Vae Victis! Vai de cei învinși! Vai de cei eliberați!

 

”Indiscutabil, în trecut, am obținut unele victorii morale în lupta noastră cu un Imperiu necreștin și viclean. Însă, nu le-am putut fructifica rezultatele decât parțial. Căci, imediat, se anunța un alt Imperiu, creștin-ortodox și uman, care ne ”elibera” de Imperiul precedent. În prezent, deznaționalizarea noastră continuă brutal ori silențios. EI, ne mint cu slogane și cu mituri internaționaliste. NOI, însă, derutăm ocupanții cu un simț nativ al umorului. Și instinctele noastre ancestrale se declanșează la timp. Simulăm obediența, dar renaștem din propria cenușă ca Pasărea Phoenix. Codificat, nucleul nostru genetic germinează întruna. A încolțit deja sămânța dacilor liberi nemuritori. Zalmoxe este cu NOI! Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Mircea Druc
Din jurnalul de student,
Leningrad, 1962

1.Ideocrație

După cel de-al Doilea Război Mondial, imperiile clasice au dispărut. Intelectualii kominterniști le-au criticat necruțător, cu mânie proletară. Și mișcările de eliberare națională din colonii le-au zdruncinat cu succes. Iar lumea occidentală, în general, a subestimat specificul și potenţialul unui Imperiu de tip nou. Uniunea Sovietică, numită ”Marele Experiment”, nu reprezenta o inovație generată de un imperativ istoric. În 1917, puciul bolșevic a dus la acapararea puterii de către un singur partid politic. Inspirat de ideea fixă – transformarea din temelii a omenirii, partidul a proiectat și construit, pe ruinele clasicului imperiu țarist, ceva inedit: o ideocrație.

Noțiunea provine din cuvintele grecești „ιδέα – ideea și  κράτος – putere. A nu se confunda ”ideocrația” (puterea ideologiei) cu alți termeni consacrați, precum ”iudeocrația” (puterea evreilor) și ”idiocrația” (puterea idioților). În utopia platoniană, cei care aveau menirea să devină ”suveranii”, erau marii filosofi; în teocrația tradițională “conduce” Dumnezeu prin interpuși (sacerdoți); în evul mediu ”teocrația”, ca putere a preoților și a papei, și-a găsit exprimarea în cezariano-papism și bizantinism; în secolul XX s-a vorbit deja de ”tehnocrație”, ca o putere a intelectualității și a managerilor. Uniunea Sovietică a fost concepută ca un fel de ”teocrație seculară”. Și, totodată, ca o ideocrație în care avea să conducă ideea socialistă prin partidul unic, de avangardă.

Partidul Stat sau Statul Partid au imaginat ideocrația sub forma unei piramide, care iradiază absolut toate sferele vieții. În vârful ei se aflau conducătorii – segmentul ezoteric al partidului, sau inițiații – fiii aleși și credincioși ai ideologiei. Pe o treaptă mai jos se situa aparatul – aspiranții la titlul de conducători. Niște inițiați, sperând că și ei vor fi cândva aleși. După care venea activul partidului – veriga de mijloc a servitorilor credincioși, inițiați doar parțial. Și, în final, activul de masă – mercenarii armatei ideologice. Aceștia, neeligibili, erau niște credincioși ai ideologiei, inițiați și ei parțial, dar cu gândul la o eventuală inițiere deplină. Important de reținut: statutul ideocraților (mercenarilor ideologiei) nu corespundea cu cel al membrilor simpli ai PCUS.

”Ideologia”, percepută ca o știință despre idei, este considerată un instrument important de cucerire și menținere a puterii. Între funcțiile ideologiei (cele de apărare, evaluare, elucidare, cunoaștere, educare) pe primul loc se plasează funcția de legitimare a orânduirii existente; de integrare a tuturor grupurilor sociale în jurul valorilor/normelor elitei conducătoare. Aceasta elită include în componența sa și vârfurile armatei ideologice.

Dominația unei singure ideologii (fascismul corporatist în Italia, rasismul în Germania și bolșevismul în URSS) era legată organic de procesul creării unui enorm aparat propagandistic; de suprimarea libertăților democratice; de implementarea în țară a unității de idei cu metode militaro-polițienești; de subordonare a întregii vieți sociale unui singur șef suprem (Duce, Führer, Вождь); de tentativele răspândirii ideologiei totalitare prin impunerea în alte țări a anumitor partide sau declanșarea unei revoluții mondiale. Numeroșii critici ai regimurilor totalitare au atras mereu atenția asupra pericolului subordonării totale a vieții față de imperativele partidului unic.

Odată cu venirea la Kremlin a lui Vladimir Putin, s-a consolidat spectaculos un nou tip de ideocrație. Dar, în eterna căutare a unei ”identități ruse”, ieșite din comun, aceasta nu e decât un ambalaj al vechilor tentații eurasiatice. În prezent, profesioniștii războiului informațional-psihologic se implică în lupta pentru acapararea și menținerea puterii politico-economice, apărând interesele noilor clanuri. Și, practic, propagandiștii, politologii, creatorii de imagine, experții în tehnicile electorale și relațiile cu publicul sunt prezenți în toate mediile de informare în masă. Una din sarcinile lor este modelarea și manipularea opiniei publice atât în interior cât și în exterior.

După retragerea lui Boris Elțin, în FR s-a format o nouă clasă politică. Aceasta, însă, nu știe cu ce să se ocupe. E o chestiune pe deplin firească, organică. Or, din start, actuala nomenclatură, moșită de aparatcicii lui Vladimir Putin, nu s-a constituit pentru a efectua o activitate pozitivă. Nu, ea a vrut doar să culeagă roadele unei creșteri economice naturale, fără să contribuie cu ceva. Politologul rus Dmitri Oreșkin avertizează:

”Evident, pentru regimul actual din Rusia, etapa căutării unui model de dezvoltare optimă s-a încheiat. A început faza degradării. Partidele politice, compuse în bună parte din marginali, se ocupă de filozofie și aceasta înseamnă că se apropie colapsul. Practic, ele vântură tezele privind ”statul ideocratic”, expuse acum zece ani, de către filozoful Alexandr Dughin și alți gânditori. Este un fel de autoamăgire, căci în istoria Rusiei o ideocrație integrală s-a edificat doar în perioada când comunismul era o religie, iar Stalin era sacerdotul suprem, divinitatea terestră… Adevărul e că această religie, confruntată cu realitatea vieții și problemele oamenilor s-a spulberat. Iar poporul a rămas dezamăgit de statul ideocratic”. (Российская иделогия. Идеократия и самообман. Рассуждение о нравственности и морали – форма административной мастурбации, когда ресурсы есть, а заняться нечем. https://republic.ru/russia,  17.02.10 | 14:25)

Pentru a-și justifica existența, ideocrații Rusiei contemporane caută să inventeze diverse sarcini și ocupații. Aceeași problemă o aveau și ideocrații sovietici. Se discuta la infinit: despre criza generală a capitalismului, despre orânduirea progresistă a țărilor comuniste, despre civilizația apuseană decadentă/muribundă; despre modernizare, revoluție tehnico-științifică și progres istoric. Sute de mii de cetățeni sovietici băteau apa în piuă și țineau cursuri de comunism științific. Care a fost rezultatul final se știe.

Totuși, tineretul, care nu a trăit acele timpuri, are o imagine aproximativă despre ideocrația bolșevică. De la Chișinău, mă mai căută uneori niște experţi mass-media neofiţi. În general, m-am ferit mereu, pe cât a fost posibil, de excesul expunerii mediatice. Am evitat ocaziile ”de a sta de vorbă” – două ipostaze neproductive – ”a sta” și ”a vorbi”. Sufăr, căci noi, românii, suntem cam logoreici. Prea multă vorbă şi puţine fapte. Dar mă implic fără ezitare, atunci când apare o urgență, când ne cheamă Patria ”la datorie, nu la mâncare”, (cum le spunea bunicul meu, Ștefan Ciubară, unor consăteni, membri ai PCUS și comsomoliști).

O tânără jurnalistă, de la un portal de limbă rusă, urmărește o banală dispută: ”Prezent neoliberal versus trecut sovietic”, un trecut mort, elogiat de președinții Republicii Moldova, Vladimir Voronin și Igor Dodon. Și a ținut să mă convingă că ea promovează pluralismul de opinii, că o interesează mai mult destinele umane decât ideologia, că preferă sondajul de profunzime și incursiunile psihanalitice. Cu greu, dar am acceptat până la urmă să punem de un interviu. Pentru început, jurnalista m-a întrebat ce amintiri păstrez din controversata perioadă sovietică.

Încă de copil, bunicii și părinţii mă luau adesea la Cernăuţi. Chişinăul l-am văzut întâia oară după terminarea şcolii de zece ani. La începutul anilor 60, din oraşul nopţilor albe, din Veneţia nordică veneam în vacanţă, la părinţi, în satul meu basarabean, Pociumbăuți. În octombrie 1964, mi-am început cariera profesională în capitala Imperiului, botezată, în epoca «развитого социализма» („socialismului dezvoltat”) a lui Leonid Brejnev – „oraş comunist exemplar” («Москва – образцовый коммунистический город»). În anii 70, îmi petreceam luna de concediu în Basarabia sau Bucovina. Veneam acasă cu familia, soţia şi două fiice. Veneam de la Moscova ceea, care niciodată „nu crede în lacrimi”. În deceniul opt, din capitala Bucovinei sovietice călătoream frecvent cu trenul de noapte Ivano-Frankovsk – Odessa până în capitala Moldovei sovietice. Misiunea? Să fac rost de produse alimentare pentru familia mea și prietenii apropiați din Cernăuţi, „oraşul meu natal”.

În perioada stagnării brejneviste, mii de oameni ai muncii de la sate şi oraşe, cutreierau imensitatea patriei sovietice. Nişte «саранча мешочников» („lăcuste cu traista”) . Aşa ne etichetau locuitorii capitalei imperiale, privilegiaţi şi egoişti. Oamenii simpli sovietici aveau o preocupare de bază, mai ales în ajunul sărbătorilor: produsele deficitare. Mărfuri de larg consum puteai cumpăra la Moscova și în capitalele republicilor unionale, aprovizionate ca centre de prima categorie. Şi aceasta până la un timp. În multe oraşe, unele produse (de exemplu, frigidere, mașini de spălat, aspiratoare, tehnică audio-video, covoare) le puteau achiziţiona doar cei cu viză de reşedinţă.

În vara lui 1990, m-am nimerit la Moscova. Participam la o întrunire tradițională și obligatorie. Toți președinții consiliilor de miniștri din ”republicile sovietice surori” eram convocați la Kremlin de două ori pe lună. Întrunirile de lucru erau prezidate de președintele URSS Mihail Gorbaciov și președintele Consiliului de Miniștri al URSS Nicolai Rîjkov. După epuizarea agendei, s-a luat în dezbatere și atitudinea populației față de ucazul emis de administrația Moscovei în ziua aceea. Hotărârea stabilea: cumpărătorul mărfurilor de larg consum este obligat să prezinte paşaportul (buletinul de identitate sovietic). Dacă erai moscovit cu acte în regulă, cumpărai, dacă nu, vânzătorii te trimeteau la plimbare. Marea majoritate a moscoviţilor aclamau decizia autorităţilor. Însă locuitorii regiunilor centrale din Federaţia Rusă se arătau foarte indignaţi. Aceştia, pe parcursul anilor postbelici, s-au deprins să perceapă Moscova drept „magazin universal”, nicidecum un model de urbe comunistă.

Unii jurnaliști de limbă rusă mă întreabă serios, cu o francheţe dezarmantă: ”Aţi rămas un antisovietic neclintit. Dar, în general, chiar n-a fost nimic pozitiv în URSS?” Instantaneu, îmi vine în minte un banc de la „Radio Erevan” din seria ”Culmea subiectivismului”: ”Bunică, când a fost mai bine, pe timpul lui Hruşciov sau a lui Brejnev?”. ”Pe timpul lui Stalin, desigur”. ”Cum, adică!?” ”Aveam șaptesprezece ani. Eram tânără, frumoasă, şi toţi flăcăii îmi făceau curte…” Cam tot așa, subiectivist, ne lămurea pe noi și bunicul Ștefan Ciubară: ”Cel mai bine de trăit a fost pe timpul împăratului, înainte de Primul război mondial. Eram staroste, tânăr, sănătos și voinic. Nu ca acum!…”

Astăzi, am ajuns şi eu un ”subiectivist” din bancul acela cu bunica. Mircea Felix, nepotul cel mai mare, mă testează: ”Bunicu, ai avut tu zile fericite în viaţă ta? Din cele care nu se uită niciodată!” ”Cam puţine, scumpule. Şi le ţin minte. Am fost în culmea fericirii în ziua când am devenit student la Universitatea din Leningrad. Îmi amintesc şi de moartea lui Stalin. O clipă sfântă a copilăriei mele. Pe urmă, puciul eşuat, din august 1991, şi ziua când a fost semnat actul de deces al mamei noastre vitrege – Uniunea Sovietică. Da, atunci am fost nespus de fericit”. Observ pe faţa nepotului o umbră de dezamăgire şi adaug: ”Fără îndoială, am fost cel mai fericit, când fiica mea, te-a născut pe tine, primul meu nepoţel. Mă rog lui Dumnezeu, să mă lase să văd şi reîntregirea Patriei. Altă fericire nu-mi mai doresc!”

O tânăra corespondentă de la Moscova nu se lasă: ”OK, dar cum era, totuşi, în perioada interbelică, pe timpul românilor dumneavoastră?” ”Nu ştiu. Că n-am trăit sub români. Doar sub ruși…”. Repet adeseori: adevărul adevărat este cel trăit, nu cel propagat, servit pe tavă de mercenarii ideocrației. Întâmplările la care am fost martor în copilărie, în adolescenţă, în tinerețe mi-au format atitudinea faţă de istorie. Clişeele despre români, ruşi, germani, americani, evrei nu le asimilez. Am încredere în ceea ce am văzut cu ochii mei. Şi reacţionez senin, uneori cu umor, la abordarea chestiunii „palma jandarmului român”. Mă miră și mă amuză că mulţi alogeni din Basarabia şi Nordul Bucovinei, unii veniţi pe lume după 1990, operează doar cu stereotipuri, criticând fără drept de apel România mea de ieri, de astăzi şi de mâne.

Gâştele colhoznice indignate, adesea agresive, dar preferând anonimatul, (troli, postaci, hateri) mă întreabă: ”Bă, Drug, ceva pozitiv în realitatea sovietică, a fost sau nu a fost?” A fost, desigur. Pentru mine, de exemplu, ”dezgheţul hruşciovist” a însemnat ceva bun. Românii basarabeni şi nord-bucovineni, care locuiau la ţară, au obţinut dreptul la libera circulaţie în interiorul Imperiului. Sovietul sătesc ne elibera până atunci doar o simplă adeverinţă provizorie. Cu ea te puteai deplasa până în centrul raional. Sau în cel mai apropiat oraş. După moartea ”conducătorului iubit”, în locul adeverinţei primeam paşaport (echivalentul buletinului de identitate românesc). Ne permiteau să corespondăm cu rudele refugiate peste Prut şi cu cele deportate în Siberia. A fost anulat impozitul în natură. În cantinele studenţeşti pâinea şi ceaiul erau gratuite. Un suport pentru studenţii de la ţară, săraci ca mine.

În fond,”paradisul sovietic”, regretat de gâștele colhoznice, pentru mine a însemnat: lozinci şi promisiuni; „voluntariat obligatoriu”; „ieftiniri staliniste” periodice la produsele alimentare şi mărfurile de larg consum, care, în realitate, se găseau cu greu în comerţ; mitul învăţământului şi serviciilor medicale gratuite; știința şi cultura sub controlul ideocrației; exploatarea nesăbuită a resurselor naturale; finanţarea „revoluţiei mondiale și a partidelor comuniste frățești” din țările lumii a treia; тотальное стукачество, доносительство (turnătoria generalizată, delațiunea); laboratoare şi chiar oraşe secrete cu savanţi deţinuţi politici şi manoperă gratuită din Gulag; cortina de fier, bruiajul, lupta cu radio-propaganda străină.

Personal, subiectiv, psihologic, consider drept „ani buni” studenţia la Leningrad (1961-1964) precum şi perestroika la Cernăuţi (1985-1989). În toată viața mea de cetăţean sovietic, nefericit din cale afară m-am simţit în perioada stagnării lui Brejnev (1965-1985). Într-un mod sau altul, direct sau indirect, asupra destinului şi mentalităţii mele s-au răsfrânt şi diverse fenomene din ţările lagărului socialist: rebeliunea maghiară din toamna lui 1956; primăvara de la Praga şi poziţia oficială a României faţă de invazia internaţionalistă a Pactului de la Varşovia; „Solidaritatea” lui Lech Walensa şi instaurarea, în februarie 1981, a legii marţiale de către generalul Wojciech Jaruzelski; căderea zidului de la Berlin, în 1989, şi reunificarea Țării prin voința națiunii și strategia perfectă a cancelarului Helmut Kohl.

Putem afla ce-a fost bine în URSS, pe timpul lui Stalin. Şi ce-a fost bine în Germania, pe timpul lui Hitler. În 2009, Zahar Prilepin, Alfred Koh şi Boris Mineaev, în timpul unor ședințe de spiritism, formulează numeroase întrebări pertinente. Chestionate, cele două personaje istorice răspund, ca şi cum ar fi în viaţă. Interviurile intitulate „Vorbeşte Hitler” şi „Vorbeşte Stalin” au fost publicate în revista «Медведь» (http://medved-magazine.ru/. Citindu-le, poţi afla, dacă te interesează, desigur, multe lucruri inedite, vizând motivaţia celor doi conducători ideocrați. De exemplu, convingerea lui Stalin că el ar fi fost, conform Torei, un om fără prihană, evlavios.

În lumea întreagă, şi în Rusia, s-au perfectat culegeri de documente vizând crimele nazismului şi bolșevismului. Citez dintr-un asemenea document: „Într-o goană necruţătoare, sângeroasă, negativă ca rezultat final, au fost executaţi prin împuşcare, au pierit în războaie, au murit de foame şi boli peste 50 de milioane de compatrioţi. Au fost distruse, întoarse pe dos destinele a milioane de oameni… Bolşevismul a comis crime monstruoase contra omenirii, fără termeni de prescripţie!” («Красное колесо – преступления без наказания», www.proza.ru; http://bikol.narod.ru). În septembrie 2013, la Moscova s-a ţinut un târg internaţional de carte, cu 1,2 mii de exponenţi din 57 de ţări. Pe unii vizitatori i-a exaltat o lucrare de proporţii: „Stalin. Enciclopedie”. Pe alţii, numeroasele volume despre pravoslavie, autocraţie și URSS. A prezentat interes chiar şi adresarea puciştilor, din august 1991, către poporul sovietic. Toate niște mostre de nostalgie a socităţii ruse contemporane.

Mihail Gorbaciov încerca să restructureze un regim gerontocratic osificat, ca să nu permită schimbarea radicală de jos în sus, ca în Polonia, de exemplu. Ideocrația, însă, înfiera perestroika și fronturile populare din colonii. EI, respingeau descentralizarea, transparenţa, pluripartitismul, libertatea presei, migraţia, emigraţia, privatizarea, investiţiile străine. NOI, evidenţiam ostentativ punctele vulnerabile ale realităţii sovietice. Atacam birocraţia de partid si de stat, corupţia și degenerarea, mafia și cenzura.

După prăbușirea Blocului Sovietic și a Pactului de la Varșovia, chestiunea a devenit una fundamentală politic, intelectual și geo-strategic: va reuși URSS să supraviețuiască ori se va dezintegra într-un viitor apropiat? Mihail Gorbaciov lucra doar cu jumătăți de măsură, care nu puteau reforma în mod substanțial Uniunea Sovietică. Administrația Bush îl susținea pe liderul de la Kremlin. Iar istoriografii occidentali condamnau regimul comunist de pe poziția Deminternului. Ei acuzau Kominternul și bolșevicii pentru că neagă statul de drept, că sunt duplicitari și apelează la orice stratagemă pentru acapararea și menținerea puterii. Dar URSS nu mai putea fi URSS dacă ar fi acceptat să devină un stat de drept, după cum cerea Deminternul, și noile condiții ale Globalizării neoliberale.

Am ajuns, cu voia lui Dumnezeu, în anul 2017. Trăim cu toții în ritmul accelerat al crizelor și schimbărilor. Iar Imperiul ideocratic sovietic recidivează sub denumirea de ”Lumea rusă”. Astfel, descendenţii celor care ne-au ”eliberat” în 40/44, continuă să încadreze cea mai tragică pagină din viaţa românilor basarabeni şi nord-bucovineni în nişte tipare proletcultiste, bolșevice, staliniste sau troțchiste. Ca de altfel și toate crimele Imperiului ideocratic – teroarea roşie, colectivizarea, foametea, represiunile, deportarea popoarelor, asasinatele politice și multe altele.

Și astăzi, după aproape trei decenii, urmaşii ideocraților bolșevici continuă să se manifeste cu aroganţa lor tradiţională. Progeniturile „eliberatorilor” mişună prin oraşele Basarabiei cu panglica imperială la piept, cu trandafiri sau garoafe la petliţă, cu secera şi ciocanul pe fondul roşu însângerat. EI, unicii apărători ai libertăţii și dreptății! Nu-i stinghereşte faptul că sunt reprezentaţii unor doctrine în numele cărora au fost deja decimate milioane de oameni. EI, gâştele colhoznice internaționaliste, neagă invazia militară sovietică, comportamentul colonial al nomenclaturii PCUS, deznaţionalizarea și crimele, care au însoţit procesul de edificare a lagărului socialist.

Problema însă nu este doar a noastră, a românilor înstrăinați. Pe tot cuprinsul defunctei Uniuni Sovietice, s-a consolidat o nouă castă de promotori ai ”Lumii ruse”. Unii provin direct din rândurile foştilor exegeţi în catehismul sovietic. Niște specialişti în ”ştiinţele sociale”: istoria PCUS, bazele marxism-leninismului, comunismul ştiinţific, ateismul ştiinţific. Acum, reciclaţi, acești foști mercenari transnaționali ai ideocrației bolșevice inundă mass-media. Au portaluri, site-uri, bloguri şi continuă să propage tipul de colonialism sovietic. „Experţii” în cauză ne servesc politica de rusificare a Kremlinului, drept rezolvare ideală a problemei naţionale, ca un proces firesc de „globalizare”. Mulţi dintre ei cer ostentativ reabilitarea abordării marxiste sau leniniste a naţiunii. Alţii vor o revenire la metodele staliniste, în general, precum şi la renaşterea Imperiului. Fie ţarist, fie comunist, fie neoliberal sau ortodox-pravoslavnic, nu importă, imperiu să fie. De aici și întrebarea mea: Rusia de astăzi, chiar nu poate să renunțe la ideocrația imperială ca să devină o țară europeană, respectată și fericită, zic eu, ca Germania, de exemplu?

NOI, gâştele sălbatice naționaliste, unioniștii, vrem să ştim ce a însemnat cu adevărat paradisul ideocratic sovietic. Și suntem recunoscători multor autori ne-români, onești și drepți față de românii din teritoriile ocupate de Imperiu sub pretextul ”eliberării”. Și vom completa neabătut lista celor care au scris și scriu adevărul despre basarabeni și nord-bucovineni: Nicolai Durnov, Alexandr Soljenițîn, Eufrosinia Kersnoskaia, Capitolina Kojenikova, Valeria Novodvorskaia, Mihail Bruhis, Leonid Borodin, Iosif Gherasimov, Elena Zamura, Ruslan Șevcenko, Victor Portnikov…

Mulți reprezentanți ai intelighenției ruse își asumă un mare risc când apreciază veridic faptele istorice: ”Peste tot, pe unde am trecut (înainte și după război), am început imediat să frângem coloana vertebrală a popoarelor. Și cu cât poporul era mai mic, cu atât mai dureros percepea agresivitatea ideologiei comuniste. Și aceasta nu o făcea poporul rus, nici georgian și nici kazah… O făceau conducătorii comuniști și alții, înșelați de ei, înnebuniți de ideea fantastică a instaurării unei ”Împărății Cerești pe pământ”. Ei sunt de vină că popoarele baltice, care, printre altele, nicidecum nu au dus-o mai rău ca rușii, sunt cuprinse în prezent de o ură inexplicabilă, nejustificată față de Rusia. Binele ei nu și-l amintesc. Ei țin minte trenuri și KGB… Și este un drept al lor ce să-și amintească” (www.apn.ru. 2009-10). Regretata Valeria Novodvorskaya, spunea: ”Dacă Lituania, Estonia, Letonia, Polonia, vor indica zilele când au fost ocupate, vom avea repartizat un an întreg. Şi totul este corect, noi am ocupat. Trebuie să răspundem… Nici decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care proclamă data de 28 iunie drept ”Ziua ocupaţiei sovietice”, nu poate fi scandalos, nicidecum…” ( «Эхо Москвы», 09.07. 2010).

În prezent, nu mai avem de a face, ca după invazia din 1940, cu ideocrația bolșevică, axată pe formula – ”коммунизм, дружба, мир”. Suntem, mai curând, în situaţia când țarismul rus ne tămâia cu formula sa ideocratică – «православие, самодержавие, народность». În 1812, armatele Imperiului rus creștin ortodox ne ”eliberau” de sub jugul altui Imperiu otoman necreștin musulman. Astăzi, nu comisarii, nu sacerdoţii partidului-stat ne bagă într-u imaginar paradis eurasiatic. Ideocrații Rusiei lui Putin și epigonii Moldovei lui Dodon insinuează că Europa și-a pierdut creștinătatea. Iar clerul pravoslavnic, a declanşat suprema bătălie pentru mântuirea tuturor europenilor, sau măcar a ortodocșilor, din specia ”norod moldovenesc”. Cohortele în sutane au intrat, cu toate armele din dotare, în serviciul noii ideocrații a Kremlinului. Infiltrarea comandourilor clericale ruse e simţită peste tot în spaţiul ex-sovietic și nu numai. Însă, când se preocupă de Basarabia, Nordul Bucovinei şi zonele separatiste din RM, agenții în sutane îşi coordonează acţiunile cu deghizata ideocrație ucraineană.

În Basarabia, unii militanți ai ”Lumii ruse” agită demagogic „specificul” Republicii Moldova ca o viitoare ”țară de minune”. Aceștia se opun vehement reîntregirii României și vectorului european al Republicii Moldova. EI se comportă ca nişte elevi indolenţi, care nu vor să-şi facă temele. Gândirea, vorba şi fapta lor sunt poluate cu expresii şablon, stereotipuri şi ideologeme din perioada sovietică: Moldova – un stat multinaţional şi multilingv, prietenia popoarelor Moldovei, multiculturalism, națiune moldovenească. Complexele de tipul ”nimeni nu ne vrea în Europa” le blochează raţiunea și căutarea soluţiilor pentru ieșirea din impas.

Atunci, în 1940, Armata Roşie refăcea, în plan geografic, Imperiul ţarilor. Acum Biserica rusă fortifică frontierele geopolitice ale Uniunii Vamale, ale unui virtual Imperiu ortodox-pravoslavnic. Ofensiva asupra Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova are drept obiectiv torpilarea cursului proeuropean al acestor state pravoslavnice. Biserica rusă susține Republica Moldovenească Nistreană, un bastion al imperialismului rus în zona Mării Negre. A dispus recent construcţia a cinci noi biserici în zonă. Depozitele sovietice de armament şi pacificatorii ruși vor fi de mare ajutor. Prin separatiștii de la Tiraspol noua ideocrație rusă somează, agită, şantajează: „Renunţaţi la vectorul european!”.

Ruşii de profesie (etnici ucraineni, găgăuzi, bulgarii și alții) din fosta ”Moldovă sovietică însorită și înfloritoare” se lamentează că NOI, urmând exemplul balticilor i-am trata cu răceală, sau chiar ostil. Paradoxal, însă, descendenții ”eliberatorilor” nu au nici o poftă să plece din Ţările Baltice. Din Republica Moldova, cea mai tolerantă din fostele colonii ale Imperiului ideocratic sovietic, au emigrat către Rusia 9,1% din numărul total de participanţi la Programul de strămutare benevolă în Rusia. Din Estonia, în perioada 2007-2009, au plecat doar 20%. Şi aceasta în cadrul programului menționat la care au participat, în perioada respectivă, circa 7000 de oameni. Iar împreună cu membrii familiei au emigrat din fostele republici unionale către Rusia peste 15 000 de persoane. Şi, nu Rusia, ci un străvechi pământ german, Koenigsberg (regiunea Kaliningrad) este locul unde preferă să se repatrieze 41% de „rusofonii” din totalul celor trecuţi prin Programul de strămutare liber consimţită.

Un alt paradox: Kremlinul și Igor Dodon, președintele de la Chișinău, se agită din răsputeri cu aderarea RM la Uniunea Eurasiatică (inexistentă) și la Uniunea vamală Rusia – Kazahstan – Belarus. În acelaşi timp 33,3% din numărul strămutaţilor benevol în Rusia sunt cetăţeni ai Kazahstanului. Din Ucraina au plecat 12,1%, din Uzbekistan 16,3% . Cu cine se unește Kremlinul?…

Încă la începutul anilor 90, exprimam o speranţă: vom afla adevărul despre destinul românilor din Basarabia și nordul Bucovinei, ținutul Herța și al celor din stânga Nistrului. Iată că cercetătorii, din cele mai diverse domenii de activitate – istorici, sociologi, cineaşti, muzeografi, muzicanţii, etc. – îşi îndeplinesc onorabil misiunea lor profesională și patriotică. În baza documentelor de arhivă, apar, în pofida dificultăţilor inerente, tot mai multe lucrări de investigaţie, monografii și filme despre victimele ”eliberării sovietice”. Să le mulțumim, ori de câte ori avem ocazia.

Cine vrea să cunoască istoria recentă, nu are decât să apeleze la documente, mărturii şi cărţi de investigaţie. Pentru optica gâştelor sălbatice, referitor la cele întâmplate în dreapta și stânga Nistrului după prăbușirea Imperiului, inclusiv în timpul războiului ruso-român de la Nistru, recomand lucrările semnate de Mircea Radu Iacoban, Dan Dungaciu, Viorel Patrichi, Corneliu Vlad, Corneliu Filip, Ion Costaș, Anatol Munteanu, Vlad Grecu. Îmi cer scuze că nu indic și alți autori valoroși. Lista este strict ilustrativă și nu are pretenții de exhaustivitate. O bibliografie la temă, incluzând și materiale audio-vidio, volumele de memorii ale refugiaților, deținuților politici, deportaților (precum, de exemplu, monografia ”Basarabia decapitată”, autoare Valentina Sturza) ar cuprinde zeci de pagini.

Abordarea problemei Basarabiei și Nordului Bucovinei de către istoriografia rusă, ucraineană și a gâștelor colhoznice autohtone o găsim în sursele lor, la fel de numeroase ca şi ale noastre. Aşadar, surse de informaţie există, n-avem de ce ne plânge. În biblioteci şi pe internet sunt cărţi, avem filme, spectacole de teatru, cântece, materiale de arhivă în diverse limbi și accesibile pentru toți doritorii indiferent de opțiunea și convingerea personală.

2. ”Eliberatori”

Neocolonialismul programat la Kremlin nu urmărea doar tradiționala cucerire a teritoriilor și acapararea resurselor celor învinși. Obiectivul strategic al partidului-stat era convertirea naţiunilor subjugate la o noua religie. Misionarii acestei religii, patentate de Komintern, se încăpuşau în teritoriile răpite printr-o psihoză a duşmanului de clasă. Imperiul de tip nou și-a sacrificat propria populaţie, a deznaționalizat brutal sau silențios popoarele captive, reușind astfel să-şi realizeze programul.

Românii basarabeni, nord-bucovineni și herțeni au rămas fără apărare în faţa invadatorilor. Separaţi de patria-mamă, prin amputaţie, ei au subzistat într-un regim ideocratic bolșevic. Dezorganizați, demoralizați, în condiții de trai insuportabile. Stilul de viaţă ancestral și codul moral erau anihilate de ”eliberatori”. Economia falimentată: proprietarii și țăranii înstăriți – refugiaţi peste Prut sau deportaţi în Siberia. Morile, cramele și fermele de familie expropriate sau ruinate; râurile secate, pădurile tăiate și bisericile dărâmate. În orice moment, o nenorocire cumplită se putea abate asupra fiecărui român. Era de ajuns să fie nominalizat ca ”dușman al poporului”. Pe cântarul ideocrației viața omului nu trăgea mai mult decât cea a unei vite în jug. Fragila lume românească din teritoriile răpite se strângea ca o piele şagrinată.

Românii erau condamnați la ”tragerea pe roata roşie” („красное колесо”). Erau sortiți să treacă printr-un malaxor al luptei de clasă. Apoi, să fiarbă la foc mocnit în cazanul ideocratic. Astfel, erau educați în spiritul sclavagist asiatic. Urma să care și ei, docili, blocuri de piatră la edificarea piramidei ideocratice. Totuși, brutalitatea și perfidia ”eliberatorilor” provoca rezistență. Însă reacția lor sporadică era diminuată cu sloganul: ”Înainte spre viitorul luminos!”.

Partocrația, în mod necesar, era ideocratică, logoreică și logocratică. Propaganda sovietică se vroia un fel de hipnoză colectivă. Nimeni nu putea pune la îndoială adevărul partidului unic. Logica, dialectică sau formală, era subordonată unui cult al conducătorului suprem. Îmi amintesc cum asimilam conceptele ideocratice în două limbi, rusă şi ”moldovenească”. Ajunsesem să vorbim în clișee: rânjetul de fiară al capitalismului, imperialismul anglo-american, lupta pentru pace, prietenia popoarelor, datoria internaţionalistă, deputat al poporului etc. Și chiar să gândim și să ne comportăm după şabloane. Aceste ideologeme (niște sintagme normative, cu nuanţe semantice şi conţinut de idei) erau implementate în toate sferele de activitate umană. Ele dominau totalmente viaţa omului sovietic și aveau o funcţie precisă: să apere interesele partidului-stat.

Puțini dintre românii cei mai dotați intelectual, au putut rezista presiunii partidului de-ai încadra în tagma ideocraților bolșevici. Dacă nu operai abil cu ”ideologeme” nu puteai avansa. De exemplu, într-o teză de doctorat în istorie, literatură, lingvistică și alte domenii, indiferent de temă, menţionai obligatoriu: „eliberarea moldovenilor de sub jugul boierilor români” şi „prietenia moldo-ruso-ucraineană”. Altfel teza n-avea cum să fie susţinută. Când ne compuneam autobiografia, intercalam automat „ideologeme”: „Mulţămită Puterii sovietice, subsemnatul (subsemnata)… fiu (fiică) de ţărani moldoveni săraci, am ajuns …”. Sau: ”Am fost, sunt și voi fi comunist-internaționalist”. Completând formulare, scriind o banală „cerere” încheiam cu sloganele: ”Mulțumim Partidului pentru…”, „Trăiască glorioasa Armată Sovietică!” şi alte strigături politice.

Prin 1958, eram student la Chișinău. Victor Teleucă, de la anul patru, coleg de facultate cu Grigore Vieru, conducea cenaclul nostru literar. Odată, în parc, mi-a citit un poem de-al său. Țin minte și astăzi un vers: “Nu te bate cu nuiaua/El te sperie cu steaua!”. Așa vedea tânărul poet basarabean chipul proaspătului misionar prin satele basarabene colectivizate. Mercenarii ideocrației, în loc de cruce la gât, aveau pe frunte steaua cea roşie. Un simbol al agresivităţii contra identităţii naționale. Contra zilei de mâine a generaţiei noastre de români. Contra ţăranilor mei, care îmi erau dragi, până la lacrimi, contra civilizației noastre rurale.

Ceea ce s-a întâmplat după ”eliberarea” din 40 și 44 se asociază în mintea mea cu operația de transplant. Organismul românilor captivi respingea în mod constant un țesut biologic străin. Și nu erau de folos nici injecțiile ideologice, nici lanțeta sângeroasă. Sentimentul unei îndepărtări reciproce nu ne-a părăsit niciodată, nici pe NOI, ”eliberații”, nici pe EI, ”eliberatorii”. Senzația de ostilitate din partea veneticilor este amintirea cea mai clară a copilăriei mele. Și nimic nu a mai reușit s-o schimbe. Consătenii mei și eu, lucizi, am trecut toate valorile și opiniile, impuse forțat de venetici, prin filtrul experiențelor noastre.

Chișinăul a căzut la 24 august 1944. Dar județele din nordul Basarabiei și Cernăuțiul, fuseseră „eliberate” încă din martie 1944. În urma Armatei Roşii, ca o coadă malefică, se târa administraţia civilă a viitoarei Moldove Sovietice. În 1944, se întorceau reprezentanţii puterii sovietice evacuați în iunie 1941. Concomitent, se lansa și sinistra Divizie 25 NKVD. Sarcina ei de luptă era epurarea prin violenţă, arestări, bătăi, jafuri şi execuţii fără judecată. Nici administrația civilă nu se arăta mai moderată. Dar interogarea populaţiei timorate din teritoriile abia ”eliberate” o făceau, de regulă, enkavediştii:

”Ia să vedem, cine și cum a rămas în viaţă?; Cine nu s-a dus la partizani, sperând că va trăi fără noi?; Cine s-a bucurat că am fost alungaţi?; Cine a visat că nu ne vom întoarce?; Cum de aţi cutezat să călcaţi pe acest pământ?; Cum de aţi putut respira acelaşi aer cu dușmanii?; Cum de v-aţi permis să trăiţi fără puterea sovietică?; Cum de aţi îndrăznit să araţi, să semănaţi, să recoltați?; Cum de aţi putut să faceţi mâncare, să dădăciţi copiii, să dormiţi noaptea?; Cum de aţi îndrăznit să spălaţi rufele, să faceţi focul în sobe, să scoateţi gunoiul?; Cine a cărat bunuri din colhozuri și sovhozuri fără noi?; Cine le-a dat fasciştilor slănină şi i-a hrănit pe ocupanţi?; Cine s-a pricopsit cu o capră?; Cum de v-aţi permis să daţi mâncare caprei, să faceţi rezerve pentru iarnă?; Cine a crescut un purcel?; Cine a ţinut găini fără noi şi a dezvoltat instinctul proprietăţii private?; Cine a făcut comerţ la bazar și la talcioc?; Cine a deschis atelier de cizmărie?; Cine făcea speculă cu surogate germane şi restabilea capitalismul?; Cine a scos icoanele de prin podurile caselor și a reparat bisericile?; Cine le-a cusut popilor rase şi a cultivat laurul religios?; Cine a deschis şcoli și facultăți fără noi?; Cine a mâzgălit prin abecedare cuvântul Stalin?; Cine a lucrat prin spitale ca să vindece trădătorii de patrie?; Cine s-a angajat la primării linguşindu-i pe ocupanţi?; Cine rupea portretele lui Stalin și înjura puterea sovietică?; Cine a editat găzetuţe infecte, lăudând jugul fascist?; Cine scria că nemţii ar fi mai puternici decât noi?; Cine s-a înrolat în detaşamentele de poliţişti?; Cine a tras în reprezentaţii puterii sovietice, apărând lepădăturile fasciste?”

(Sursa: Скрипториум Санкт-Петербург, 2011).

Odată cu ”eliberarea”, prin toate fundăturile Imperiului ideocratic sovietic au fost lansate directive secrete: recrutarea viitoarelor cohorte de colonizatori. Care era structura socială a acestora? Mai întâi, venea peste ”eliberați” numeroasa nomenclatură ideocratică. O altă categorie aparte – ofiţerii sovietici, ieşiţi la pensie. Aceştia se puteau stabili oriunde doreau. Pentru ei nu existau restricţii privind „propiska” (viza de reşedinţă). Primeau apartamente peste rând, li se repartizau terenuri pentru vile. Dispuneau de toate facilităţile, inaccesibile pentru restul populației. De regulă, militarii preferau oraşele: Chişinău, Bălţi, Tighina, Cahul, Cernăuţi, Ismail şi Reni. Sau centrele raionale şi localităţile de pe Nistru, Prut și Dunăre.

Ingenios, Imperiul a băgat în linia întâi femeile. Cel mai fin instrument al deznaţionalizării silenţioase. O invazie matrimonială sui generis. Nemăritate sau rămase văduve, femeile sovietice veneau „din fundul Rusiei” cu sutele de mii. Basarabencele şi bucovinencele, familiste şi bune gospodine, cu greu le făceau faţă. În orice domeniu de activitate, ca să poți urca treptele ierarhice, îndeplineai o condiție nedeclarată, dar obligatorie: să fii membru PCUS, căsătorit cu o persoană de altă naționalitate, de dorit cea rusă. În cel mai rău caz, ucraineană sau de altă etnie. Examinați biografiile conducătorilor din RSSM, poate descoperiți și unele mici excepții.

Acasă, în ţinuturile lor natale, marea majoritate a ”eliberatorilor” și a ”specialiștilor absolut necesari, cu totul indispensabili și de neînlocuit” nu aveau nici studii, nici profesii; trăiau în condiţii de coşmar, mâncau pe apucate sau chiar trăgeau foame. „Nicăieri în trecut nu se înregistrase răspândirea unei calamităţii sociale de asemenea proporții. O mulţime de oameni locuia în bordeie, în cocioabe mizerabile. Foloseau drept alimente ceea ce, în condiţii normale, nicidecum nu s-ar fi considerat ca ceva comestibil. Circa o sută de milioane de oameni, pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice, îndurau foame. Aceştia abandonau casele și mica agoniseală căutându-şi salvarea prin alte locuri depărtate. Se răspândeau epidemii de tifos şi distrofii… O consecinţă firească a foametei, migraţiei, sărăciei generalizate devenise cerşetoria fără precedent. În anii de înfometare, după cele mai aproximative calcule, numărul cerşetorilor atingea cifra de 2-3 milioane. În perioada 1946-1953 au părăsit satele zece milioane de oameni, cei mai activi şi apţi de muncă” (http://5ka.com.ua/33/34615/l.html).

Astăzi, în 2017, la Chișinău și Cernăuți, descendenţii acelor oameni nenorociţi nu pierd ocazia să-şi afişeze incredibila trufie. EI cer recunoştinţă pentru „eliberare” chiar şi de la românii de seama lor. Avalanșă de ”eliberatori” și ”specialiști” a generat o beligeranţă, o adversitate mocnită, care continuă şi în prezent.

Un alt aspect. Vechile teritorii româneşti au fost invadate şi de vântură-lume: delincvenţi de drept comun, eliberaţi din penitenciarele de dincolo de Urali, puzderie de aventurieri și prostituate, vagabonzi și alcoolici. Acest segment percepea drept mană cerească posibilitatea de a penetra în „ţinuturile eliberate”. În vestul Imperiului, acolo unde talentele lor s-au manifestat din plin. Iar urmașii ”eliberatorilor”, din specia Igor Tuleanțev și Leonid Riabkov, ne rod urechile debitând mituri și baliverne despre paradisul sovietic: ”Pe timpul lui Stalin moravurile erau mai curate; nu exista corupţie; cinovnicii erau ţinuţi în frâu de teama şefilor”. Însă, documentele de arhivă nu mint. Cu toată „disciplina stalinistă de fier” înfloreau delapidările de fonduri publice şi hoţia, adulterul, pedofilia şi economia la negru.

Avem suficientă informaţie. Cunoaștem activitatea noii puteri în Basarabia ”eliberată”. Vedeți investigaţiile semnate de Ruslan Şevcenko (www.baza.md) şi George Mârzenco (www.union.md), cărțile istoricilor basarabeni Mihai Gribincea, Valeriu Pasat, Mihai Taşcă, Igor Caşu, care valorifică arhivele sovietice. Îmi cer scuze că nu-i pot indica pe toți. Sunt mulți cercetători adevărați. Cei drept, uneori mă întreb dacă informaţia arhivată (numeroase rapoarte, note explicative, denunţuri, scrisori anonime etc.) este sau nu adevărată? Dacă nu cumva autorul documentului de arhivă, din carierism sau răzbunare, îşi calomnia pur şi simplu colegii, vecinii și rivalii? Oricum, într-un caz sau altul, documentele ne ajută să simţim atmosfera, starea de spirit în perioada imediat următoare ”eliberării”.

Exemple și probe. La Bălți, șefii bolșevici furau nestingheriţi. Comitetul judeţean de partid înjghebase o gospodărie auxiliară. Producţia o comercializa integral, prin interpuşi, la preţuri ridicate. Venitul era acaparat de conducerea judeţului. Tov. Bolşakov, șeful secţiei propagandă, şi-a însușit 26 000 de ruble, drept salariu pe şapte luni. Dar să lucreze, nici n-avea de gând. Tov. Timoşenko, instructor la comitetul judeţean de partid, a intrat într-un magazin de stat, şi-a ales două covoare şi a plecat fără să plătească. Tovarășa Goloşciapova, soţia secretarului doi a comitetului judeţean de partid, s-a apucat, din plictiseală mare, să vândă la piaţă şroturi de soia din ajutoarele americane.

La finele anului 1944, tov. Kolotiuk, preşedintele cooperaţiei de consum Sângerei/ Bălţi, a organizat un grup de tâlhari. Aceștia au furat 5 tone de sare şi alte produse, în sumă de 535 000 de ruble. Nicăieri nu există informaţii că hoţii ar fi fost sancţionaţi. Tov. Antonov, prim secretar al comitetului raional Lipcani, a ordonat să fie distribuite activiștilor de partid 9 tone de cereale colectate de ţărani drept impozit către stat. Pentru această delapidare a fost destituit din post, dat afară din partid. Dar ce s-a făcut cu pâinea ţăranilor nu se ştie. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, şi-a făcut rost de haine noi şi de mobilă nouă fără să plătească o rublă. Și-a organizat o gospodărie auxiliară şi vindea produsele la bazar. Se pasionase într-atât, încât uita să meargă la serviciu. Se prezenta doar ca să încaseze salariul. Încurând, tov. Kamenîi a ajustat autocamioneta comitetului executiv transformând-o în maxi-taxi. Pasagerii plăteau de trei ori mai scump, iar şeful îmbâcsea maşina până când s-a desfăcut din mers.

Ivan Ivanovici Bodiul, stăpânul absolut al Moldovei Sovietice timp de două decenii, era de abia prim secretar al comitetului raional Chișinău. Atunci și-a transferat de la Răzeni, mai aproape de capitală, un bun prieten, Stepanov, ca președinte de colhoz la Cojușna. După care, din acest colhoz, își aproviziona nestingherit, pe gratis, familia și toate neamurile.

În colhozul din Durlești s-au delapidat 50 000 ruble. Tov. Bodiul a amânat examinarea raportului comisiei de control. Drept recompensă, el primea gratuit din acest colhoz carne și alte produse agricole la niște prețuri simbolice.

La un atelier de stat, tov. Bodiul și-a cusut palton și costum la modă. La casă a plătit directorul întreprinderii, din banii proprii. Dar șeful de partid nu i-a mai întors datoria.

Pe cumnatul său, Goncearenko, bețivan și leneș, l-a pus șef la secția comerț. Iar frate-său era angajat ca instructor-contabil la secția agricolă. Minalati și Saunen, tot prieteni de-ai primului secretar, niște indivizi incapabili și fără studii, au fost numiți în posturi de răspundere.

La o plenară a activului de partid, Boiko, un șef de secție, și-a permis niște observații critice vizând politica de cadre. A fost eliberat din funcție, trimis la țară, iar în apartamentul lui din Chișinău s-au mutat rudele tovarășului secretar Ivan Bodiul.

Ca și alte dăți și prin alte locuri, tov. Bodiul și-a făcut plinul în colhozul ”Molotov”. A mai luat și un porc de peste o sută de chile, plătind numai trei ruble. Despre isprăvile lui Bodiul se vorbea în toată republica. A aflat și Moscova, care a intervenit.

În organele puterii sovietice din Basarabia ”eliberată” înflorea «свободная любовь» (”iubirea liberă”). Arhivele păstrează date despre numeroase scandaluri. Detaliile au fost publicate de doctorul în istorie Ruslan Șevcenko într-o amplă investigație intitulată «Молдавский Декамерон», (www.baza.md).

Exemple și probe. După război, în raionul Taraclia, se bucura de popularitate o casă de toleranță clandestină pentru lucrătorii de partid, organizată chiar de aceștia. În județul Bălți, tovarășa Razmotneva, secretar doi al comitetului raional Sângerei al komsomolului, având o duzină de amanți, a molipsit de sifilis doi polnomșnici ai secției raionale a NKVD. Tov. N. Korneev, secretarul comitetului județean Bălți, fără să divorțeze de prima soție, s-a însurat cu tovarășa Kiskina, instructoare în același comitet. Tov. Salnikov, secretar doi la Briceni, a fost eliberat din funcție și rechemat din raion pentru ”desfrâu sexual”.

Tov. Stepan Kamenîi, președintele comitetului executiv Bravicea, cu mașina de serviciu se deplasa prin raion ”la vânătoarea de mândruțe”. Văzând vre-o țărancă care să-i placă, tovarășul președinte o acosta și, după o discuție scurtă, solicita imperativ sex… Nu se știe ce promitea, dar nu era refuzat. Iubitele pălăvrăgeau adeseori despre ”plăcerile” comunicării intime cu șeful cel mare de la raion.

Un oarecare tov. Vartolomeev, instructor șef de pioneri la orfelinatul din Sărata-Galbenă Hâncești, era pedofil. Satisfăcându-și înclinațiile sadice, bătea crunt micuții. Fetițele o duceau ca într-un harem. Tov. Vedrașko, secretarul comitetului raional al komsomolului, cunoștea situația de la orfelinat. Dar și-a trimis prietenul la cursuri de instructori de pioneri și l-a sfătuit să ea cu el și o copilă. S-a aflat la CC PCM. Tov. Vartolomeev a fost arestat și condamnat pentru viol.

Tovarășii Macarie Radul, Onufrie Andrus și tovarășa Polina Gubski, conducători ai Comisariatului învățământului din RSSM, au constituit celebra societate secretă «ВиЗ» – «Выпить и закусить». Aceștia sustrăgeau o mare parte din tichetele primite de comisariat (minister) pentru mărfuri industriale și produse alimentare. Tot ei acaparau mobila, hainele și alte bunuri confiscate de la basarabenii deportați și biserici. Toate seratele societății lor clandestine se încheiau cu orgii sexuale. Au fost descoperiți, dar cariera organizatorilor, fiind niște fii credincioși ai piramidei ideocratice, nu a avut de suferit.

De la Moscova, veneau în controale la Chișinău diverse comisii și etichetau Moldova Sovietică drept ”republică mic burgheză”. În rapoartele prezentate la Centru, se vorbea despre o ”luptă aprigă cu instinctele proprietății private ale oamenilor, care, culmea, la origine erau muncitori și țărani”. Pentru mine, o asemenea concluzie sună ca o ironie. Ce atribuție au mica sau marea burghezie, originea muncitorească-țărănească sau instinctele proprietății private? Ar putea oare basarabenii să uite că pe parcursul a două secole ”lumina vine de la Răsărit”? Cine ni l-a trimis pe afemeiatul Brejnev, organizatorul deportărilor și colectivizării dacă nu Centrul imperial?

Pe Leonid Brejnev l-a tras în sus Nichita Hrușciov. L-a făcut secretar CC PCM. În toamna lui 52, la Congresul XIX al partidului, Brejnev, ca șef al ”comuniștilor moldoveni”, a fost ales în componența CC PCUS. În timpul acelui congres Stalin l-a văzut pe Brejnev pentru prima oară. Atenția bătrânului dictator s-a fixat asupra unui conducător de partid tânăr, de 46 de ani, masiv și bine îmbrăcat. Imediat l-au informat că era conducătorul de partid al RSSM. ”Ce moldovean frumos!” – a rostit Stalin. Pe ”Leonid cel Frumos” îl pasionau femeile și automobilele, hocheiul și chefurile. Legăturile sale amoroase la Chișinău deveniseră folclor. Pe NOI, însă, nu ne pasionează «Молдавский Декамерон». Există lucruri mult mai importante din trecutul Imperiului ideocratic.

De numele primului secretar (1950-1952) sunt legate deportările și colectivizarea forțată a țărănimii basarabene. Datorită unui atare exponent de rasă al ”eliberatorilor” zeci de mii de basarabeni au ajuns în Gulag. Kremlinul a programat razia-deportarea ”elementelor dușmănoase și social-străine”, Brejnev personal a semnat ordinul privind declanșarea operației. Au fost strămutați pentru totdeauna 120 de mii de basarabeni, adică 10% din totalul populației RSSM.

Administraţia țaristă denumea Basarabia română «Российская Швейцария» („Elveţia rusească”). Pentru exponenţii Imperiului ideocratic sovietic ea devenise «солнечная и цветущая Молдавия», adică „Moldova însorită şi înfloritoare”. În comparaţie cu celelalte republici sovietice, RSSM înregistra cea mai mare densitate a populaţiei (până la 150 de locuitori pe km2 în partea centrală), datorită imigranților, ”mari specialiști ” și militari. Fostele judeţe româneşti aveau prin anii 70, de rând cu Bielorusia, şi cele mai bune rezultate la formarea „omului nou sovietic”.

Să ne reamintim ”Geneza”. Ce trâmbiţa propaganda ideocratică în iunie 1940? Ultimatumul sovietic adresat României regale era secundat de un apel al Kremlinului către basarabeni și nord-bucovineni. Citez: „A sosit marea oră a eliberării voastre de sub jugul boierilor români, a moşierilor, capitaliştilor şi a siguranţei!”. De fapt, ce a însemnat „marea oră a eliberării”?

Exodul (1940, 1944). Pentru populaţia judeţelor anexate (Bălţi şi Soroca, Orhei şi Tighina, Lăpuşna şi Cahul, Ismail şi Cetatea Albă, Hotin şi Cernăuţi, Storojineţ şi ţinutul Herţa), ”eliberarea” a însemnat Exodul. Circa două milioane de oameni evacuaţi și refugiați. Au fugit cei mai amenințați de genocid. Imediat după „eliberare”, urmau să fie exterminaţi proprietarii și oamenii de afaceri, administratorii și țăranii înstăriți, corpul didactic, militarii, oamenii de artă, știință și cultură, juriștii și medicii. Pe mulţi dintre refugiaţi i-a ajuns mâna NKVD-ului şi în interiorul Țării. În toamna lui 1944, s-a declanşat ”repatrierea” forţată a basarabenilor şi nord-bucovinenilor. Din cele 62 000 de refugiaţi, prinşi cu arcanul sau extrădaţi de noile autorităţi comuniste din România, secundate de consilieri sovietici, majoritatea au fost deportaţi direct în Siberia şi Asia Centrală. Circa 200 de oameni şi-au pus capăt zilelor ca să nu mai ajungă în Gulag.

Deportările (1941, 1949, 1951). În vara anului 1949, satul meu Pociumbăuți trăia într-o alertă permanentă. În fiecare dimineață tata îmi făcea instructajul: ”Mână vacile în Ciritei. Dacă auzi că se întâmplă ceva în sat, nu mai veni acasă, rămâi peste noapte la pădure”. Somnoros, şchiopătând, zăpăcit de cele auzite, scoteam vacile din curte. Mama, bunicul şi bunica mă petreceau cu privirea. Erau pregătiţi deja. Faptul că Gheorghe Druc făcuse armata la români, însemna ceva compromiţător. Armata la ruşi şi cele două medalii „За отвагу» serveau drept indulgenţă. Tata participase la forţarea Oderului şi asaltul Berlinului. L-au ţinut în Germania până în septembrie 46. Avea pregătite dovezile de participant la ”Marele război pentru apărarea Patriei”, o recipisă cu stemă, ştampilată, care adeverea: „Soldatul Druc Gheorghe a luat prizonier echipajul unui tanc german”. Mama avea grijă să înfăşoare din timp, în niște feţe de masă, lucruri pe care credea că le-am putea lua, în caz că ne ridică. De două ori, spunea tata, fusese introdus în liste. Au venit, au verificat documentele şi au plecat… Dar ce se putea întâmpla data viitoare nimeni nu era sigur.

Pe unul dintre culaci (chiaburi), deportați în 49, îl cunoşteam foarte bine. Ion Zară, vecin cu bunicul Ostin Druc. Acest român basarabean toată viaţa muncise ca un sclav. Mânca la o masă o pâine şi o căpăţână de varză. Făcea economii. Nu avea cai, fiindcă mănâncă prea mult, spunea el. Nici boi nu avea, că sunt prea înceţi. Ţinea vaci, uneori le înhăma la căruţa încărcată, şi se băga şi el în ham, alături. Trăgea la plug ca vita, să adune zestre pentru cele patru fete de măritat.

Şi uite că EI, aiştia, au venit să-i des-chiabureze (раскулачивать) familia. Şi un mucos de soldăţel, că putea să-i fie fecior, l-a izbit cu patul armei: – Шевелись! (Mişcă! Dă-i zor!). Atunci Ion Zară i-a încleştat pe cei doi soldați, i-a izbit cap în cap, de i-a trântit la pământ. Venindu-şi în fire, au alergat să-l prindă, dar dispăruse în stufărişul de la Ciuhur. Era soarele sus deja. Soţia şi fetele, urcate în camion, se boceau şi-l implorau să vină. Înţelegând că nu le poate lăsa în voia sorţii, s-a predat… şi nu l-am mai văzut.

Tot atunci au mai ridicat câteva familii din Pociumbăuţi. Printre deportaţi era şi Ilie Olaru, un coleg de clasă. Pe Ilie îl dureau tot timpul urechile. Iarna ieşea din bancă şi se lipea cu urechea de sobă, ca să îndure mai uşor… A murit săracul încurând, undeva prin regiunea Irkutsk. Adormise pe o margine de drum, extenuat, şi l-a călcat un camion… Eram fascinat de Areta, sora lui mai mare, frumoasă, bălaie, cu ochi albaştri. Acum o vedeam în coşul unui camion cu toată familia – opt suflete în total. Avea faţă de înger. Strângea la piept ceva. Mama Ileana reuşise să le strecoare o pâine şi câteva bucăţi de brânză de oi, învelite într-un prosopel. Nişte culaci, care n-aveau ce mânca, deveniseră dintr-o dată duşmani ai ”eliberatorilor norodului moldovenesc”. Nu puteam fugi nicăieri. Nu te puteai ascunde, că oricum te găseau.

Naș Nicolae Văscan fusese om înstărit. Scăpase de deportare printr-un concurs de împrejurări. Când au venit ruşii în 40, sătenii au aflat că Vladimir Hăbăşescu este ilegalist. Cică, se avea de bine cu o tânără evreică din Edineți. Prin ea, l-ar fi recrutat un nucleu comunist. Noua putere l-a numit preşedinte al sovietului sătesc în locul primarului refugiat peste Prut. La un an, s-au întors ai noştri şi erau gata să pună ilegalistul la zid. Cineva din sat l-a pârât că, pe lângă toate, s-a pişat în curtea bisericii.

A intervenit naş Nicolae. I-a convins pe jandarmi că nimic din ce se aude prin sat nu este adevărat. El a depus garanţie în scris: acest om se trage dintr-o familie de buni români şi buni creştini. În anul cât a fost primar, pus de bolşevici, nu a făcut nimănui nici un rău. L-au crezut. Poate şi de aceea că era născut în Vechiul Regat. Când făcea armata la jandarmi prin părţile noastre, s-a îndrăgostit de Elizaveta Druc, o vară a lui tata. După demobilizare a rămas în Pociumbăuţi, nu s-a mai întors la Drăguşeni, Covurlui. În 49, Vladimir Hăbăşescu l-a şters din lista culacilor. Comentariile la latitudinea fiecăruia.

În 49, ţin minte, românii basarabeni şi nord-bucovineni se lăsau duşi în Siberia ca vitele la abator. Unii resemnaţi, tăcuţi, alţii plângând încetişor. În 51, parcă n-am mai auzit plângând. Nu mai cădeau în genunchi. Rosteau rugăciuni, cântau imnuri religioase, îl chemau pe bunul Dumnezeu să-i apere, să facă dreptate. Dumnezeu însă parcă uitase de Basarabia şi Bucovina… În 1949, i-au ridicat pe cei bogaţi. Mai târziu, la 1 aprilie 1951, pe credincioși.

Diabolica operă a ”eliberatorilor” a continuat şi după moartea „părintelui popoarelor”. Dar cu mijloace specifice. Am trăit două perioade consecutive – „dezgheţul lui Hruşciov” şi „stagnarea lui Brejnev”. În teritoriile ocupate, şomajul era provocat special. Populaţia majoritar românească din mediul rural era strămutată planificat la minele din Donbass. La exploatările forestiere din Republica Autonomă Komi. La şantierele de şoc din Siberia. La noile pământuri desţelenite din Kazahstan şi Extremul Orient. În acelaşi scop acţionau şi frecventele reorganizări teritorial-administrative: multiplicarea raioanelor, proliferarea structurilor birocratice, ministerologia şi ministerocraţia, elaborate la vârful piramidei ideocratice. Și, principala stratagemă a deznaționalizării silențioase, – implantarea marilor uzine ale complexului militaro-industrial cu miile de specialiști și muncitori aduși de dincolo de Urali și din Ucraina.

Moscova şi Kievul au depopulat sistematic Basarabia şi Nordul Bucovinei. În locul nostru, al românilor, au reuşit să amplaseze circa două milioane de colonişti. Aceştia, recrutaţi din toate colţurile Imperiului, erau ademeniţi cu funcţii de conducere și cu diverse privilegii. Ideocrația îi încuraja să se considere „eliberatori” şi „specialişti de valoare”. Drept urmare, colonizatorii afişau o aroganţă greu de imaginat. În prezent, descendenții acestora continuă să facă la fel la Tiraspol, la Bălţi şi la Chişinău.

Mobilizarea (1944). În fiecare sat din Basarabia şi Bucovina există câte un obelisc. Dacă ne uităm la data de naştere a celor înrolaţi cu forţa şi căzuţi în lupte constatăm: sovieticii au mobilizat bărbaţii cu vârste între 15 şi 50 de ani. Au fost mânaţi în linia întâi, drept carne de tun – flămânzi, fără să înțeleagă ordinele ruseşti, fără să cunoască ceea ce se cuvine să ştie un ostaş instruit. Marea majoritate a rămas să zacă pe câmpurile de luptă în Prusia Orientală, la Oder şi la porţile Berlinului. Apropo! Peste decenii, Imperiul ideocratic avea să acorde „ajutor internaţionalist” Afganistanului. Şi din nou tinerii basarabeni, bucovineni şi transnistreni ocupau, per capita, primele locuri printre cei morţi, în comparaţie cu militarii de alte etnii.

Aşa a procedat Imperiul rus întotdeauna, de la prima „eliberare” a Basarabiei, în 1812: în războaiele ruso-turce, în războiul ruso-japonez, în primul război mondial. Istoricul rus Николай Николаевич Дурново menționa că românii ”… au luptat cot la cot cu rușii în 1877-1978 la Plevna; iar în depărtata Manciurie, pentru Rusia, au căzut pe câmpul de luptă 14 mii de români. În ziua de 16 mai 1912, la București, în memoria acestor ostași români a avut loc un tedeum la catedrala Mitropoliei” (Н. Дурново. По поводу столетия присоединения Бессарабии к России // Санкт-петербургские Ведомости, 1912. № 118, 27 мая. С. 1.).

Foametea (1946-1947). Floarea satelor, partea cea mai viguroasă, mai instruită, mai aptă de muncă a populaţiei nu s-a mai întors la vatră. Bătrânii secătuiţi de ani şi de mizerie, femeile şi copii rămaşi fără stâlpii caselor au îndurat tot greul şi trauma pierderilor ireparabile. Dar pacea nu a pus capăt calvarului basarabean şi nord-bucovinean. O parte din cei care au scăpat vii din măcelul războiului din est și din vest urma să moară de foame.

Student la Leningrad, am început să scriu un roman – ”Basarabia n-are Dumnezeu”. Am trimis un capitol la revista ”Nistru” din Chișinău. Redactorul, regretatul Vasile Vasilache, eliminând ceea ce nu ar fi putut trece de cenzură, l-a publicat cu titlul ”Lacrima speranței”. Era o primă mărturie literară despre ”necunoscuta” foamete din 1946-1947. Am avut multiple ecouri pozitive. Chiar și marele Ion Druță, la un congres al scriitorilor basarabeni, a menționat acel ”debut creativ”.

După publicarea fragmentului în ”Nistru”, Valeriu Gagiu, amicul meu din anii de studenție la Chișinău, a încercat să reconstituie situația din 46-47 cu mijloacele cinematografiei. Împreună cu V. Lîsenko au făcut un film – ”Semințe amare”. Ziarul ”Pravda”, din 15 ianuarie 1967, publica extrase din raportul scriitorului Cinghiz Aitmatov la plenara Uniunii cineaștilor din URSS. Filmul lui Gagiu și Lîsenko era evidențiat pozitiv printre creațiile cinematografice realizate recent în celelalte republici sovietice.

Filmul ”Semințe amare” a fost vizionat de 11 milioane de oameni. În RSSM l-au văzut o sută de mii. După un an, a fost dat și la televiziunea centrală a URSS. Alte 60-70 milioane de spectatori. Unii secretari de partid, din regiuni și republici, telefonau la CC PCM. Își exprimau compătimirea pentru cele întâmplate în Moldova Sovietică după război.

Care credeți că putea fi reacția conducerii superioare de partid de la Chișinău? Leonid Mursa, directorul studioului ”Moldova-film”, eliberat din funcție. Pavel Molodeanu, redactorul șef – concediat. Motivul: ”susținerea tendințelor naționaliste”. Ambii nevoiți să plece din Chișinău. I-am întâlnit la Moscova, unde timp de doi ani au suferit, căutând ceva de lucru.

În ianuarie 1980, mă pregăteam să abandonez Moscova definitiv. De aceea l-am vizitat acasă pe Ion Druță, mentorul nostru literar. Am vorbit și despre motivele plecării mele la Cernăuți. La despărțire mi-a dat cartea sa «Поле души человеческой», (editura «Советский писатель», 1977), cu următoarea dedicație:

”Lui Mircea Drug care, într-un timp făgăduise atât de mult literaturii moldovenești și care, până la urmă, a avut curajul să nu vină cu nimic. Totuși, literatura așteaptă și, vorba aia – mai bine târziu decât niciodată. Cu urări de bine în preajma Crăciunului ce vine. Ion Druță. 5-1-1980. Moscova”.

Am plecat amărât din cauza a trei detalii mici: venerabilul Ion Druță mi-a scris dedicația cu chirilice; din ”Druc” m-a făcut ”Drug”; mi-am dat seama că e pravoslavnic și sărbătorește Crăciunul pe stil vechi, ca rușii… S-a întâmplat așa că de atunci nu ne-am mai văzut.

Colectivizarea (1949-1951). Ianuarie, 1950. Adunare generală la club. Fostul grajd al lui Volodea Juşcu, deportat un an în urmă. Noi, copii satului, jos, la podea. Cineva ne şopteşte: ”Nu vrem colhoz! ” Şi corul nostru – amplifică: ”Nu vrem colhoz!” Până când miliţianul, venit împreună cu polnomoșniku de la raion, ne aruncă câte pe unul afară, peste geam. Dirijorii noştri sunt arestaţi. Ca să intrăm cu toţii de bună voie în colhoz.

După adunarea generală l-au chemat pe tata la sovietul sătesc cu noaptea în cap. Spre seară a revenit clătinându-se, a deschis portiţa şi s-a prăbuşit. Mama, imediat, să facă scandal: ”Nu destul că a scris cerere şi ne-a dat la colhoz! S-a mai şi îmbătat. Nu l-am văzut în aşa hal niciodată, de când ne-am luat… Să vină toate neamurile lui Druc, să vadă ce sămânţă este!” Tata, venindu-şi în fire, a spus ce s-a întâmplat: l-a sovietul sătesc miliţienii cu pistoale i-au băgat în beci. I-au ţinut toată ziua, fără apă, fără mâncare. Le-au dat drumul numai după ce au semnat că intră în colhoz de bună voie.

Acum, le pun cap la cap, ca să-mi aduc aminte: afară de polnomoşnici raionali şi comsomolişti, mai vedeam şi nacialnici mari, de la Chişinău. Familia noastră îl ţinea minte pe unul Bodiu. Ne întrebam, la început, dacă nu e cumva vreo rudă de-a noastră. Tanti Măriuţa, sora tatei, era măritată la Cuconeştii Vechi, după Andrei Bodiu. În Pociumbăuţi şi în satele vecine foarte mulţi poartă acest nume de familie. Însă agronom-veterinarul venit din capitală, ca să stimuleze colectivizarea, nu vorbea româneşte. Şi se scria Ivan Ivanovici Bodiul – varianta comodă rusofonilor: Bodiul, spre deosebire de Bodiu, se pretează declinării. „Asta înseamnă că şi aista-i tot sovietic, tot de peste Nistru”, am tras noi concluzia. Transnistria e plină de nume româneşti modificate în manieră rusească sau ucraineană: Grossul, Racul, Bradulov, Radul, Mâţul şi tot aşa…

Și astfel, ne-au colectivizat. L-au luat la colhoz şi pe Nonis. Armăsarul de prăsilă a lui naş Nicolae Văscan. O frumuseţe de cal, cumpărat în străinătate. Era mândria familiei şi a satului Pociumbăuţi. Fostul stăpân se ruga în genunchi: ”Lăsaţi-mă să-l îngrijesc şi de-acu înainte! Pe cont propriu…” Nonis devenise acum proprietatea colhozului. Președintele Jitniuk, un ucrainean din regiunea Odessa, avea marea plăcere să se prezinte la raion călare pe armăsar. Să-l invidieze şefii şi alţii de teapa lui… L-a gonit peste măsură până l-a sleit de puteri. Ai, ce mai plângea naş Niculae! L-am mai văzut plângând aşa, când primise înştiinţare că Marin Văscan, mezinul, murise la Oder, ca şi Stelian, bărbatul Maduţei.

La șase martie 1953, diriginta noastră, Iulia Cemârtan – o tinerică din Zăicani – a intrat speriată în clasă şi, fâstâcită, încurcând cuvintele, a bâiguit: ”Copii! Vreau să vă comunic ceva radios!” Sărăcuţa, o fi vrut să spună, probabil, ceva dureros! Era în ziua când a murit părintele popoarelor.

Acasă l-am găsit pe tata chiar că radios. În zi de lucru, el nu bea nimic, dar acum se vedea bine că a coborât în beci, fiindcă îngâna un cântec interzis: ”Stalin, Stalin burduhos/Ce-ai dat lumea la colhoz!?”. Mama Ileana îl strunea: ”EI se bocesc, dar pe tine te umflă cântările! Vrei să nu mai vezi soarele, să ne ducă în Siberia!?”

Îmi venea şi mie să cânt. În acel moment, mă solidarizasem total cu tată. Eram lămurit deja cine sunt EI și cine suntem NOI. Secera şi ciocanul, pentru generaţia bunicilor şi părinţilor mei, nu erau nişte piese de imagologie. Basarabenii şi bucovinenii tratau cu umor, ironic, aceste unelte ţărăneşti simple, încălecate și transformate într-un simbol ideocratic de către bolşevici. Şi aşa a fost până când gâştele colhoznice – nomenclatura şi mancurţii au alungat din Basarabia şi Bucovina toate gâştele sălbatice – care se încăpăținau să evoce viaţa normală din perioada interbelică.

Trăgeam adesea cu urechea la relatările şoptite ale foștilor combatanți. Am aflat atunci că Stalin şi-ar fi împuşcat soţia cu mâna lui. Că l-a degradat pe Jukov. Mareşalul trăia în imaginaţia unor consăteni ca un fel de erou din folclorul nostru. Un făcător de bine, care promisese să desfiinţeze colhozurile şi să înapoieze ţăranilor pământul…

Peste mulţi ani, aveam să descopăr un tragic adevăr: nu numai basarabenii şi nord-bucovinenii au suferit în măreața Uniune, condusă de ” învăţătorul şi părintele popoarelor”. Iată un exemplu tocmai din inima Rusiei. În decembrie 1946, general-colonelul V. Gordov discuta în apartamentul său cu soţia şi un adjunct, general-maiorul F. Rîbalcenko. Gordov le explica ce anume l-a făcut să privească viaţa cu alţi ochi: „Alegerea mea ca deputat m-a distrus. Aceasta a însemnat pieirea mea. Am mers prin raioane. Şi când am văzut toată nenorocirea cu ochii mei, m-am schimbat complet. Nu mai puteam să mă uit, să văd ce-i în jurul meu… Vă spun, acum sunt convins: dacă astăzi se desfiinţează colhozurile, mâine va fi totul în ordine, şi piaţă va fi, produse, şi toate cele. Lăsaţi oamenii să trăiască! Au dreptul la viaţă, şi-au cucerit viaţa, au luptat pentru ea!”.

Cei doi generali vorbeau despre situaţia de la ţară, despre înfometarea satelor Rusiei. Oamenii erau nevoiţi să mănânce pisici, câini, şobolani. F. Rîbalcenko îi spunea interlocutorului său: din colhozuri se curăţă absolut totul, se mătură hambarele. Nu le lasă nici măcar materialul semincer… Şi putem spune direct, colhoznicii îl urăsc pe Stalin şi-i aşteaptă sfârşitul… Ei speră că va muri odată Stalin şi vor scăpa de colhozuri (http://history.machaon.ru).

În ianuarie 1947, satrapii lui Beria îl arestează pe V.N. Gordov, erou al Uniunii Sovietice, general-colonel, fost comandant al armatelor districtului militar Privoljsk. Odată cu el erau arestaţi adjunctul său, general-maiorul G. I. Kulik şi şeful statului major al aceluiaşi district, general-maiorul Râbalcenko. Discuţiile înregistrate în apartamentele lui Gordov şi Kulik le-au fost fatale. Specialiştii MGB montaseră cea mai performantă tehnică de ascultare, procurată în SUA. Judecata a avut loc în august 1950. Tribunalul militar îi acuza de activitate antisovietică, intenţia de aşi trăda Patria, pregătirea unor acte teroriste. Fireşte, inculpaţii nu aveau cum să recunoască asemenea crime. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Peste şase ani, aceeaşi justiţie sovietică i-a reabilitat, deoarece dosarul „fusese fabricat” («Известия», 19 июля 1992 г.)

În acest context fac o remarcă: Bucuria mea și a multora, când a murit Stalin, îndemnul unor ideologi ai comunismului de a reveni la leninism sau troțchism, nu e decât o eroare metodologică în abordarea proiectului ideocratic denumit și ”tragedia sovietică”. Simplificăm adeseori peste măsură trecutul dureros al Rusiei și-l personalizăm excesiv. Pericolul “personalizării istoriei” constă în convingerea că odată Stalin dispărut, regimul comunist putea reveni la normalitate, la leninism. În realitate însă, în Uniunea Sovietică și poate chiar în Rusia țaristă, nu au existat diverse regimuri, ci doar o legătură continuă între succesiuni politico-istorice. Stalin nu ar fi fost posibil fără Lenin. Socialismul sovietic nu a fost niciodată o idee bună, pervertită pe parcurs de către ruși și Stalin. Bolșevicii nu au fost niște ”socialiști ratați”. Ei au fost socialiști consecvenți și buni. Socialismul, din start, a fost o eroare istorică. Nu Rusia a compromis și a desfigurat socialismul. Ea, a fost o națiune distrusă de socialism.

Am avut ocazia să cunosc Uniunea Sovietică profundă. Am văzut, în diverse regiuni ale Imperiului ideocratic, satele asfixiate. Pe gâtul lor au rămas pentru totdeauna urmele ghearelor de fier ale ideocraților bolșevici. Și mă temeam că satul basarabean şi nord-bucovinean va avea aceeași soartă. Și mă întrebam: Dacă Imperiul țarilor n-ar fi fost învins în Primul Război Mondial, care ar fi fost destinul țărănimii ruse? Ce s-ar fi întâmplat cu o Rusie profund rurală, cu o intelighenție maximalistă și un stat șubrezit, lacunar? Era posibilă oare o “alternativă istorică mai buna”? Greu de imaginat. Rusia ar fi ales, probabil, un dictator, păstrând însă proprietatea privată și premizele unei evoluției politico-economice ca în Germania, Italia sau Spania.

Dar să revin la țărănimea din teritoriile românești ocupate. Am sperat cândva că lumea copilăriei mele se va metamorfoza lent, firesc, într-o calitate nouă, superioară. Dar nu i-am dorit nicidecum acea funestă contopire cu oraşul şi dispariţia totală, pusă la cale de teoreticienii „comunismului ştiinţific”. Visam că, întorcându-mă cândva, voi descoperi un miracol: civilizația rurală din Basarabia şi Nordul Bucovinei, fierbând în cazanul ideocratic bolșevic, nu s-a descompus definitiv.

Firește, cultura ţăranului român din satele basarabene şi nord-bucovinene n-avea cum să supravieţuiască intactă. Ca peste tot în lume, industrializarea şi urbanizarea excesivă au determinat o stare de fapt specifică. Însă civilizaţia noastră din perioada interbelică s-ar fi trecut în mod natural. Aşa cum se trece o floare, care îşi pierde petalele, pentru a descoperi fructul în devenire. N-a fost să fie… A trage coasa, a treiera, a măcina grâul la moară şi a coace un cuptor de pâine nu e totuna cu incendierea unui lan în pârg. Focul şi spada nu sunt cele mai adecvate instrumente de schimbare în bine a vieţii umane. Fiinţa românească era negată, exterminată treptat de piramida ideocratică a imperiului de tip nou. Ceea ce nu-i tot una cu evoluţia firească.

În 1990-1992 eram deputat în parlamentul de la Chişinău. Asistam adeseori la erupţii de ură. Trăiam pe viu încleştarea între gâştele colhoznice internaţionaliste și gâştele sălbatice naţionaliste. Era limpede: deputaţii rusofoni din stânga Nistrului, din localităţile găgăuze şi bulgare, agrarienii basarabeni şi nomenclatura de partid vor merge până în pânzele albe, indiferent de consecinţe. Pentru EI păstrarea, apoi, după 1991, refacerea Uniunii Sovietice, însemna unica garanţie că vor dispune în continuare de privilegiile tradiţionale oferite lor de către Imperiul Ideocratic.

Fiind în fruntea guvernului RSSM, credeam, cu naivitate, că vom ieşi din impas. Că vom scăpa de sărăcie. Iar migraţia continuă de la sat spre oraş îşi va inversa direcţia. Că, treptat, orăşenii se vor muta la ţară. Şi, odată cu refacerea proprietăţii private asupra pământului şi tehnicii agricole, Basarabia şi Bucovina vor renaşte. Încercam să întrevăd cum am putea transplanta performanţele neo-ruralismului din ţările occidentale în condiţiile noastre de colonie sovietică. Nu pledam însă pentru o copiere oarbă a unor modele din afară.

În privința Uniunii Sovietice, în 1990, aveam o singură speranţă şi o singură certitudine. Speranţa că Imperiul se va destrăma. Dar nu ştiam, nimeni nu ştia, că visul generaţiei mele va deveni realitate peste un an.  Şi certitudinea? Prima undă seismică în 1989 a spulberat „lagărul socialist” şi a permis unificarea Germaniei. Așteptam și a doua undă seismică. Am trăit-o în august-decembrie 1991. Și a dispărut Imperiul, care, în 1940 ne-a răpit Basarabia, nordul Bucovinei şi ținutul Herța. Cu certitudine, va urma și a treia undă seismică, care…

La București, Ana Blandiana, o cunoscută scriitoare și luptătoare pentru libertate civică din România, îl lămurea pe venerabilul Corneliu Coposu: „Prim ministrul Basarabiei e fioros şi vrea să păstreze colhozurile”. Fals! Vroiam o schimbare, o restructurare, dar fără a distruge industria și economia națională. Fără înstrăinarea patrimoniului acumulat, timp de o jumătate de secol, prin sacrificii și eforturi comune. Nu intenţionam să distrug infrastructura și liniile tehnologice existente, nici producătorii de bunuri materiale, nici fabricile si uzinele, nici stemul de irigaţie. Doream să transform, diversificând forma de proprietate, reducând monopolul statului. Imaginam o revoluție managerială ca o soluție viabilă pentru întreg spațiul românesc. Am vizitat, în diverse ţări, zeci de întreprinderi de familie, mici şi mijlocii, din sectoarele agricultură și industrie alimentară, materiale de construcție și industrie ușoară, industrie cosmetică şi farmaceutică. Am văzut modele, care ar fi fost adecvate pentru Basarabia, Bucovina, pentru România mea reîntregită.

La Chișinău, peste două decenii, Dumitru Diacov, un veteran al luptei politice, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan (FR), într-o familie de basarabeni deportați, avea să constate mânios: ”Druc nu merita să fie decorat de preşedintele Ghimpu!”. De aceeași părere cu fostul președinte al parlamentului RM sunt și moldovenii stataliști combativi: ”De ce Mircea Druc n-a rămas la Chișinău? De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova? De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște?”

Desigur, au dreptate. Evident, este un paradox. O inconsecvenţă din partea mea. Aflând că am fost decorat, aveam îndoieli serioase: să merg la Chişinău? Sau, mai bine, să comunic că renunţ la distincția acordată. Au intervenit, însă, cu argumente serioase, mai multe persoane demne de tot respectul, Decorația, ziceau ei, reprezintă o ofrandă adusă Mișcării de renaștere națională. Dintr-o structură clandestină a Mișcării am făcut parte și eu. De la 19 ani, din 1959, până la prăbușirea Imperiului, în 1991…

Paradoxal, nici unii politicienii cunoscuți, pretinși stataliști, Nicole Andronic, Vladimir Solonari și alții, nu au rămas la Chișinău să moșească o ”națiune civică moldovenească”. Au plecat mulți radicali din așa zisa tabără ”Anti Druc”, învingători la acea dată (1990-1991). Interesant, din ce motive? Eu am plecat din RM fiindcă știam: mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al RM. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură imperială, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului, nu ierta pe nimeni. EI nu admiteau ca, la tot pasul, să ”se împiedice de un ciot” sau de un ”drug”. Aveau la îndemână diverse soluții, inclusiv lichidarea fizică.

Nu am acceptat cetățenia RM din principiu: nu pot considera drept Patrie cele şase judeţe din stânga Prutului, decretate stat independent, cu centrul la Chişinău. Nici cele cinci raioane sovietice din stânga Nistrului, cu centrul administrativ la Tiraspol. Acestea s-au proclamat „republică moldovenească nistreană” înaintea Republicii Moldova. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei române, neomogene etnic, cu pretenţia lor nostimă de „republică găgăuză”, având capitală într-un centru raional de croială sovietică. În condiţiile secolului XXI, să-i impui unui european un atare „patriotism de cătun” este din cale afară de puţin şi injust. De aceea, nu accept cetățenia nici a uneia din cele trei pretinse republici, și nu pot să le jur credinţă. Așadar, să am iertare, domnilor/tovarăși moldoveni de toate speciile!

Personal, nu am investit nici o speranţă în proiectul „Republica Moldova”. Această istorică realizare, sau anomalie istorică, se datorează unor artizani basarabeni: Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Valeriu Daraban și alți fruntași stataliști. De aceea nu încerc sentimente de euforie sau de frustrare.

Pe rușii de profesie, și ei în rol de ”moldoveni statalişti”, îi întreb retoric: ar putea oare regiunea Vologda (de la râul Vologda) să existe ca stat aparte? Dar fostul Cnezat Novgorod, care e mai vechi decât Cnezatul Moscovia, s-ar putea uni cu Estonia? Aşa, din simple interese mercantile, pentru a se integra, la o adică, în Uniunea Europeană? E posibilă revenirea la situaţia de la începutul anilor 20 ai secolului trecut? Am în vedere diverse proiecte de constituire, în Siberia şi Extremul Orient, a unor republici separate de Rusia.

În principiu, totul e posibil. Important e să doreşti cu ardoare. Însă, pentru mine, esenţa problemei constă în cu totul altceva. Face să crezi, să investești speranțe, în viitorul unui stat din stânga Nistrului cu o populaţie de trei sute de mii de oameni? Merită oare să improvizezi un stat din „trei judeţe şi o stână”, vorba regretatei Leonida Lari? Da, merită, dacă obiectivul, urmărit de artizanii stătuleţului respectiv, constă în cimentarea biurocraţiei, generatoare de corupţie, care duce, în final, la o degenerare cumplită.

Paradoxul situații mele și confuzia ”moldovenilor stataliști” ar putea fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a domnului Igor Dodon, actualul președinte al Republicii Moldova. Este prerogativa domniei sale de a-mi retrage decorația. Și, zău, n-am să-i port pică. Menționez doar că există paradoxuri şi mai evidente. Ironie supremă: un ideocrat bolșevic, antiromân și înflăcărat promotor al politicii imperiale în RSSM, a fost decorat de către preşedintele Emil Constantinescu cu Ordinul Național „Steaua României”. Iar pe liderii unioniști din Basarabia și Nordul Bucovinei nu-i invită nimeni nici măcar la recepţia de la Cotroceni, când comemorăm Marea Unire de la 1918. Nu reproşez nimănui nimic, e o simplă constatare.

Exact o jumătate de secol am locuit prin diferite colţuri ale Imperiului ideocratic sovietic. Ulterior, destinul m-a purtat și pe alte meleaguri. Despre fiecare țară și oraş în care am trăit, am învățat și am lucrat aş putea discuta serios, cu pasiune. Ceva, o părticică din suflet, mi-a rămas la Leningrad și la Moscova, la Rio de Janeiro și la Brasilia. Sunt cetăţean de onoare al oraşului american Miami şi al oraşului românesc Buşteni. Dar când mă întreabă cineva care-i oraşul meu iubit, răspund, fără ezitare: Cernăuţi, desigur. Fiecare om are un „oraş natal”. Mă bucur când fetele mele zic: „Tată, îţi aminteşti, la noi la Cernăuţi, era…” În acelaşi timp, am avut atâtea lucruri de făcut şi la noi, la Chişinău, în Basarabia noastră.

Din octombrie 1993, locuiesc în Țara mea România. Afirm însă, cu tărie: nici raţiunea, nici sufletul nu vor admite vreo dată că „la Cernăuţi, în Nordul Bucovinei, n-aşi fi la mine acasă”. Din București mai plec în Basarabia mea înstrăinată cu diverse ocazii. Când mai plăcute, când mai triste. Dar în Bucovina mea înstrăinată, la Cernăuți, nu mai pot ajunge. Autoritățile de la Kiev, în luna mai 2015, m-au declarat persoana non grata. Se întâmplă asta, acum, cu mulți cetățeni români, în majoritate profesioniști din mass-media, care scriu și spun adevărul despre Bucovina noastră.

Există, însă, și alte fenomene care pe mine, personal, mă amărăsc, deoarece nici atunci, în 1990-1992, și nici mai târziu, nu aș fi admis că voi ajunge zile să văd și să aud:

– de niște clanuri mafiote, băieți deștepți, baroni locali și oligarhi în locul detestaților președinți de colhoz, directori de sovhoz și secretari de partid/politruci;

– de niște tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România și care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să fie condamnați pentru… corupție;

– de niște preoți pravoslavnici basarabeni îndrumând electoratul Republicii Moldova să voteze președinți (unul comunist și altul socialist), antioccidentali, rusofili și românofobi prin definiție și excelență;

– de un lider OSTK, fost lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând acum, la Chișinău, pentru integrarea RM în UE și NATO;

– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel ca sionist înflăcărat, revenit în RM, în 2004, ca antiromân, monarhist, militant înrăit pentru Uniunea Eurasiatică și adept al conceptului ”Moscova – a Treia Romă”;

– de un lider unionist declarat, președinte al Frontului Popular Creștin Democrat din Moldova, ales în 1993 la un congres, devenit ulterior un propagandist al ideocrației eurasiatice și un antiunionist „iluminat” de o revelație bizară: ”partea devine întreg”;

– de un ex-președinte al RM, care, intervievat de un românofob înveterat, (ca și întreaga echipă de la ziarul «Комсомольская правда» md), reiterează declarația sa făcută la Vilnius în aprilie 2017: «В 1940 году вы, как и мы, были оккупированы, только Литва была государством, мы же были как часть Румынии  и в прошлом часть Российской империи»;

– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al SNSPA (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Bucureşti), un antioccidental combativ și susținător al statalității RM integrate în virtuala Uniune Eurasiatică;

– de o fiică a unor români basarabeni deportați, care, în rol de președinte al unui partid politic și deputat moldovean, promovează încrâncenat interesele Kremlinului în Republica Moldova.

Concluzia: La ora actuală orice este posibil în Republica Moldova, în România, în Europa și pe întreaga planetă. Lumea se schimbă. Cu siguranță, vom mai avea multe și diverse surprize. Inclusiv, și pentru faptul, tot mai vizibil, că nava amiral ”Ideocrația” plutește în derivă către recifele numite ”Idiocrația”, despre care scriitorul Virgil Ierunca ne spunea, încă pe la 1985, ca este ”o castă conducătoare nepricepută, obtuză și venală”.

Au trecut peste două decenii de la colapsul Imperiului ideocratic sovietic. Principiile pe care le-am formulat în campania electorală din 1992, când am candidat la preşedinţia României, sunt viabile şi fac procesul Re-unirii ireversibil. E vorba de sincronizare, interferenţă şi transplant pentru orice acţiune tactică în această direcţie. Conjunctura externă pare a fi mai favorabilă decât în 1991. Atâta lume occidentală se dădăceşte cu cele 6 judeţe basarabene din perioada interbelică şi cu cele cinci raioane de peste Nistru! ( De facto, ne-am pricopsit cu două stătulețe separate, dintre care unul chiar recunoscut la ONU).

Ca unionist și ”naționalist fără leac”, vorba lui Ion Coja, mă consider un învingător. Mă conduc în continuare de principiul formulat în 1990: „Cugetă şi acţionează ca şi cum România ar reîntregită în Dacia lui Zalmoxe”. Unirea încă nu a fost decretată, ca în 1918. Acum Unirea se construieşte. Încet, sigur, durabil. Prin prisma ochelarilor mei constat: în ultimii 25 de ani, calitativ şi chiar cantitativ,  am reuşit mai mult decât în cei 21 de ani, când Basarabia era în componenţa României regale. Asta nu înseamnă că reușitele noastre nu ar fi fost cu mult mai substanțiale și evidente, dacă ne-am reunit în 1991.

În prezent, barierele în calea Re-unirii, comparativ cu 1990, sunt mai multe, însă mai puţin rezistente decât cele ruso-sovietice. Componenta cea mai vulnerabilă atunci era Bucureştiul: evenimentele de la Târgul Mureş, mineriadele (astăzi pe rol la tribunal), dezindustrializarea galopantă, privatizarea  frauduloasă şi pericolul scenariului iugoslav.

Astăzi, destinele Re-unirii depind în mod preponderent de voinţa  elitelor de la Chişinău şi Bucureşti. Situația din Basarabia – haosul opțiunilor geopolitice şi mafia economică transnațională reprezintă obstacolul principal în calea Re-unirii. Și, bineînțeles, degradarea politicului, inconsistența doctrinară a partidelor și luptele intestine în legislativul și executivul României sunt de asemenea bariere serioase. Dar tânăra generație din întreg spațiul românesc, susținuți de românii din jurul actualului Stat Român și din diaspora, vor escalada toate barierele în cale Re-unirii.

2 thoughts on “Vae Victis! Vai de cei învinși! Vai de cei eliberați!

  1. E greu sa stapanesti cu intelepciune,e greu sa ajungi la inima unui popor sa conduci voivodal, insa mai raman doua, binecuvantarea ,care implica ,,un Danil Sihastru ,,si alceva ,ce nu au cei enumerati o gandire in spiritul dreptei crestine care sa ajunga in toata masa romanilor de pretutindeni.Daca ne vom lupta pentru mentinerea spiritului crestin pana toate imparatiile vor disparea. atunci vom avea o ,,Romanie dodoloata,,si crestina.

Spune-ți părerea