşi: „… precum viaţa consistă în mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mîine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile…” (cf. ediţia Perpessicius, vol. X, p. 22). Se află însă în ele suficientă actualitate și cîteva principii perene ale gîndirii de dreapta. (R. C.)

„«Românul» [gazetă politică şi literară condusă de C. A. Rosetti] şi liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi [conservatorii] credem, din contră, că el e un product al naturii [pămîntului şi locuitorilor săi], că, asemenea unui copac, îşi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa” (M. Eminescu, „Opere”, ed. I. Creţu, vol. IV, Editura „Cultura Românească”, [Bucureşti], 1939, p. 120).

„Manierele de a vedea sînt atît de deosebite, încît în ochii liberalilor statul nu e cu mult mai mult decît o maşină, pe cînd în ai noştri el e un organism viu, susceptibil de sănătate şi de boală, de înflorire şi de decadenţă” (ed. cit., vol. III, p. 171).

„Deci exprimată în termenii cei mai generali, deosebirea între liberali […] şi conservatori e că aceştia din urmă privesc statul […] ca pe un product al naturii, determinat pe de o parte de natura teritoriului, iar pe de alta prin proprietăţile rasei locuitorilor, pe cînd pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din liberul arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă, în fine, natura pămîntului chiar” (ibidem).

„Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sînt decît rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe [anumite] a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici ş.a.m.d. Precum haina se îndreptează după climă […], tot astfel legile şi instituţiile nu sînt decît expresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor […], manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată în mod natural, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pămîntului, colo iar cu invaziuni repetate; avînd toate acelaşi scop, anume conservarea existenţei proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace” (ed. cit., vol. II, p. 355).

„Deosebirea între noi şi liberali […] este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice [condiţionate istoric, dependente de contexte sau conjuncturi]. Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît se adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pîn-acuma. […] Cine susţine însă, ca absolute şi neînlăturabile, principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru” (ed. cit., vol. III, pp. 155-156).

„Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării! Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…” (ed. cit., vol. III, p. 211).

„Introducînd legile cele mai desăvîrşite şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de rîpă, oricît de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că – întorcîndu-ne la cărarea noastră bătută – orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice organism. Iar orice e organic se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi, moare chiar. Şi precum sînt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi pe cînd Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dînsa şi mai rău” (ed. cit., vol. II, p. 180).

„Căci cine zice «progres», nu-l poate admite decît cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrîni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare” (ed. cit., vol. III, p. 289).

„Dar ce e mai ciudat… e vecinica confundare a libertăţii cu egalitatea drepturilor politice. […] Noi nu sîntem, bineînţeles, contra sufrajului [votului] universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adecă unde alegătorul are deplină şi exactă cunoştinţă despre interesul public în cestiune. Înţelegem ca o comună rurală să-şi voteze cu sufraj universal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare comunală. […] Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cîntări, să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran?! […] Noi înţelegem ca în cismărie să fie consultaţi cismarii, în interese comunale – membrii comunei. Dar este şi politica generală a unei ţări un lucru atît de uşor încît s-o poată judeca oricine după cum îl taie capul?!” (ed. cit., vol. III, pp. 452-453).

„Dar a învăţat unul numai abecedarul? Egalitate! Şi ca din senin e egal cu economiştii şi financiarii şi devine director de bancă. Dar are picioare strîmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicînd soldat? Egalitate! Şi deodată e maior în Gardă. Dar în viaţa-i n-a făcut studii tehnice şi nu ştie a deosebi un vagon de un coteţ? Egalitate! Şi deodată e de-o seamă cu Lesseps şi se face director de drum-de-fier. Dar e un biet licenţiat în Drept de mîna a doua sau a treia? Egalitate! Şi deodată-l vedem ba ministru de Externe, ba la Finanţe, ba la Justiţie, ba guvernator de bancă. Celui care nu înţelege nimic din toate astea, lucrurile i se par uşoare; dar cine ştie cît de puţină istorie, acela vede că toate astea nu pot duce decît la pieire” (ed. cit., vol. III, p. 455).

„Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inexperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un vecinic prezent, negîndirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gîndi mai adînc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr” (ed. cit., vol. IV, p. 117).

„Astfel, s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală [„roşii”, stînga epocii], care ajunge la comunism, alta conservatoare [„albii”, dreapta epocii], care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii […]. Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus. […] De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere: aceea a individualismului, caracteristică sistemului liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca unitate absolută, a monarhiei juridice [constitușionale]” (ed. cit., vol. II, pp. 397-398 şi 54).

„Din momentul [1866] în care s-a instituit Domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimile şi de asprimea intereselor momentane însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale. Asta este în esenţă deosebirea între monarhia constituţională şi republică. În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. […] Substituind deci principiul monarhic mult bîntuitei Domnii elective, ţara a voit a crea acea instituţiune care să fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradiţiilor politice ale ţării, ferind-o de fluctuaţiunile momentane ale partizilor [partidelor], dar, în acelaşi timp, înconjurînd Tronul cu instituţiunile constituţionale, acel regim le-a considerat ca o garanţie de putere pentru Tron, ca o garanţie pentru dezvoltarea materială şi politică a statului român” (ed. cit., vol. III, pp. 301 şi 305-306).

„Pentru a rămînea ceea ce sîntem, adică români, pentru a ne împlini misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stîng al Dunării, trebuie să ţinem ca toţi membrii statului nostru să fie, de nu români de origine, cel puţin pe deplin românizaţi [«buni români», ar fi zis Nae Ionescu]” (ed. cit., vol. III, p. 190).

„Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri” (ed. cit., vol. III, p. 207)*.

„Daţi-mi statul cel mai absolutist, [dar] în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer statului celui mai liber, [dar] în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă – în statul absolutist, [întrucît este] compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali decît în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri” (ed. cit., vol. II, p. 207).

„Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie [conştientă] de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale…” (ed. cit., vol. II, p. 353).

___________________________

* Îmi îngădui să mărturisesc că acesta este unul dintre pasajele cele mai dragi mie din întreaga publicistică eminesciană.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

1 thought on “Remember: Din gîndirea politică eminesciană

  1. Eminescu a fost CONSTANT de partea buna a lucrurilor – fara teama – si-a fost egal lui insusi. Ar trebuie sa fie subiect de reflectie pentru unii dintre noi care ne servesc paradoxuri, una calda, una rece.

    Eminescu a fost un Soldat al Patriei care ar trebui purtat pe scuturi.

Spune-ți părerea