Radiografii incomode: Mircea Eliade – „Credinciosul fără Dumnezeu”?*

I

Mircea Eliade, acest mare teoretician şi exeget al mitului, a devenit el însuşi un „mit”, cel puţin în aria culturii româneşti. Existenţa sa atît de „rotundă”, spiritul său atît de subtil, erudiţia „monstruoasă”, opera vastă şi polivalentă, precum şi fascinaţia exercitată de obiectul predilect al cercetărilor sale, toate acestea au făcut din el simbolul cărturarului „exemplar” şi un fel de autoritate aproape indiscutabilă**, citată şi invocată mereu şi pretutindeni, ori de cîte ori se întîmplă să vină vorba, în mediile mai mult sau mai puţin intelectuale, de problematica mistico-religioasă.

El a reuşit să ţină treaz, la noi şi aiurea, interesul multora faţă de universul seducător al „credinţelor şi ideilor religioase”, într-o vreme în care direcţia generală a spiritului s-a arătat a fi programatic alta. Dar ceea ce nu s-a observat, sau nu s-a rostit cu tărie, este faptul că modalitatea în care Mircea Eliade a abordat aceste lucruri reprezintă, dincolo de aparenţe, o aliniere la direcţia laică a spiritului modern. Mircea Eliade nu s-a aplecat asupra religiei ca religie, ci numai asupra religiei ca obiect cultural de studiu, amestecînd-o în aceeaşi retortă a cercetării cu mitologia şi cu magia şi aducînd totul la numitorul comun al ştiinţei, doar că într-un spirit mai larg şi într-un limbaj mai subtil, pe care mulţi şi l-au şi însuşit ca atare.

Cele mai păgubite au ieşit din acest demers tocmai marile religii vii, în frunte cu creştinismul. Omul cu o credinţă bine definită ajunge să constate, cu amărăciune, că Mircea Eliade nu-i este un aliat, ci că se comportă mai degrabă ca un subminator al spiritului religios autentic. Cu religiile periferice sau dispărute (inclusiv cu așa-zisul „creștinism cosmic”) problema nu se pune la fel. Ne informăm asupra lor, cu o curiozitate exterioară, iar Mircea Eliade se dovedeşte aici o călăuză utilă, un fin vulgarizator. Dar ce va zice un creştin, un musulman sau un evreu – credincioşi efectivi, trăind religios şi gîndind teologic – despre modul în care Mircea Eliade înţelege să se raporteze la fiecare dintre „cele trei monoteisme”? Citind, ca creştin bunăoară, ceea ce scrie el despre creştinism, în marea sa „Istorie…” sau în alte lucrări (mai ales din perioada postbelică), rămîi dezamăgit pînă la revoltă. Şi te întrebi cum de s-au putut găsi chiar oameni ai Bisericii, „teologi cu diplomă”, care au putut să şi-l asocieze în discursul lor, furaţi probabil de audienţa publică a „limbajului” său, de voga pe care a creat-o?! Poate că mai puţine ar avea să-i reproşeze adepţii anumitor doctrine spirituale indiene, căci acolo există fenomenul ciudat al „religiei fără Dumnezeu”…

Mircea Eliade este un minunat „maestru” pentru cei care nu cred în nimic, dar sînt dispuşi să acorde credit la toate. El a descoperit – sau mai degrabă a perfecţionat – metoda prin care se poate face prin universul religiilor un soi de turism rafinat. Mulţi îşi închipuie că au nimerit-o, cu ilustrul savant, pe calea „iniţierii”, ba încă a unei iniţieri extrem de comode (pentru că nu solicită nici o angajare reală), extrem de profitabile (pentru că-ţi pune la îndemînă nişte cunoştinţe insolite, cu care poţi epata oricînd, dacă nu-ţi lipseşte o anume abilitate) şi extrem de complexe (pentru că acoperă de-a valma şi religiosul, şi miticul, şi magicul, fără nici o discriminare valorică).

Pe Mircea Eliade termenul însuşi de religie îl cam incomodează cu timpul, preferînd să vorbească mai degrabă despre „credinţe religioase” şi „idei religioase”. Un scrupul ştiinţific, se va spune. S-ar putea să fie aşa. Dar tocmai prea multele „scrupule ştiinţifice” ajung să te pună pe gînduri, căci se intră deja, cu fenomenul religios ca fenomen între alte fenomene, în cercul vicios al ştiinţei, unde orice fenomen studiat se modifică potrivit intenţiei cercetătorului şi potrivit instrumentului sau metodei cu care se face investigaţia, şi unde rămîne mereu un rest de incertitudine, un principial semn de întrebare, lăsînd deschisă perspectiva pozitivistă a „progreselor” viitoare. Orice om religios (şi chiar orice om nereligios de bună-credinţă) ştie însă că religiosul nu se cere cercetat din afară, ci trăit dinlăuntru; nu se asumă raţional, ci supraraţional; nu poartă în orizontul întrebării (ca filosofia), ci în cel al certitudinilor revelate (pe care – om liber – poţi să le primeşti sau să nu le primeşti, ceea ce-i o altă problemă).

Cu toată obsesia „sacrului”, care traversează întreaga lui operă, Mircea Eliade rămîne în orizontul „profan” al cercetării „neutre” (spiritele neutre sînt, probabil, marea pacoste a vremii noastre!), sub exigenţa aşa-zisei „obiectivităţi”. Ştiinţificeşte învăţăm de la el multe. Duhovniceşte nu ne învaţă nimic. Ba dimpotrivă, amestecă duhurile. Poziţia lui nu este prea diferită de cea a lui Blaga, care subordona religia culturii, „sugrumînd-o cu vorbe frumoase”, cum spunea un teolog.

Iată, deci, că nu numai sacrul se camuflează în profan (idee atît de dragă lui Mircea Eliade), ci şi profanul (laicul) se poate camufla în sacru (religios), pe fondul confuziei spirituale a lumii (post)moderne!

Neînregimentarea religioasă a distinsului cărturar a intrigat încă din timpul vieţii sale şi s-a găsit cine să-l întrebe de-a dreptul asupra presupuselor sale convingeri intime. Răspunsul n-a venit, limpede, niciodată. Problema a fost ocolită cu eschive „savante” sau „principiale”, mergînd pînă la bagatelizarea întrebării. O anume „pudoare” a fost invocată şi ea. Unii mai speră să dezlege „enigma” cu vreo mărturie rătăcită prin vraful hîrtiilor postume. Nu cred însă că acestea vor dezvălui pînă la capăt mai mult decît „flirtul” misteriosului savant cu anumite doctrine mai mult sau mai puţin exotice. Un flirt superior, ce-i drept, de care n-ar fi în stare chiar toţi cei cuprinşi de febra „iniţierii”…

Vorbind despre generaţia sa, marele apostat (mărturisit!) care a fost Emil Cioran o caracteriza drept una de „credincioşi fără Dumnezeu”. Nu cred că această ilustră generaţie de gînditori români, formaţi, cei mai mulţi dintre ei, la şcoala lui Nae Ionescu, ar putea intra în întregime sub această etichetă teribilă. Dar celor mai cunoscuţi dintre aceştia, trebuie să recunoaştem, le vine ca o mănuşă. Făcînd afirmaţia de mai sus, Cioran se definea în primul rînd pe sine. Dar şi un Noica sau un Eliade se arată a fi fost, în ultimă analiză, nişte astfel de „credincioşi fără Dumnezeu”. Destinul lor s-a împlinit exemplar, dar numai sub semnul culturii. Este calea pe care şi-au ales-o şi pe care a mers fiecare după geniul propriu, fără cine ştie ce scrupule sau nelinişti religioase.

Mircea Eliade constituie însă un caz deosebit, prin imixtiunea sa, altminteri foarte doctă, în planul mistic al lucrurilor, acolo unde numai oamenii cu adevărat religioşi ar avea dreptul moral să se rostească, în numele Dumnezeului în Care cred, pe Care-L mărturisesc şi cu Care comunică, perfect sau imperfect, dar străini de orice „neutralitate” călduţă, ca unii ce au ales să trăiască şi să moară pentru El.

Întîlnirea sufletului tînăr cu opera „ştiinţifică” a lui Mircea Eliade poate fi un cîştig, dacă o privim dinspre lotul culturii, dar ea poate să fie şi o pierdere, dacă o privim dinspre lotul religiei. Prin spiritul care-i guvernează cercetările, Mircea Eliade face un deserviciu flagrant tocmai religiei înseşi, riscînd să înmulţească turma „credincioşilor fără Dumnezeu”, a hermeneuţilor rafinaţi, care ciocănesc totul, dar nu se opresc la nimic, pentru că se cred prea deştepţi şi nu vor „să se sărăcească cu duhul”.

II

Expresia tragică a unei astfel de atitudini ostile asumării „înguste” a unei credinţe, care nu-l caracterizează pe „homo religiosus”, ci mai degrabă pe bietul „homo ludens”, pare a fi fost chiar sfîrşitul marelui savant. Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu! După ce s- ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo „carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist „Life after life” (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea. El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este „un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii „mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară „oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: „M. E. citeşte foarte mult despre «Life after life» – «Viaţa după viaţă» – şi e convins că moartea e un semn de lumină. Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”. Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: „Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, „Memorii”, vol. II, Ed. Humanitas, București, 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o „religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?! Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii. De altfel, religia înţeleasă ca simplu „exerciţiu” sau „joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană. Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real. La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă „dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Corintni 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran („Exercices d’admiration”). Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt „semne” (una dintre obsesiile autorului „Nopţii de Sînziene”), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un „semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile „subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Sigur, moartea – „marea trecere” – e o probă grea chiar și pentru mulți dintre credincioșii cei mai autentici. Din păcate, tot ceea ce a urmat în drama omenească a acestui sfîrșit a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi „ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne. La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela „Ligheia”)! De această speţă a fost „Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, „moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…
Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el „sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, „ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago („cremat”, zice I. P. Culianu). Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din „Mitul eternei reîntoarceri” între două texte biblice: „Înţelepciunea lui Isus Sirah” şi „Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul”). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica Sfîntul Silvestru din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de „robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de „robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt…


* Republicînd acest text după un sfert de veac (inițial a apărut în revista „Puncte cardinale”, în 1992), îl găsesc marcat de un anumit radicalism al tinereţii. Astăzi l-aş fi scris altfel, chiar dacă perspectiva critică ar fi rămas, în linii mari, aceeaşi. Sper să ajung să reiau discuţia într-un studiu mai amplu privitor la relaţia lui Mircea Eliade cu creştinismul şi ortodoxia de la un capăt la altul al vieţii sale (din anii de liceu, trecînd prin faza legionară, apoi prin diferitele faze ale exilului postbelic). Cred astăzi că e un caz mai complex decît îl dezvăluie atît cărțile pe care le-a scris, cît și împrejurările deconcertante ale morții sale…
** Am în vedere aici, desigur, aspectul cultural, iar nu pe cel ideologic (care reprezintă o cu totul altă discuție).
*** Textul se va regăsi, alături de alte pagini dedicate lui Mircea Eliade (care nu poate fi redus la un singur aspect al personalității sau al operei sale), în noua ediție a „Cărții mărturisitorilor”, aflate în curs de apariție la Editura Manuscris din Pitești.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

8 thoughts on “Radiografii incomode: Mircea Eliade – „Credinciosul fără Dumnezeu”?*

  1. Ma bucur sa gasesc acest articol si sa il citesc dpa 25 de ani de la aparitie!
    Nu il cunosteam si va multumesc pentru publicarea pe acest site!
    ……
    Pentru ca eu l-am parasit pe Mircea Eliade – desigur, nu am mai citit carti de-ale lui tot cam de pe-atunci, poate ca opinia mea este tributara memoriei afective, consider ca articolu este deosebit de valoros si nu ar avea nevoie de modificari si completari.
    ….
    Cand am gasit la Mircea Eliade tentativa de a „analiza” pe Dumnezeu si chinuirea mintii sale (acum intrevad contorsiuni yoghine simulate cerebral) despre o lume facuta altfel decat cu si de Dumnezeu..mi s-a facut rau.
    Mentionez ca pe atunci inca eram la nivelul profan si chiar eretic (din prostie dar si lipsa de indrumare…) fiind imprersionat de „Biblia Hazlie” si atras de „spiritualisme”, adica de demonologie – gen hinduism, zen, islamism, s.a.
    Dar cu Mircea Eliade am avut acea experienta din care am pastrat doar intrebarea pe care mi-am pus-o:
    Ce sens are sa citesc un autor care „vorbeste” despre Dunezeu cand are in minte o ipoteza considerata „rationala” de a fiinta o lume fara de Dumnezeu cu care vrea si reuseste chiar sa contamineze cu intunecime cititorul?

  2. Este interesant articolul,chiar este un film despre un lingvist de la piatra Neamt care vrea sa cunoasca prima limba vorbita pe pamant regizat dupa un roman a lui Mircea Eliade,,,Tinerete fara tinerete,,.Scenele sunt filmate si la Piatra Neamt insa bineinteles totul ramne discutabil.
    Legat de zona aceasta a cautarilor in alte religii as vrea sa intreb daca poate cineva sa spuna cateva cuvinte sau studi, articole pertinente despre zodiac,Exista comentarii care spun ca zodiacul apare in Biserici chiar si la Putna.As vrea cateva directi care sa trateze acest subiect cu profesionalism in spiritul dreptei crestine.Multumesc!

    • Citez doar dintr-o directie:
      „… există şi o astrologie revelată a lui Dumnezeu, adică o învăţătură despre lucrarea acestor corpuri cereşti…”
      ….
      „Cercetarea serioasă, atât cea teologică-duhovnicească, cât şi cea ştiinţifică astronomică, dovedeşte cu prisosinţă că „astrologia omului” este o rătăcire în ambele direcţii, făcând parte din domeniul magiei, ocultismului şi divinaţiei, având aceleaşi trăsături inspirate de acelaşi izvor: diavolul.”
      SURSA:
      http://www.hexaimeron.ro/Astronomia/Astrologia.html

  3. „Life after life” (Raymond Moody) ESTE O CARTE DE APOLOGIE new-ageista, care indeparteaza pe crestinul-ortodox de pocainta si de Sfintele Taine inainte de moarte, oferidu-i un fals sentiment de liniste, dupa o viata petrecuta in „normalitatea” pacatelor din sec al XX lea.
    Serafim Rose, arata pe baza invataturii Sfintilor Parinti, ca in cazul in care sunt autentice, experientele „extracorporale” „de dupa moarte” „traite” de subiectii doctorului Moody reprezinta niste inselaciuni demonice, petrecute inaintea mortii in sens crestin-ortodox.
    Aceste experiente de „moarte clinica” nu au nimic in comun maturiile de dupa moarte, din Patristica Ortodoxa.
    Se creeaza confuzie intre „moartea clinica” ( la mare cinste printre cei ce colecteaza organe pt transplanturi ) si moartea in sensul Sfintei Scripturi, cand sufletul paraseste corpul.
    Demersul scientist de a studia religiile lumii, naufragiaza intr-o carte de manipulare religioasa, care descrestinea omul modern american, in numele intaririi credintei.

  4. Lucrurile sunt cat se poate de limpezi, desi vaste in complexitatea lor. Tavalugul comunist a limpezit apele, o parte au ramas sa-si duca pana la capat Crucea, altii au ales sa-si continue viata si sa scrie in spatiul gandirii libere (?) din Vest. Marturisitori si filosofi. Cei dintai au fost recunoscuti, altfel nu primeau Daruri, cum s-a intamplat cu AVVA Arsenie Boca, la Muntele Athos, ceilalti glorie. Noica a incercat echilibrul imposibil. Cioran si-a contestat fondul o viata, au urmat nelinistile, aventura, ma indoiesc ca a fost un ateu veritabil. Eliade s-ar putea, fiindca a reusit sa se desprinda cumva de acest spatiu.

  5. Va respect mult pentru acest text, domnule Razvan Codrescu. Cred ca nu mai poate fi adaugat nimic despre Mircea Eliade.
    Nu simt in text nici un fel de „radicalism al tineretii”, ci „radicalismul”-normalitate al credintei crestine, care desparte clar binele de rau.

  6. Nu stiam ca Saul Bellow a fost prezent la sofisticata ceremonie funebra a misticologului Mircea Eliade. Asa il numea Bellow pe prietenului Eliade, misticolog.
    In romanul Ravelstein, Bellow creioneaza portretul unui savant roman antisemit care isi proiecteaza in occident, printr-o „strategie mondena”, imaginea unui intelept filosemit.
    Laureatul premiului Nobel avea un simt al umorului deosebit si pare-se o atractie pentru evocarile funebre. Lui Alen Bloom i-a facut surpriza de a-i devoala public homosexualitatea, in fata catafalcului.
    Eliade nu avea cum sa fie antisemit. O doctorita pneumolog la sanatoriul de la Moroeni ii diagnosticase atat pe el cat si pe Nae Ionescu cu tuberculoza, reusind sa ii scape din detentie.
    Doctorita, fosta sotie a secretarului literar de la Universul, era evreica.
    Eu il judec mai putin aspru pe Eliade. Din slabiciune desigur, nu pot disocia savantul de omul haituit de intrebari si temeri, fragilizat de experienta exilului, care marturisea ca se ruga sa se viseze in Romania, pentru a-si alina dorul de tara.
    Eliade nu a fost teolog ci doar un istoric al religiilor. Ca si in cazul lui Cioran, coltul cu icoane romanesti de langa pat pleda in favoarea conditiei de ortodox, mai mult decat opera publica.

Spune-ți părerea