Legionarismul și profilul unei generații: Cazul Petre Țuțea

E foarte greu să judeci, atît pe fondul epocii lor, cît și în posteritate, personalități de talia unor Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran sau Petre Țuțea. Fapt este că, dincolo de toate abuzurile sau neîmplinirile ei (pe care perspectiva critică a istoriei nu le poate trece cu vederea), aventura legionară a marcat adînc o generaţie, inclusiv în vîrfurile ei culturale sau duhovniceşti. Fenomenul e de cercetat nu atît pentru eventuala lui reînviere (nici o experienţă istorică nu mai poate fi reiterată ca atare, în afara contextului care a generat-o), ci pentru a se putea înţelege cît de cît ce forţă de fascinaţie a putut face ca oameni de asemenea calibru să-şi asume, iar unii dintre ei să mărturisească pînă la moarte – întîi cu riscul pierderii libertăţii, apoi cu cel al deficitului de imagine publică – un ideal mobilizator atît de controversat de-a lungul vremii.

E uşor să eviţi discuţia sau să răspunzi în şabloane curente de gîndire (mai ales într-o vreme în care paradigma naţionalistă este aproape sistematic diabolizată). Mult mai dificil este să admiţi provocarea realităţii şi să încerci să-ţi explici fenomenul (cum a procedat d-l Sorin Lavric în „Noica și mișcarea legionară”, Ed. Humanitas, București, 2007), cu tot respectul cuvenit unor oameni care sînt departe de a se fi redus la el, ci au multe alte însuşiri (spirituale, morale, culturale, civice, profesionale) care-i definesc şi îi recomandă. Apropiaţi într-o măsură sau alta de legionarism, nici Petre Ţuţea, bunăoară, nu e mai puţin genial, nici părintele Iustin Pârvu, să zicem, nu e mai puţin înduhovnicit. Adevărat fiind însă şi faptul că nici geniul unuia, nici sfinţenia altuia nu pot anula anumite excese istorice, de care nu ei personal sînt sau pot fi făcuţi responsabili. Trecerea omului prin veac, cu bunele şi cu nebunele lui, e ceva complex şi irepetabil, care sfidează judecăţile simpliste.

În cazul lui Petre Ţuţea, lucrurile se complică şi printr-o seamă de necunoscute şi de paradoxuri: pornit, ideologiceşte, dinspre stînga (ţărănismul socializant [1] şi comunismul romantic [2]), a virat spre dreapta (pînă la legionarismul cel mai extremist [3]), dar de murit a murit ca membru al partidului… liberal [4]. Curios este că, atunci cînd, după „rebeliunea“ din ianuarie 1941, Antonescu a rupt-o violent cu legionarii (ucigîndu-i, dîndu-i afară din funcţiile publice, vîrîndu-i în lagăre şi închisori sau trimiţîndu-i pe front în linia întîi), Petre Ţuţea – căruia i s-a atribuit sau şi-a atribuit uneori el însuşi legionarismul cu atîta obstinaţie – a rămas mersi bine în postul său de funcţionar ministerial, fără nici o neplăcere majoră. Ba mai mult: îl regăsim în post şi după căderea lui Antonescu, pe toată întinderea regimului „capitulard“ (antilegionar şi antiantonescian deopotrivă), abia Gh. Gheorghiu-Dej (în 1948!) eliminîndu-l din aparatul ministerial (şi ulterior vîrîndu-l în închisoare [5]). Sînt aspecte stranii şi obscure (şi nu sînt singurele), atît în biografia ilustrului personaj, cît şi în mersul istoric al vieţii noastre publice.

A fost la el o pendulare, deloc lesne analizabilă, între conservatorism şi liberalism, între legionarismul ditirambic şi legionarismul dezabuzat, între exaltarea principială a românismului şi critica stării lui de fapt. Impresia finală – şi îndărătnic de vie – este aceea a unui om prea mare pentru o lume atît de mică, incapabilă să răspundă viziunilor şi idealurilor sale (şi ale unei întregi generaţii ispitite de măreţia utopică a unui alt „destin românesc“). Cineva a încercat explicaţia că Petre Ţuţea „era prea deştept ca să se înregimenzeze cu adevărat sub un singur steag“, dar cel puţin la fel de deştepţi au fost şi un Mircea Eliade sau un Constantin Noica, de pildă, care totuşi s-au înregimentat, şi încă foarte vizibil, aşa că explicaţia mi se pare insuficientă. Din cîte ştiu, nu există documente materiale care să probeze apartenenţa efectivă a lui Petre Ţuţea la Legiune, certă rezultînd numai simpatia lui faţă de legionarism (şi mai ales faţă de figura lui Codreanu [6]), cu motivații mai degrabă principiale decît ideologice.

Cazul Petre Ţuţea rămîne, iată, unul deschis. Aşa cum deschisă rămîne şi năzuinţa unei „schimbări la faţă a României“, pornind, vorba lui, pe o cale sau alta, „de la imaginea ideală a poporului român“, în măsura în care acesta va reuşi, cu călăuzitori pricepuţi şi responsabili (pe care nu-i are astăzi), să-şi învingă, în imediatul istoriei, „ilfovita“ [7]…

_______________________________

[1] Debutul lui publicistic – 5 februarie 1928 – a fost, cu articolul „Aspecte politice“, în „Chemarea tinerimei române” (organ săptămînal al P.N.Ţ.), unde a mai publicat şi alte texte. Deşi s-a despărţit de timpuriu de ţărănism, i-a purtat toată viaţa o consideraţie deosebită lui Iuliu Maniu.

[2] În 1933-34, împreună cu Petre Pandrea, a scos la Bucureşti săptămînalul marxist-leninist „Stînga”, în care a folosit mai ales pseudonimul Petre Boteanu. „Mult am mai mîncat rahat!“, se căina la bătrîneţe, amintindu-şi de stîngismul primei tinereţi (îmbrăţişat, zicea el, „din generozitate“). Repeta adesea, desigur pro domo sua: „Dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, înseamnă că n-ai inimă; dacă însă după 30 de ani nu eşti de dreapta, înseamnă că n-ai minte, că eşti cretin“.

[3] Între 1938 şi 1940 a colaborat la „Cuvântul” lui Nae Ionescu (ţinea rubrica economică, intitulată cam caragialeşte: „Ieftenirea vieţii“), exaltînd linia legionară, dar semnînd prudent cu iniţiale. Bătrîn, dezavua extremismele: „Extrema dreaptă, ca şi cea stîngă, e falimentară…“ (cf. „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 48).

[4] Adeziunea i-a smuls-o Dan Amedeu Lăzărescu, deplasat anume la garsoniera din coasta Cişmigiului. Ca profesionist al dreptului administrativ, Țuțea nu putea să nu fie receptiv la performanţele politico-economice ale liberalismului clasic. În întreprinzător vedea, cu W. Sombart, eroul civilizator al modernităţii. Dispreţuia în alte privinţe Statele Unite, dar le dădea ca exemplu de performanţă economică: „După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? Vă spun eu: liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sînt, pardon de cuvînt, nişte băşinoşi“ (cf. „Între Dumnezeu şi neamul meu”, Fundaţia Anastasia – Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 295 şi urm.). A se vedea şi Varujan Vosganian, „Viziunea economică lui Petre Ţuţea“, în vol. colectiv „În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională”, Ed. Timpul, Iaşi, 2007, pp. 25-33.

[5] Petre Ţuţea a făcut în total 13 ani de închisoare politică. Pentru amănunte biografice, cf. mai ales Radu Sorescu, „Petre Ţuţea. Viaţa şi opera”, Ed. Scripta, Bucureşti, 1999; reed.: Ed. Alma, Craiova, 2003, şi Gabriel Gheorghe, „Petre Ţuţea între legendă şi adevăr”, Ed. Fundaţiei „Gândirea“, Bucureşti, 2001.

[6] Cf., de pildă, „Între Dumnezeu şi neamul meu”, ed. cit., p. 286.

[7] „Ilfovita? Ce-i aia, d-le Ţuţea?“. „Păi… ILFOVITA e o boală dîmboviţeană care se recunoaşte după trei simptome: CRETINISM, CRIMINALITATE şi VOIE-BUNĂ“.

• Despre autor
• Ultimele articole

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

• DANA KONYA-PETRIȘOR, ÎNTRU VEȘNICĂ POMENIRE - 17 martie 2021
• ÎNĂLȚATU-S-A! - 28 mai 2020
• Sic credo – Francisco Franco (1892-1975) - 25 octombrie 2019