Care democrație?

Unii s-au speriat de afirmaţia mea că nu cred în democraţie (şi cu atît mai puţin în „democraţia originală” practicată în lumea românească postcomunistă) şi că o consider „cancerul lumii moderne”. Vreau să aduc unele lămuriri asupra poziţiei mele pentru cîţiva cititori fideli, conştient altminteri că discuţia este doar una principială şi oarecum „en famille”, pentru că „de facto” n-o să se sinchisească lumea – care-şi vede nestînjenit de mersul ei – de opiniile mele „reacţionare”.

Las la o parte absolutizarea primitivă a dihotomiei democraţie-dictatură (dogma ideologică preferată a celor care gîndesc prin delegaţie): democraţia şi dictatura nu sînt nicidecum polii unei alternative fatale, ci două „fundături simetrice” ale vieţii politice („tirania, această anarhie a canaliei de sus; anarhia, această tiranie a bestiei de jos”), pe care eu unul le dezavuez deopotrivă. Între ele există, atestate istoric sau cu putinţă de gîndit, destule soluţii intermediare, în măsură să prevină atît „tirania” totalitară, cît şi „anarhia” democratică.

Referinţa mea nu era la ideea generală de democraţie (care are origini străvechi şi sănătoase, dar care a fost pervertită de ideologiile stîngiste succesive Revoluţiei franceze). Sînt împotriva democraţiei „de stînga”, asociate cu republicanismul şi cu votul („sufragiul”) universal, ce lasă loc nelimitat şi incontrolabil demagogiei, imposturii şi relativismelor dizolvante (mai ales acolo unde se conjugă cu un grad redus de civilizație). Acest gen de democraţie, cu atît mai mult atunci cînd este implementată artificial şi imitativ, cum a fost cazul la noi după 1989, duce inevitabil, mai devreme sau mai tîrziu, la anarhie socială, morală şi intelectuală.

Admit însă o democraţie „de dreapta”, asociată cu monarhismul şi cu o formă realistă de „vot reprezentativ” (în sensul unui minimum de reprezentativitate calitativă)*, bazată pe o legislaţie riguroasă, pe respectul valorii şi al competenţei, pe echilibrul responsabil între drepturi şi datorii, şi poate chiar pe o reală… demofilie (în paranteză fie spus, nu cred să existe în Europa un popor mai neiubit, mai minţit şi mai sfidat de clasa lui politică decît poporul român actual).

Încredinţarea mea este că soluţia optimă pentru lumea românească postcomunistă ar fi fost reinstaurarea monarhiei (ce, chiar imperfectă fiind, asigură, dincolo de fluctuantul „joc” democratic, o formă de stabilitate conexată la tradiţie), o nouă constituţie riguroasă (nu caricatura constituţională cu care ne amăgim de un sfert de secol, la un moment dat revizuită de mîntuială, cam de aceiaşi oameni şi în acelaşi spirit), aplicarea punctului 8 de la Timişoara (la vremea lui, fireşte) şi o formă rezonabilă de „vot reprezentativ” (atît cît ar fi putut înghiţi din mers contextul euro-atlantic). În aceste cadre, pluralismul politic, statul de drept, economia de piaţă şi (re)integrarea europeană, idealuri şi obiective indiscutabile ale unei ordini naţionale fireşti şi lucide, s-ar fi putut manifesta ca realităţi organice, iar nu ca butaforii de uz mafiot („sistemul ticăloşit”) şi ca „forme fără fond” ale unui stîngism cronicizat (care n-a reuşit decît să paralizeze treptat elanurile creatoare de cultură şi civilizaţie, armonia socială, speranţele de mai bine şi funcţionarea normală a organismului naţional).

O ordine democratică moderată de o ordine monarhică (monarhia constituţională, în forma ei iniţială de la noi, prin care s-a edificat România modernă), un cadru electoral în care cantitatea să nu ameninţe mitocăneşte calitatea şi o legislaţie clară a răspunderii publice (care să nu lase loc promisiunilor electorale fără acoperire, corupţiei sau neseriozităţii parlamentare şi guvernamentale) – iată trei condiţii ce ar putea susţine o democraţie benignă la meridian românesc, pe care probabil n-o vom avea niciodată, dar la care ne putem măcar îngădui să visăm, în răspărul pseudo-democraţiei actuale, care nu-i decît un cancer în prag de metastază.

Puteţi să nu fiţi de acord cu mine şi admit că s-ar putea să mă înşel într-o privinţă sau alta, pradă unor aspiraţii sau viziuni utopice, dar am ţinut să lămuresc, pe scurt, temeiul afirmaţiei mele cu privire la o ordine democratică anticreştină şi antinaţională pe care nu o pot gira şi cu care refuz să devin complice (inclusiv la urne). Nu ţin să conving pe nimeni cu tot dinadinsul să-mi urmeze calea sau să-mi adopte poziţia (cine-s eu?!): facă fiecare cum crede el că e mai bine – şi pace bună! Libertate avem, doar restul ne mai trebuie…

În fond, creştineşte vorbind, viaţa nu se reduce – n-ar trebui să se reducă – la un pariu politic sau altul, căci la judecată Dumnezeu nu ne va întreba cu cine am votat la urne, ci ne va iscodi despre cu totul alte alegeri…

_____________________________

* În condiţiile de astăzi, criteriul principal de reprezentativitate n-ar mai putea fi averea/proprietatea („votul cenzitar”), dar ar putea fi gradul de educaţie/instrucţie. De pildă, în limitele bunului simţ, un votant ar trebui să îndeplinească următoarele condiţii: 1) să fie cetăţean român (cu obligativitatea cunoaşterii limbii române); 2) să nu aibă mai puţin de 20 de ani şi nici mai mult de 80; 3) să fie absolvent de liceu sau de şcoală profesională; 4) să fie integru din punct de vedere psihic; 5) să nu aibă cazier judiciar. Ca să vorbim fără ocolişuri, excluzînd de la decizia publică (nu de la alte drepturi cetăţeneşti), atît cît se poate, mucoşii, posibilii ramoliţi, analfabeţii, neisprăviţii, psihopaţii, infractorii penali, rezultatul electoral ar căpăta de la sine un plus de pertinenţă şi de reprezentativitate, important şi definitoriu în economia vieţii comunitare. (Lache şi Mache, într-un glas: „Parol, monşer!… Dar îţi dă voie Evropa, dom’le?!”. Ridic din umeri şi îi privesc fără ranchiună, căci m-am obişnuit că ei au mereu, oricum ai da-o, dreptatea lor…)

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

3 thoughts on “Care democrație?

  1. Mai sti ca ideile matale nu vor fi aplicate in vremea asa zisei imparatii a antihristuluic cand pe nici o natiune nu o va mai interesa politica?Asta daca vom mai fi ca tara si daca ar fi cineva sa educe acel electorat pana atunci de care spunea-ti ca ar trebui sa voteze.Personal am o obsesie cu sistemul monarhic inspirat din familia de albine.Selectia continua a casei regale in dubluri care sa se schimbe rapid cand da semne de boala sau sterilitate.Sau poate le vom putea aplica in imparatia lui Dumnezeu, care ne va fi data sa o guvernam dupa nazuintele fiecarui neam care nu a fost lasat sa creasca in istoria pamanteasca.

Spune-ți părerea