Rugul Aprins al închisorilor comuniste (III)

DIN «UN NEVREDNIC CUVÎNT ÎNAINTE LA O CARTE DE MARE ŞI SFÎNTĂ VREDNICIE»

Pentru o evaluare avizată a dimensiunii spirituale la care Valeriu Gafencu și grupul „misticilor” din preajma lui au ridicat experiența lor carcerală, în duh filocalic și isihast, reproduc aici cîteva fragmente din cuvîntul înainte al părintelui Gheorghe Calciu (1925-2006, el însuși deținut politic timp de 21 de ani: 1948-1964 și 1979-1984) la cartea lui Ioan Ianolide din 2006 (este ultimul text redactat de părintele Calciu, în afara scrisorilor testamentare). (R. C.)

… Gafencu şi grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestaţi pe vremea lui Antonescu, pentru activitatea lor în Frăţiile de Cruce (o organizaţie de educaţie şi credinţă a tineretului român de pe lîngă Mişcarea Legionară). Scurtă vreme după arestare, a început în inima lor o adîncă frămîntare privind opţiunile legate de viaţa de închisoare şi de ideile pentru care fuseseră arestaţi. Educaţia lor religioasă nu era una de adîncime, dar sufletele lor căutau ceva care să-i scoată deasupra suferinţelor pe care le trăiau şi să le dea o pace lăuntrică prin care să iasă cu sufletele mîntuite după toate tribulaţiile închisorilor. În perioada de dinaintea instalării comunismului avuseseră ocazia să citească Sfînta Scriptură şi să se străduiască spre o înţelegere a ei. „Eram toţi tineri şi curaţi cu inima – spune la un moment dat Ianolide. Nu eram corupţi în nici un fel, păcatele societăţii nu ajunseseră la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinţa şi ne străduiam să ne păstrăm curate inima şi mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnaseră fără milă şi unii dintre noi aveau mai mulţi ani de închisoare decît ne era vîrsta”.

În aceste împrejurări, fraţii de cruce ajung la închisoarea Aiud, care încă de pe atunci începuse să se contureze ca una dintre cele mai drastice puşcării din ţară, privind viaţa de celulă a deţinuţilor politici. Nici unul dintre ei nu putea măcar să şi imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar şi culmile de credinţă şi virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmîndu mi datoria duhovnicească de preot, căutînd să las în spate toate suferinţele şi înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea lor spiri-tuală, cîştigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lăsînd iadul în înşelare.

Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăţia Cerurilor se ia cu năvală, iar cei care o năvălesc, o şi cuceresc” (Matei 11, 12). Oare e un mai bun năvălitor al raiului decît cel ce suferă pentru Hristos şi chiar moare pentru El?

Mă opresc la un moment de răscruce pentru tinerii aceştia sosiţi la Aiud, unde îi întîmpină un director ticălos şi fanfaron, gata la orice tortură împotriva deţinuţilor, care nu erau protejaţi de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia pentru toţi ceilalţi un îndreptar de viaţă creştină în catacombe. Nu toţi cei închişi aleseseră calea duhovnicească a vieţii din închisoare. Mulţi erau luptători politici, intraseră în închisoare pentru a eradica din viaţa politică a României corupţia, indecenţa morală publică şi demagogia. Unii acuzau grupul că ar fi defetist, că renunţă la luptă pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între opţiunea spirituală şi cea politică a Mişcării Legionare.

În primul rînd, ei au căutat să şi pună în ordine propriile lor vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să şi şlefuiască încet caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris „Imn pentru Crucea purtată”) şi Marin Naidim, locuind în aceeaşi celulă, au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Hristos. Cel mai cunoscător al vieţii sfinţilor şi al Bibliei era, fără îndoială, Gafencu. Începutul a fost bun şi relativ uşor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalţi a operat, dar, după o vreme, sensibilităţile lor diferite au devenit un prilej de suferinţă în spaţiul îngust de doi metri pe doi metri, chiar dacă nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simţea faţă de celălalt ca un mic butoi cu pulbere, gata să explodeze în mod neprevăzut.

Această aprindere a nervilor era comună tuturor, chiar dacă, la început, se străduiau să nu o ia în seamă, în speranţa că timpul, rugăciunea şi obişnuinţa cu ceilalţi vor rezolva problemele personale, dar şi pe cele comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toţi la o discuţie sinceră şi în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greşeli şi ce anume slăbiciuni au creat starea aceea surdă, dar gata de explozie. Analizînd afirmaţiile fiecăruia, au încercat să stabilească modul în care gîndul rău pătrunde în inima omului, care sînt stadiile prin care se trece din clipa în care gîndul rău este acceptat. De fapt, această analiză urma un drum despre care nici ei nu ştiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinţa şi strădania lor, îi călăuzea, fără ca ei să ştie, pe o cărare demult cunoscută de monahii pustiurilor, ca de pildă Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte şocat să citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru că demult mă gîndeam să fac o comparaţie între psihologia abisală a Sfîntului Isihie şi psihanaliza lui Freud. Isihie trăieşte, aproximativ, pe la începutul secolului al V lea, iar Freud moare în 1939. Aşa că, dacă este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstraţie… (Sînt convins că Sigmund Freud, care era evreu, cunoştea Vechiul Testament, cel puţin Psalmii şi Proorocii, şi e foarte posibil să fi citit şi anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adîncul fiinţei umane şi de cele ce se petrec acolo. Asemănarea dintre paznicul conştiinţei la Freud şi paznicul inimii la Isihie este, în orice caz, uluitoare.)
Iată treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori, dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întîi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească sau să le respingă, dintru început sau mai tîrziu. Aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor. Lupta este complexă şi de durată, dar nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gîndul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi i argumentează că nu este chiar atît de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gîndul devine poftă şi i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Pînă aici e războiul nevăzut.

Rezistenţa persoanei devine mai slabă, ea e atacată cu imagini mentale sau senzoriale, şi dacă trezvia a căzut în lenevie sau slăbiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat şi devine dorinţă, care se manifestă în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzînd războiul nevăzut şi în planul sensibil. Foarte curînd, dorinţa devine plan şi este gata de înfăptuire practică. Lupta este mai uşoară în stadiul gîndului şi devine tot mai dificilă şi cu mai puţine şanse de biruinţă în stadiile următoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei şi voinţa de a rezista se micşorează*. O asemenea analiză nu putea fi făcută de aceşti tineri decît numai prin prezenţa Duhului Sfînt, Care i a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare.

Cititorul care se va apleca asupra acestei cărţi nu o va sfîrşi fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credinţă, căci viaţa lui Valeriu Gafencu şi a celorlalţi ca el este un model moral şi o scară de suire spre cele înalte, o chemare stăruitoare de a ieşi măcar pentru o vreme din mlaştina acestei vieţi şi de a urca spre Soarele Dreptăţii, spre Răsăritul cel de Sus, Care este Hristos.

Oare nu este cutremurător ceea ce spune un tînăr neteolog care şi-a asumat suferinţa şi moartea ca pe o curăţire şi o înviere (căci finalitatea vieţii umane nu este moartea, ci învierea)? Şi nu vreau ca cititorul de bună credinţă să treacă fără atenţie peste unele cuvinte rămase de la Gafencu, adevărate file de filocalie: „Despre curăţirea lăuntrică”. Atunci cînd Valeriu se simţea bine, vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată: curăţirea lăuntrică. […]

Peste moartea lui Valeriu nu se poate trece aşa cum trecem peste morţile nenumărate din orice film demonic al Hollywood-ului. Cine vrea o clipă de linişte frumoasă, să se oprească asupra morţii lui Valeriu Gafencu redată în cuvinte simple, nespeculative de către Ianolide, ceea ce le face şi mai adînci şi mai deschise spre veşnicia lui Dumnezeu:

„[Valeriu] era tot mai epuizat. Gîtul nu mai putea susţine capul, deci i l-am sprijinit eu cu mîna. Am trăit atunci cu simţămîntul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pînză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atît de fericit în orele acelea, încît niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu mi doresc o stare mai înaltă decît aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cît şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment. Valeriu mi-a spus: «În primul rînd, gîndul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfîntă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi… Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul…».

Trecuse de ora 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh… Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp… «Ioane», a zis el, «să duceţi duhul mai departe. Aici a lucrat Dumnezeu…». A putut apoi să mai rostească: «S-a sfîrşit!». A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adînci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepămîntească, dar real, un fel de realitate desăvîrşită, a cărei vedere te face fericit. Plîngeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat imediat”. […]

Valeriu Gafencu a avut pînă în clipa morţii conştiinţa vie şi sfîntă că el moare pentru Hristos: „În primul rînd, gîndul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Sînt fericit că mor pentru Hristos”. El nu numai că a avut conştiinţa morţii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat şi cunoaşterea deplină a mergerii la Iisus, în clipa morţii. Să ne cutremurăm toţi!

Preot Gheorghe CALCIU

____________________________________

* Părintele Porfirie de la Sf. Munte are şi el o imagine despre modul pătrunderii duhurilor rele în om. El spune că aceste gînduri rele provocate de duhuri sînt asemenea avioanelor: le auzi de departe ca pe un vuiet slab şi nepericulos, vuietul creşte pînă deasupra capului tău, ca un vuiet copleşitor, şi pe urmă pleacă mai departe, dispărînd în zare. Dar dacă le dai atenţie, ele îşi fac aeroport din inima ta: „Prin Botez am primit harul curăţitor, iar prin ungerea cu Sfîntul Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sfîntului Duh, dar această binecuvîntată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă sîntem creştini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii credincios, e demodat să fii moral. Omul botezat, pentru a se mîntui, trebuie să trăiască în Duhul Sfînt toată viaţa, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfînta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrîngi păcatul pînă la sînge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea