Copiii – Ai noștri sau ai Statului?

Statul ne vrea copiii cu gelozie. Vrea să-i transforme în instrumente docile pentru instituirea secularismului şi a agendei lui, inclusiv destrămarea familiei. Celor mai mulți dintre noi nu ne trece prin minte această posibilitate şi ni s-ar părea imposibil de realizat, mai ales în România. Dar o astfel de strategie de separare a copiilor de părinţi există şi este aplicată în diferite ţări occidentale, într-o măsură mai mult sau mai puţin agresivă. Celor sceptici le amintim că statul occidental a confiscat deja căsătoria şi familia, iar acum vrea să ne confişte și copiii. Familia şi căsătoria au fost reconfigurate după chipul şi asemănarea statului secular şi e logic ca următorul pas să fie reconfigurarea relaţiilor dintre părinţi şi copii în conformitate cu ideologia de stat. Sfintele Scripturi spun copilului: „Cinsteşte pe mama ta şi pe tatăl tău!”, pe cînd seculariștii îi cer: „Cinsteşte statul secular şi valorile lui!”. 

În spatele reconfigurării drastice a familiei, căsătoriei şi relaţiilor dintre părinţi şi copii stau, cum veţi vedea mai jos, nişte ideologii extreme, gîndite şi colportate de o elită intelectuală occidentală care în vasta ei majoritate nu are copii, nu a avut niciodată copii, nu ştie cum se cresc copiii, şi preferă uciderea lor în pîntecele mamelor în loc de a se naşte. Este o elită care încearcă să ridice un zid de despărţire între părinţi şi copii, ca să-i folosească pentru atingerea obiectivelor ei mundane – secularizarea radicală a societăţii şi dezrădăcinarea ei totală de trecutul şi tradițiile creştine care i-au dat sens. Vi se pare radicală ori ireală această ipoteză? Nu-i chiar așa. 

 Ştiri din două capete opuse ale lumii

Nu demult ne-au parvenit două ştiri similare din două extreme geografice şi culturale ale lumii, care însă ţintesc în aceeași direcţie – subminarea autorităţii parentale. În tradiţia românească, ca și în cea universală (inclusiv, în cazul exemplelor noastre, anglo-saxonă), părinţii au avut întotdeauna autoritatea de a-şi disciplina fizic copiii. În tradiţia anglo-saxonă şi dreptul anglo-saxon părinţii au avut constant autoritatea să-şi pedepsească copiii, inclusiv cu bătaia. Fie că e vorba de smacking ori reasonable discipline, aceşti termeni au denotat dreptul părinţilor de a-şi disciplina copiii – inclusiv, cum s-ar spune în tradiţia noastră, cu „nuiaua” ori „cureaua”.

În Africa de Sud, pe 19 octombrie, un tribunal din Johannesburg a decretat că doctrina reasonable chastisement („pedepsirea rezonabilă” a copiilor) nu mai include dreptul părinţilor de a aplica vreo pedeapsă corporală copiilor lor. Reasonable chastisement a fost declarat neconstituţional. Iar în Scoţia, tot pe 19 octombrie, Parlamentul a iniţiat o lege care le interzice părinţilor să mai aplice pedeapsa corporală copiilor lor. Iniţiată de un reprezentant al Partidului Ecologist (Greens), iniţiativa are sprijinul Guvernului scoţian. De fapt, Scoţia, în opinia unor comentatori, e în primele rînduri cînd e vorba de uzurparea suveranităţii familiei şi a drepturilor parentale. Cu ani în urmă, Scoţia a lansat un proiect de lege care prevede desemnarea pentru fiecare copil a unei persoane terţe, adică o persoană care nu este deloc înrudită cu copilul, care să urmărească binele copilului de la naştere pînă la vîrsta de 18 ani! Aceste persoane sînt numite în proiectul legislativ named persons, adică „persoane desemnate”. Ele ar avea autoritatea să supravegheze modul în care părinţii îşi cresc copiii, educaţia pe care aceștia o primesc acasă sau aspecte similare ale vieţii de familie, care de la începutul omenirii au fost de autoritatea exclusivă a părinţilor biologici. Pînă în prezent, însă, legea nu a fost adoptată. 

Pedepsirea copiilor  şi autoritatea parentală

Ideea de a nu pedepsi fizic copilul are o oarecare logică şi rezonanţă, pînă cînd e examinată mai îndeaproape, şi mai ales în virtutea experienţei ţărilor care fie că au interzis-o, fie că vor să o interzică. Ea loveşte în autoritatea părinţilor şi subminează suveranitatea familiei. În jurul acestei doctrine se conturează, de fapt, o poliţie a familiei, o instituţie de stat paralelă familiei şi care îşi arogă autoritatea de a urmări îndeaproape viaţa de familie şi ce se întîmplă în fiecare cămin. Pretextul e bunăstarea copiilor, dar deja ştim bine unde duce pretextul acesta. În Norvegia duce la confiscarea anuală a mii de copii de către Barnevernet de la părinţii lor biologici, fiind redistribuiţi altor familii ori plasaţi în „familii sociale”. E vorba, de fapt, de o redistribuire demografică făcută de stat. Statul îşi arogă autoritatea de a ne spune cum să ne creştem copiii, ce putem discuta în familie, ce le putem da să mănînce, ne privește cu suspiciune, se interpune între părinţi şi copii, ne spune ce înseamnă a fi părinte bun. Reconfigurează, de fapt, noţiunea de părinte. În opiniile elitei occidentale, mamele şi taţii noştri, la fel ca bunicii și străbunicii noştri, au fost, de fapt, părinţi oribili, incapabili de a-și creşte şi educa odraslele ca lumea!

Consideraţi pentru un moment implicaţiile următoarelor incidente. Un tată care îşi atenţionează copilul, cînd face ceva rău, cu o palmă, cît o fi ea de ușoară, merge la închisoare, ba se şi pomenește cu copilul confiscat şi dat unui „tată” care nu pune mîna pe copil. La fel, o mamă care îşi zgîlțîie copilul de mînă, îl trage de ureche ori îi dă o palmă pentru că aleargă în faţa unei maşini, sau se bate cu fraţii şi surorile, sau aruncă mîncare prin casă, sau scuipă, sau înjură, sau se încaieră cu copiii de pe stradă, sau sare de pe gard mai să-şi rupă gîtul. Oare astfel de părinţi merită să îşi aibă copiii confiscaţi de stat, iar ei să ajungă în închisoare? Să îşi vadă familiile destrămate de autorităţile statului? Nu cumva astfel de rezultate sînt iraţionale? Or, tocmai așa ceva se petrece aproape curent în Scandinavia, după cum bine ştim. Oare părinţii care îşi disciplinează copiii fizic o fac din ură ori din dragoste? Oare o palmă pe la spate şi o usturătură pentru neascultare să fie mai rele pentru un copil decît posibilii ani de închisoare atunci cînd devine matur şi face crime pentru că pe vremea cînd era minor nu a îndrăznit nimeni să pună limite comportamentului său? Uităm că disciplinarea fizică poate fi o expresie a dragostei părinteşti la fel de mult ca și mîncarea, îmbrăcămintea sau grija de celelalte nevoi fizice şi emoţionale ale copilului?

Din nefericire, elita occidentală gîndeşte altfel şi pune în aceeași oală părinţii responsabili cu cei iresponsabili. Gîndirea ei reflectă gîndirea statului secular privind creşterea copiilor. Statul le spune copiilor: „Noi vă lăsăm să faceţi ce vreţi” şi, indirect, „Noi sîntem mai buni ca părinţii voştri care vă pedepsesc. Pe cine iubiţi mai mult?”. În acest fel se produce o expansiune a rolului statului în minţile copiilor şi în viaţa noastră de familie. Părinţii devin inamici dubli: ai statului şi ai propriilor lor copii! Iar copiii şi statul devin aliaţi împotriva părinţilor şi a familiei! Împreună, ei subminează suveranitatea parentală, suveranitatea familiei şi viaţa ei privată.

Învăţăm din Politica lui Aristotel că unitatea fundamentală a societăţii e familia (formată din bărbat, femeie şi copii), că familia e suverană, că familii suverane se unesc pentru a forma societatea civilă, civilizaţia şi statul, şi că suveranitatea şi autoritatea statului decurg din suveranitatea colectivă a familiilor. În Occidentul zilelor noastre s-a produs reversul. Statul decide dacă şi în ce măsură familia e suverană, dar şi în ce măsură ne putem exercita drepturile parentale, dacă şi în ce măsură putem impune copiilor noştri valori tradiţionale şi, mai ales, creştine! (Vă oferim aici un comentariu publicat recent în Spectator cu privire la uzurparea autorităţii parentale prin interzicerea pedepsei corporale a copiilor).

Ai cui sînt copiii?

Din cînd în cînd se publică cîte o carte privind şubrezirea drepturilor parentale şi încercarea statului de a ne confisca, într-un fel sau altul, copiii. Una din cele mai bune cărţi publicate recent asupra subiectului, apărute în 2016, e To Whom do Children Belong? Parental Rights, Civic Education and Children’s Autonomy („Ai cui sînt copiii? Drepturile parentale, educaţia civică şi autonomia copiilor”). Autoarea e Melissa Moschella, profesoară de filosofie la Catholic University of America. Cartea are 180 de pagini şi obiectivul ei principal e examinarea diverselor ideologii din ultimele generaţii privind educaţia în familie, autoritatea parentală şi autonomia copiilor. Ea examinează şi unele decizii judecătoreşti ale Tribunalului Suprem al SUA şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind drepturile parentale. Răspunde şi unor întrebări esenţiale: De ce, aşa cum cred majoritatea părinţilor, părinţii au dreptul să dispună de educaţia şi creşterea copiilor lor? Care e temeiul pentru care gîndim aşa? Avem oare nevoie de o implicare intruzivă din partea statului în viaţa de familie pentru a asigura autonomia copiilor? Care sînt ori ar trebui să fie limitele autorităţii statului în educarea copiilor, pentru ca ei să devină cetăţeni responsabili, capabili de a se implica în viața publică şi în promovarea democraţiei? Moschella e tranșantă în concluziile ei: educarea şi creşterea copiilor e prerogativa primordială a părinţilor, nu a statului. Părinţii au dreptul să impună copiilor lor propriile valori.

Învăţăm de la Moschella de ce părinţii au dreptul primordial la creşterea şi educaţia copiilor lor. În primul rînd, pentru că părinţii i-au adus pe lume. I-au adus pe lume cu obiectivul, uşor de înţeles, de a-i creşte şi de a-i educa, de a deveni o reflecţie fidelă a părinţilor lor, nu doar la nivel biologic, dar mai ales la nivel valoric. Această congruență între copii şi părinţi poate exista doar între părinţii biologici şi copiii lor biologici, nu între copii şi părinţi ne-biologici, ori „părinţi sociali”, cum sînt ei numiţi în ţările occidentale. Învăţăm, de asemenea, un alt detaliu important – părinţii au dreptul la creşterea şi educaţia copiilor lor pentru că de la început au avut obligaţia să-i crească şi să-i educe. Cu alte cuvinte, la început a existat obligaţia parentală şi mai tîrziu dreptul parental. Obligaţia s-a transformat în drept natural, izvorît din firescul lucrurilor (pp. 53-73). Moschella dă exemple din lumea antică, inclusiv din tradiţia iudaică, creştină, romană şi greacă. În toate aceste tradiţii părinţii aveau obligaţia să îşi educe şi să îşi crească copiii. În Antichitate statul nu dispunea de resursele necesare pentru îngrijirea, creşterea şi educarea copiilor. Aceste obligaţii au căzut pe umerii părinţilor. Educaţia la domiciliu era extinsă la clasele nobiliare din Antichitate, mai ales romane. Iar în tradiţia iudaică părinţii aveau obligaţia să-i înveţe pe copiii lor „Legea Domnului”, adică ce e bine şi ce e rău, ce e moral şi ce e imoral, în conformitate cu prescripţiile revelate de Divinitate.

Cartea lui Moschella e, în opinia noastră, de o valoare deosebită. Explică istoria şi manifestările curentelor pedagogice din ultimele generaţii, care treptat au erodat autoritatea părinţilor. Ideologia anti-parentală, cum o numeşte ea, a devenit influentă în legislaţie şi tribunale. Una dintre tezele fundamentale ale acestor ideologii este că de fapt copiii aparţin comunităţii, nu părinţilor (the politial community, not the family, holds primary responsibility for and authority over children). Un exemplu dat de Moschella în acest sens e Germania, unde frecvent autorităţile iau cu forţa copiii de la familii creştine, pentru că părinţii au vrut să-i educe la domiciliu. Un caz celebru a fost familia Romeikes, care a fost amendată cu 7000 de euro din acest motiv. Familia a cerut azil politic în SUA. Motivul pentru care a refuzat să le permită copiilor educaţia în şcolile publice germane a fost îndoctrinarea lor în sexualitatea perversă, limbajul vulgar şi marginalizarea copiilor din pricină că acasă erau învăţaţi valorile creştine (AFR a înregistrat o notă de protest privind acest caz la Ambasada Germaniei de la Bucureşti).

Dacă părinţii insistă că au dreptul, în virtutea conectivităţii biologice dintre ei şi copiii lor, să-şi crească copiii şi să-i educe după chipul şi asemănarea lor, statul, la cealaltă extremă, insistă că are dreptul şi autoritatea să se asigure că minorii devin cetăţeni responsabili, capabili de a interacționa în societatea civilă şi în spaţiul public în mod armonios cu ceilalți membri ai societăţii. Acum aproape 100 de ani, Tribunalul Suprem al SUA a enunţat un drept fundamental al părinţilor să-şi crească şi să-și educe copiii cum vor. Au apărut, însă, conflicte privindu-i pe părinţii care au refuzat să-şi dea copiii la şcoală după terminarea clasei a VIII-a, ori pe alţii care au refuzat să le permită copiilor să participe la cursuri de educaţie civică privind homosexualitatea şi educaţia sexuală în general. Cine deţine aici autoritatea supremă? În Europa, în 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că Germania poate interzice educaţia la domiciliu, pentru că interesul statului în integrarea copiilor în societate se suprapune drepturilor parentale. Cum e deja evident, secularismul impune plasarea autorităţii statului în direcţionarea educaţiei copiilor deasupra drepturilor părinţilor în domeniul valorilor şi al educaţiei. Unii ideologi cer un echilibru între autoritatea statului şi a părinţilor şi îmbinarea, cît de cît armonioasă, a dreptului părinţilor de a dispune de educaţia copiilor lor cu autoritatea statului de a crea cetăţeni responsabili, capabili de a se integra în viaţa civică.

Concluzia Melissei Moschella, însă, e diferită: drepturile parentale sînt suverane, iar autoritatea statului în domeniul educaţiei, inclusiv al celei civice, e subordonată autorităţii parentale. Statul are obligaţia de a facilita exercitarea drepturilor părinţilor în educaţia şi creşterea copiilor. (Parental authority is primary and aims directly at the overall well-being of the child, while the state’s authority over education in most respects is indirect and subsidiary to that of parents – p. 5). Autoritatea statului e legitimă doar în ce privește aspectele civice ale educaţiei copiilor şi menţinerea democraţiei. Statul are obligaţia să-i sprijine pe părinţi în creşterea şi educarea copiilor, cu excepţia cazurilor de abuz ori de neglijare a obligaţiilor parentale. Şi chiar privind aspectele civice, autoritatea statului e limitată, în măsura în care nu poate intra în conflict cu dreptul părinţilor de a-şi educa propriii copii după cum le dictează conştiinţa. O soluţie propusă de Moschella este organizarea de cursuri parentale (parenting classes) pentru tinerii căsătoriţi, în care aceștia să fie învăţaţi cum se cresc copiii.

Un subiect pe care Moschella îl discută, şi care e de interes şi pentru noi, aşa cum e de interes pentru părinţii din toată lumea, rămîne educaţia sexuală. Cine are sau ar trebui să aibă autoritatea primară în educarea copiilor cu privire la viaţa lor intimă? Nu statul, ci părinţii. Există evident o discrepanţă radicală între ideologia etatistă privind sexualitatea şi valorile părinţilor responsabili. Moschella explică în ce privinţe. Statul secular s-a dovedit a fi un instrument de promovare a unei perspective reducţioniste privind sexualitatea (reductionist view of sex). Sexualitatea e o comoditate, o marfă care se vinde şi se cumpără, fiind disociată de aspectul ei unificator între părinţi ori aspectul ei procreativ. Elita secularistă vede sexualitatea ca pe o formă de divertisment, de recreaţie, şi, deci, un drept al omului. La polul opus, părinţii, de regulă, promovează în copii puritatea, abstinenţa şi castitatea, iar cînd devin tineri, sexualitatea ca legătură a bărbatului cu femeia şi legămîntul căsătoriei în faţa lui Dumnezeu.

Raţiunea şi firescul ne spun că părinţilor trebuie să li se recunoască dreptul primordial pentru educarea sexuală a copiilor lor. Rezultalele educaţiei sexuale impuse de statul secular s-au dovedit a fi un dezastru. Un articol recent din presa britanică defineşte dimensiunile acestui dezastru. Printre altele, săptămînal, 50 de copii britanici sînt trataţi în clinici… pentru confuzie de identitate sexuală, neştiind dacă sînt băieţi ori fete! În 2009 numărul acestor copii era de doar 2 pe săptămînă… (detalii aici).

Moschella discută şi situaţiile în care statul deţine autoritatea legitimă să intervină în viaţa de familie – neglijarea intenţionată a copiilor, abuzul şi maltratarea lor (pp. 68-69).  

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082;
Email: [email protected]

1 thought on “Copiii – Ai noștri sau ai Statului?

Spune-ți părerea