Prezumția de sfințenie (II) – Psihoza moaștelor – de la pietate la sminteală: Cazul dezgropării Părintelui Gheorghe Calciu

Spre sfîrșitul anului 2013 presa s-a întrecut să vorbească despre întîmplările de la Mănăstirea Petru-Vodă ca despre un „scandal”, sugerînd că în spatele lor s-ar afla nu se ştie ce conspiraţie obscură potrivnică cinstirii martirilor neamului şi „minunismului” atît de atractiv nu numai pentru o anumită naivitate habotnică, dar şi pentru nişte oficine mediatice lipsite de cea mai elementară cultură religioasă şi de orice orizont moral-spiritual. Paie pe foc au pus, din păcate, chiar cei responsabili de abuzurile comise acolo, neavînd nici o ezitare să mintă şi să incite lumea în numele credinţei lor rătăcite, acuzînd de-a valma pe stareţ, pe ierarhi sau pe fraţii din obşte care au ezitat să le împărtăşeacă exaltările paranoide.

La sfîrşitul relatării sale privitoare la parastasul de 7 ani al părintelui Gheorghe Calciu (16 noiembrie 2013), juristul şi teologul Lucian D. Popescu – apropiat al familiei părintelui, cunoştinţă veche, fiu duhovnicesc şi monograf al acestuia, ce nu poate fi bănuit de intenţii impure şi are deplină legitimitate de a se pronunţa – făcea referire şi la deshumarea săvîrşită în taină (de care n-a aflat decît la întoarcerea la Bucureşti), cu avertismentul discret că „pietatea populară poate rătăci în duhul greşelii, iar greşeala de-a dreapta tot greşeală este…” (avertisment bazat, în mare măsură, chiar pe scrisorile testamentare ale părintelui).

În perioada imediat următoare, cu concursul televiziunilor ahtiate după senzaţional (Antena 3, Kanal D etc.), mai vechea „psihoză a moaştelor” a cunoscut o nouă recrudescenţă, în faţa căreia Biserica, din păcate, n-a făcut publică nici o atitudine oficială, lăsînd lumea în confuzie şi nedumerire. Eu, în urma numeroaselor întrebări cu care m-am pomenit asaltat în context, ca unul ce am fost la rîndul meu printre apropiaţii părintelui (pe care l-am cunoscut în 1984) şi editorul său constant (din 1996 încoace), am făgăduit cititorilor mei o sinteză a faptelor şi exprimarea punctului meu de vedere asupra lor, rămînînd cu toţii în aşteptarea unui comunicat oficial – din partea Mitropoliei de la Iaşi sau a altui for bisericesc îndrituit – prin care să se aducă lămurire şi îndrumare credincioşilor lăsaţi pînă acum la cheremul manipulărilor mediatice sau al zvonisticii curente. Nimeni nu poate suplini cuvîntul Bisericii, oricît de informat, de pertinent şi de onest ar fi. Dar Biserica – îmi pare rău că trebuie s-o spun – „a scăldat-o” (ca și în alte împrejurări incomode), lăsînd loc liber speculațiilor de tot felul (ale căror ecouri nu s-au stins nici pînă azi) [1].

Folosit de o mînă de psihopaţi ai Ortodoxiei ca paravan în ultimii săi ani de viaţă, părintele Iustin Pârvu continuă să fie folosit ca atare şi după moarte: cei care au purces fără nici o binecuvîntare la dezgroparea părintelui Calciu au invocat intenţia exprimată cîndva în acest sens de însuşi Părintele Iustin. Şi, desigur, au încercat să se prevaleze şi de „tradiţia” moldovenească a dezgropării la 7 ani, care nu are nici o bază canonică (practicîndu-se pe alocuri, inclusiv în Muntele Athos, din lipsă de spaţiu, ceea ce nu este cazul la noi). Cît despre pretenţia cutărui călugăraş că i s-ar fi arătat părintele însuşi în vis şi i-ar fi poruncit deshumarea, nu văd în virtutea cărui temei ar putea fi creditată (oricine poate veni să spună că a visat orice; fără alte semne consfinţitoare, „visul”, chiar să-l fi avut, rămîne nul) [2].

Vajnicii căutători de moaşte (chiar din obştea Mănăstirii Petru-Vodă) n-au mai avut răbdare nici măcar pînă la parastas (care – fără ca asistenţa din afară să o ştie – s-a desfăşurat la un mormînt gol): au pus mîna pe lopeţi şi au purces la dezgropare cu cîteva zile înainte. Surprinşi de stareţul Hariton (care a invocat, între altele, chiar dispoziţia testamentară a părintelui Calciu: „Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie, sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău. Să fie legaţi preoţii care m-au văzut să nu vorbească niciodată despre această minune falsă şi trupul pus într-o altă groapă, spre a fi uitat pentru totdeauna…”), au fost certaţi şi opriţi, dar s-au reîntors noaptea, pe furiş, şi şi-au isprăvit treaba la adăpostul întunericului, ducînd rămăşiţele părintelui Calciu şi închizîndu-le în chilia părintelui Iustin. Apoi tot ei au chemat una dintre cele mai imunde televiziuni (Antena 3) să filmeze „minunea” în vederea mediatizării şi i-au trimis mesaj ierarhului de la Iaşi (la data respectivă absent din ţară), „să vină să se închine la moaşte de sfînt”.

Au cam intrat însă în panică atunci cînd au aflat de ameninţarea formulată de d-l Andrei Calciu (fiul părintelui, lawyer în Washington D. C., care auzise mai demult ce se punea la cale), că, în cazul în care îi vor dezgropa tatăl, îi va da în judecată, ca cetăţean american, pentru „profanare de morminte”. În faţa acestei perspective, o anume îngrijorare s-a făcut simţită şi la nivel arhieresc [3].

Vă întrebaţi, desigur, care era starea cadavrului dezgropat (în legătură cu care a existat temerea, printre apropiaţii părintelui, ca nu cumva să se înceapă a fi împărţit cu bucăţica, aşa cum s-a petrecut, în parte, cu rămăşiţele poetului Radu Gyr, deshumat maian – nu fără acordul familiei – de la Cimitrul Bellu din Bucureşti şi reînhumat în cimitirul Mănăstirii Petru-Vodă, apoi scos din groapă şi dus în biserică, să i se închine lumea ca unui „sfînt cu moaşte” decretat ad-hoc, fără nici un proces de canonizare!).

Răposat şi îmbălsămat în Statele Unite (unde şi-a trăit ultimii 21 de ani ai vieţii), părintele Calciu, care şi-a dorit să fie înmormîntat la Petru-Vodă, a fost adus în ţară într-un sicriu sigilat, în care trupul era înfăşurat într-o folie protectoare. Înainte de a porni spre locul de îngropăciune, a fost depus în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti (unde rostise, în 1978, cele „şapte cuvinte către tineri”), iar sicriul a fost deschis şi folia îndepărtată de la cap pînă la piept (părintele arăta ca un om viu adormit – americanii îşi făcuseră bine treaba – şi aşa ne-am luat rămas-bun de la el, în pragul lui decembrie 2006). Cînd sicriul a fost închis la loc, n-a mai fost trasă folia protectoare peste partea de sus, astfel că procesul de descompunere în pămînt n-a fost unitar: partea descoperită s-a uscat („un craniu cu barbă”), iar cea acoperită a rămas aproape neschimbată după 7 ani. Este motivul pentru care la televizor şi pe internet au fost arătate mai ales picioarele dezgolite, capul fiind acoperit cu o glugă neagră, pentru a nu şoca lumea şi deservi pretinsa „minune” (adică ideea fixă a „moaştelor” cu orice preţ). În realitate, la momentul dat, toate aceste lucruri îşi au explicaţii pur naturale.

Îmbălsămarea (mai ales cînd e foarte bine făcută) modifică în mare măsură condiţiile fireşti de descompunere (nefiind indiferent nici locul de îngropăciune – în cazul de faţă, unul foarte umed). Cu atît mai puţin pot fi trase concluzii definitive la un interval atît de scurt cu privire la eventualul statut de moaşte al osemintelor respective (statut pe care nu-l poate conferi fiecine, după cum i se pare lui, ci numai o comisie îndrituită, după îndelungi verificări). Nimeni nu poate şti – numai bunul Dumnezeu – dacă trecerea timpului le va vădi sau nu ca sfinte moaşte, peste un număr de ani. Trebuie avută răbdare şi trebuie respectate criteriile sau rînduielile prevăzute pentru aceste cazuri de tradiţia milenară a Bisericii (cf., între altele, subcapitolul intitulat „Moaşte. False moaşte” din vol. „Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală” de Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă şi Pr. Dr. Mihai Valică, ed. a II-a, 2009, pp. 121-135 – lucrare apărută în colecţia „Teologie aplicată” a Editurii Christiana, chiar cu binecuvîntarea ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei).

Cu oarecare întîrziere (şi văzînd că lucrurile tind să scape tot mai mult de sub control), ierarhul de la Iaşi s-a pronunţat în sensul repunerii în mormînt, indicînd, în acord cu stareţul Hariton, un loc mai uscat, din imediata vecinătate a bisericii. La fel se pronunţase, în urmă cu cîţiva ani, şi Patriarhul Teoctist într-un alt caz asemănător: cel de la Boroaia, unde începuseră deja pelerinajele la presupusele moaşte ale părintelui Ilarion Argatu („Îngropaţi mortul la loc!”) [4]. Ierarhii Bisericii au autoritatea şi datoria să fie fermi atunci cînd evlavia populară riscă să o ia razna sau, altfel spus, cînd pieta¬tea alunecă spre sminteală. Această „psihoză a moaştelor” (a vrea musai SĂ PIPĂI sfinţenia!) se învecinează mai degrabă cu superstiţia idolatră decît cu dreapta credinţă, dînd apă la moara senzaţionalismului ieftin şi putînd crea precedente periculoase, precum şi o discreditare a cultului moaştelor în conştiinţa publicului mai larg (şi aşa înclinat să vadă în practicile ortodoxe, după atîţia ani de educaţie ateistă sau laicistă, nişte reminiscenţe – mentale şi comportamentale – de „primitivism medieval”, cum ştim bine că s-a întîmplat, mutatis mutandis, în cazul Tanacu).

A mai intervenit o mică tergiversare, dar pînă la urmă – slavă Domnului! – rămăşiţele Părintelui Calciu au fost reîngropate (nu am înţeles prea bine de ce nu în locul mai salubru de lîngă biserică, sugerat de ierarh, ci tot în mormîntul iniţial, dar aceasta are mai puţină importanţă).

Trebuie salutat faptul că obştea însăşi a înţeles necesitatea de a lua măsuri responsabile de reaşezare a lucrurilor pe făgaşul lor firesc (în afara celor ce au săvîrşit abuzul, toţi au fost de acord cu reînhumarea, chiar dacă nu s-au înţeles asupra unor detalii) şi de amendare profilactică a neascultării aducătoare de sminteală, votînd în unanimitate excluderea temporară din mănăstire a celor vinovaţi de acest abuz reprobabil (capii răutăţilor au fost monahii Teodot şi Gabriel – acesta din urmă cunoscut şi ca administrator al unuia dintre cele mai toxice bloguri ortodoxiste, Apologeticum, al cărui radicalism suburban a adus, în ultimii ani, deservicii incalculabile imaginii publice a părintelui Iustin şi a Mănăstirii Petru-Vodă; şi nu-i de mirare că au sărit să-i ia apărarea alte bloguri congenere, încercînd, fără nici un argument serios, ci doar cu o retorică exaltată, să perpetueze sminteala şi să facă din cei pedepsiţi cu blîndeţe, cum a observat monahul Moise Iorgovan, un fel de „martiri ai moaştelor” [5] – sminteală de pe urmă care poate fi încă şi mai gravă decît cea dintîi).

Aşadar, după toată tensiunea şi deruta aduse de deshumarea abuzivă şi de iresponsabilele ei reflexe mediatice, situaţia a ajuns să se liniștească fi liniştit (iar d-l Andrei Calciu a manifestat la rîndul său o înţelegere iertătoare, oricît de tulburat va fi fost, pe bună dreptate, de imaginile colportate pe internet). Şi poate că şi ierarhia Bisericii noastre va înţelege mai bine de ce este necesar ca astfel de lucruri să fie lămurite şi de la nivel oficial, păzind pietatea populară de ispitele smintelii şi autoritatea eclezială de bănuielile unei slăbiciuni nepăsătoare.

În ce-l priveşte pe Părintele Calciu, faptul de a nu avea osemintele validate ca moaşte nu-i ştirbeşte cu nimic sfinţenia şi eventualul drum spre sinaxare: el rămîne o mare figură martirică a secolului XX, înconjurată tot mai vizibil de căldura evlaviei populare. Nu toţi sfinţii au moaşte, iar un sfînt fără moaşte nu e mai puţin sfînt.

_________________________________________

[1] Pentru întregul context, a se vedea micul volum intitulat „Dezgroparea Părintelui Calciu. Dosarul unui abuz”, Mic documentar îngrijit de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, București, 2014.
[2] Pe de altă parte, trebuie observat că monahul cu pricina, pe nume Teodot, e greu de presupus că n-ar fi cunoscut scrisorile testamentare ale părintelui Calciu (în care acesta se referă şi la eventuala sa dezgropare), căci din cartea în care acestea sînt publicate („Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora”, Ed. Christiana, București, 2007) a citit el însuşi, în public, la parastas. A se vedea și postarea anterioară (cu interviul despre cinstirea moaștelor și cu una dintre scrisorile testamentare).
[3] Se vede bine că feţele noastre bisericeşti, şi mai mici, şi mai mari, se tem mai mult de rigorile legii seculare decît de Dumnezeu şi de rigorile Ortodoxiei…
[4] Am scris la vremea respectivă (după ce m-am deplasat la fața locului) un articol pe această temă, „Stop-cadru la Boroaia”, apărut în revista „Lumea credinței” (anul IV, nr. 7/36, iulie 2006, pp. 22-23).
[5] Unul dintre ei, văitîndu-se confuz şi agramat pe la televizor, pretinde că ar fi fost şi agresat fizic, fără să rezulte limpede de către cine anume. Nimeni n-a îndrăznit să-i spună, public cel puţin, că bătaia e uneori… „ruptă din rai”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

1 thought on “Prezumția de sfințenie (II) – Psihoza moaștelor – de la pietate la sminteală: Cazul dezgropării Părintelui Gheorghe Calciu

  1. Sunt mai bine de doi ani de cand cei care au luat pozitie in jurul Ortodoxiei au hotarat sa inghete orice atitudine care nu e in acord cu pozitia oficiala a B.O.R., dat fiind decalajul in informatii, limitele in cunoasterea dogmei, posibilitatea neuniforma de a aprofunda unele lucruri.

Spune-ți părerea