Rusia și securitatea națională a României

Precizări introductive

Securitatea şi suveranitatea naţională sînt valori fundamentale, pe care le preţuim şi promovăm. Nu ne este indiferent de ce se întîmplă în jurul României ori în Uniunea Europeană privind securitatea noastră. Aniversarea celor 100 de ani de la Revoluţia bolşevică continuă să suscite multe comentarii sau opinii şi din acest punct de vedere. Adăugăm şi noi încă unul, sperăm ultimul, întrebînd dacă şi în ce măsură ar trebui să ne fie teamă de Rusia, fie a lui Putin, fie a celor care vor veni după el. Formulăm comentariul din perspectiva aceasta pentru că, privită în ansamblu, istoria Rusiei dă de înţeles că omul care e în Kremlin e irelevant. Istoria Rusiei pare a fi călăuzită şi direcţionată de un spirit al istoriei – geist, cum îl numea Hegel – care îl face pe omul din Kremlin, fie el dictator, tiran ori om politic ales democratic, irelevant, iar pe Rusia să aibă relaţii de confruntare cu vecinii ei aproape în permanenţă. Aşa au fost relaţiile Rusiei şi ale Uniunii Sovietice cu vecinii lor vreme de mai bine de cinci sute de ani, atît în Occident, cît şi în Sud şi în Orient, şi nu există indicii ori speranţe că starea perpetuă de conflict şi tensiune a Rusiei cu vecinii ei va înceta curînd. Mai degrabă ne-am putea aştepta la continuarea conflictelor şi a tensiunilor în viitor şi ca răspunsul marilor puteri să fie doar sub forma unei politici de conflict management. Deci la ce s-ar putea aştepta Europa, dar mai ales România? E Rusia un duşman permanent al nostru? Ar putea România transforma Rusia într-un prieten? Ce zic experţii?
Un lucru e cert şi în funcţie de el securitatea noastră naţională va continua să fie afectată: sute de ani Rusia a fost o putere regională şi mondială, un statut care nu va dispărea peste noapte. Rusia a fost o putere vreme de mai bine de 500 de ani, încă este şi va continua să fie. Totdeauna cînd Rusia a făcut primul contact cu vecinii ei, ea făcut-o cu sabia în mînă. Atît în Occident, cît şi în Orient. În Orient, ruşii au făcut primul contact cu vecinii lor chinezi în veacul XVI, cînd un corp expediţionar rusesc a ajuns la Amur, marele rîu care separa Rusia de China. Pe malul celălalt ţărani chinezi lucrau în linişte în orezării. Ruşii au trecut rîul şi i-au măcelărit. Aşa a fost atunci şi tot aşa a fost şi după 1917.
Acum 100 de ani Rusia a fost zguduită de două revoluţii, dintre care a doua, Revoluţia bolşevică, a schimbat nu doar Rusia, afectînd un spaţiu geografic imens (de la Nistru pînă la Vladivostok), ci întreaga lume. În anii ‘20 Mongolia a devenit al doilea stat comunist din istorie, iar în anii ‘40 jumătate din Europa a devenit comunistă, inclusiv partea estică a Germaniei şi mai jumătate din Austria (pînă în 1955, cînd trupele sovietice s-au retras de acolo). În anii ‘50 comunismul s-a extins în China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Laos, iar în anii ‘70, după prăbuşirea colonialismului portughez, în Africa, unde regimuri marxist-leniniste au ajuns la putere în Agola şi Mozambic, iar apoi și în Etiopia. Acţiunile militare directe ale Africii de Sud împotriva regimului marxist-leninist din Angola au împiedicat expansiunea comunismului în sudul Africii (Namibia şi Rhodesia – Zimbabwe), iar în Mozambic acţiuni militare indirecte, făcute prin intermediul lui Renamo, au dus la prăbuşirea regimului marxist-leninist de acolo în anii ‘80. Regimuri marxist-leniniste au fost instaurate, tot în anii ‘70, în Nicaragua şi în Grenada, iar acţiuni militare şi teroriste comuniste au fost declanşate şi continuate vreme de decenii în Colombia, Venezuela, Bolivia, Argentina, Brazilia, Uruguay, Peru. Lista este lungă. Doar anul acesta s-a încheiat războiul civil din Colombia, început în anii ‘50 de comuniştii care cu timpul s-au transformat în traficanţi de droguri.
Exemplele acestea confirmă că în cei 100 de ani de comunism acesta s-a extins asupra unui spaţiu geografic vast, ocupînd cel puţin o treime din suprafaţa pămîntului şi o treime din întreaga populaţie a lumii. Nu e de mirare că în anii ‘70 Brejnev şi Ceauşescu preziceau că mondializarea comunismului şi prăbuşirea capitalismului sînt inevitabile. Prăbuşirea comunismului sovietic în 1990, însă, nu a fost capitolul final al comunismului. Imperiul comunist inaugurat acum 100 de ani încă există şi încă domină o zonă geografică imensă a lumii, în special China, şi stăpînește peste un miliard şi jumătate de fiinţe umane, în majoritate chinezi, dar şi coreeni sau cubanezi. Imperiul comunist, însă, nu e un sistem politic la putere în doar trei ţări ale lumii. El încă există, fiind ancorat în minţile a milioane de oameni din afara acestor țări, în Europa Occidentală, America de Nord şi America de Sud. Visul comunismului şi nostalgia după comunism nu au murit. De aceea comunismul va continua să fie un pericol. Aceasta este, pe scurt, moştenirea prezentă a Revoluţiei bolşevice.   

O Rusie în expansiune înainte şi după 1917

E de înţeles deci de ce nouă, românilor, şi tuturor est-europenilor, ne-a fost teamă de Rusia – şi încă ne este. Tancurile ruseşti se află la 100 de kilometri de Prut, mai aproape decît oricare dintre ţările membre ale Uniunii Europene. Întrebarea este însă dacă astăzi Rusia are capacitatea ori intenţia de a lansa o invazie a Europei. Răspunsul la ambele întrebări, ne asigură experţii, este negativ, dar trebuie pus într-o perspectivă istorică.
Vreme de 500 de ani Rusia a urmărit o politică externă ambiţioasă, dar care întotdeauna a fost mai mare decît capacitatea ei economică şi militară de a o aplica ori impune. Începînd cu Ivan cel Groaznic, în secolul XVI, Rusia s-a extins teritorial într-un ritm de 80 de kilometri pătraţi pe zi, ajungînd să stăpînească o şesime din întreaga suprafaţă a pămîntului. În 1900 Rusia era cea mai mare ţară din lume ca suprafaţă, iar economia ei – a patra ori a cincea din lume. Populaţia ei creştea cu 2 milioane pe an, din care 80% erau ţărani. Numeric vorbind, avea cea mai mare armată din lume, dar armata era folosită aproape în permanenţă ca să menţină ordinea internă, era prost dotată, iar cînd a izbucnit Primul Război Mondial Rusia avea mai mulţi soldaţi decît arme. În 1990 Rusia era cel mai mare producător agricol din Europa, dar venitul pe cap de lucuitor era de doar 20% în comparaţie cu al britanicilor şi de 40% cu al germanilor. Vîrsta medie a ruşilor era de 30 de ani, mai ridicată ca în India (23 de ani), dar cu mult mai joasă ca a britanicilor (52 de ani), a japonezilor (51 de ani) ori a germanilor (49 de ani). Doar 33% din populaţia Rusiei era alfabetizată, mai puţin decît populaţia întregii Mari Britanii în secolul XVIII. 

Rusia a cunoscut trei perioade de ascensiune

La începutul secolului XVIII Petru cel Mare i-a înfrînt pe suedezi, transformînd Rusia într-o putere europeană cu acces la Marea Nordului. În timp, Finlanda a ajuns sub stăpînire rusă. După 100 de ani, la începutul secolului XIX, Rusia l-a înfrînt pe Napoleon, transformîndu-se în arbitru politic care a decis soarta Europei împreună cu celelalte puteri europene. 100 de ani mai tîrziu, Rusia a devenit un stat comunist, a adus contribuţii majore la distrugerea nazismului în Europa, devenind puterea dominantă în Europa la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi o putere mondială. Rusia a rămas în inima Europei pînă în 1990. La asta se poate adăuga şi contribuţia deloc neglijabilă a Rusiei la prăbușirea Imperiului Otoman, în ciuda sprijinului acordat otomanilor de Marea Britanie şi Franţa, ceea ce a transformat Rusia într-un arbitru al deciziilor geo-politice din sud-estul Europei.
Dar Rusia a şi pierdut. A pierdut Războiul Crimeei din 1853-1856, Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905, Primul Război Mondial (inclusiv Basarabia) şi Războiul Rece. Întreg teritoriul estic al Europei, de la Finlanda la Marea Adriatică, a fost pierdut. Iar cînd, în anii ‘80, puterea economică a Rusiei a slăbit, Rusia a pierdut conflictele militare din sudul Africii şi din Afganistan. Bătălia de la Cuito Cuanavale, din sudul Angolei, din anii ‘80, indecis[ cum a fost, a pus capăt ambiţiilor ideologice şi teritoriale ale sovieticilor şi cubanezilor în Africa. Cauza tuturor acestor insuccese a fost economia sovietică slabă. Economia a continuat să fie slabă pînă astăzi, din care cauz[ Rusia rămîne incapabilă să promoveze pînă la capăt o politică militară agresivă. Cel puţin asta afirmă experţii.
La ce ne putem aştepta, deci, în viitor? La inabilitatea continuă a Rusiei, zic experţii, de a urmări scopuri militare ambiţioase. Prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991 s-a lăsat cu pierderea a peste 3 milioane de kilometri pătraţi de teritoriu (mai mult decît întregul teritoriu al Uniunii Europene!). Rusia a pierdut zona tampon dintre Uniunea Sovietică şi Europa Occidentală o dată cu integrarea Europei de Est în NATO şi în Uniunea Europeană. Ceilalţi vecini ai Rusiei – Ucraina, Georgia, Azerbaidjan – preferă cooperarea cu NATO privind securitatea naţională. Cu toate acestea, Rusia continuă să fie cea mai mare ţară din lume ca suprafaţă, dar puterea ei economică e slabă şi slăbeşte de la an la an. În dolari constanţi, dacă în 2013 produsul interior brut al Rusiei a fost de 2 trilioane de dolari, astăzi e în jur de doar 1,2 trilioane, aproape identic cu produsul interior brut al Australiei.
Economia Rusiei constituie doar 1,5% din economia mondială şi e de 15 ori mai mică decît economia Statelor Unite.
Dar Rusia e şi cea mai coruptă dintre ţările dezvoltate, ceea ce-i face pe experţi să creadă că cea mai mare ameninţare pentru Rusia e din interior, nu din afară.
E posibil ca Rusia să se transforme radical şi să devină parte a Uniunii Europene? Posibilitatea aceasta nu e iminentă, zic comentatorii, şi ar fi greu de realizat. Rusia continuă să se autodefinească, la fel ca și Statele Unite, ca fiind o civilizație aparte, care nu doreşte să se integreze cu alte civilizaţii, din teama de a nu-şi pierde propria identitate. Ceea ce e de înţeles. Le-a luat francezilor şi germanilor cîteva decenii pentru a trece peste orgoliul naţional şi a forma axa de care atîrnă Uniunea Europeană în prezent. Britanicilor le-a luat şi lor cîtva timp să facă la fel, dar anul trecut au decis să abandoneze idealul european, optînd pentru reîntoarcerea la identitatea lor britanică multiseculară. Spre bine ori spre rău. Rusia pare să urmeze aceeași traiectorie, preferînd o orientare politică şi economică mai mult spre China şi Japonia, țări şi civilizaţii care nu urmăresc integrarea politică, economică ori axiologică. Din această perspectivă, experţii caută să ne liniştească. Rusia zilelor noastre nu e o putere mondială ori un stat revoluţionar cu ambiţii globale. În Europa, Rusia s-a obişnuit cu pierderea Ţărilor Baltice, dar doreşte să-şi manifeste influența în fostele țări comuniste ale Europei de Est.
Ce-i de făcut atunci? Izolarea Rusiei, zic experţii, nu este o opţiune viabilă. Răbdarea e. Mai devreme ori mai tîrziu, zic ei, Rusia lui Putin îşi va epuiza sentimentele şi resursele anti-occidentale. Rusia e slabă în raport cu Statele Unite. Administraţia Trump a început să re-înarmeze SUA, să repună în funcţiune submarinele retrase din marina americană de Administraţia Obama şi să intensifice prezența armatei americane în Europa de Est, inclusiv în România. Ar fi aceste trupe şi armamentele americane suficiente pentru a stopa o invazie militară rusă? Probabil că nu. Dar Rusia nu are capacitatea să-şi menţină prezența militară în Europa aşa cum a făcut-o înainte de prăbuşirea comunismului. Rusia va continua să facă gălăgie, să ameninţe, să facă declaraţii belicoase la adresa vecinilor ei, dar capacitatea ei de a acţiona militar va continua să fie una scăzută, economia ei va continua să slăbească, nivelul de trai va continua să rămînă mediocru. Experţii propun o politică de wait and see, adică de monitorizare continuă a Rusiei, cu anticiparea că Rusia se va domoli. Russia will remain not another necessary crusade to be won but a problem to be managed („Rusia  nu va continua să fie o cruciadă de cîştigat, ci o problemă de administrat”). 

NATO nu ne poate apăra de Rusia

Chiar dacă Rusia ar fi în măsură să lanseze operaţiuni militare în Europa, NATO nu ar putea să ne apere. Asta e concluzia unui document „secret” întocmit de NATO și a ajuns în mîinile jurnaliştilor în vara acestui an (vezi aici). Întocmit de Comandamentul Suprem al NATO, concluzia raportului este că abilitatea logistică a NATO de a contracara o invazie militară a spaţiului european s-a atrofiat după terminarea Războiului Rece (NATO’s ability to logistically support rapid reinforcement în the much-expanded territory covering [Europe] hîş been atrophied since the end of the Cold War). Un exemplu citat de comentatori e din 18 iulie, cînd un convoi militar american a fost ţinut la graniţa României cu Bulgaria o oră şi jumătate pentru verificarea actelor şi a armamentelor.
Atrofierea NATO nu se manifestă doar la nivel birocratic, ci mai ales la nivel militar. Lipsesc tancurile puternice, drumurile solide care să permită tancurilor grele să treacă peste ele, podurile mari şi puternice, trenurile cu capacităţi mărite de transport al materialului militar, avioanele de transport militar de rază lungă. Deficiența principală e însă inabilitatea de aprovizionare rapidă a trupelor. După 2003 s-a produs un declin brusc al capacităţii militare a NATO de a contracara o posibilă agresiune armată a Rusiei. Înainte de prăbuşirea comunismului în Uniunea Sovietică, NATO avea în posturile de alertă permanentă 23.000 de soldați, plus cîteva sute de mii de soldaţi americani staţionaţi în diferite ţări ale Europei. Între 1952 şi 2003 NATO a avut un birou special pentru transportul materialului militar din America în Europa. Zilnic, pînă în 1990, un centru de comandă american din Norfolk, Virginia, pregătea armata americană pentru a contracara un atac sovietic (ori al Pactului de la Varşovia) în Europa. Pînă în 2011, însă, numărul de soldaţi în alertă permanentă a ajuns la doar 13.000, iar anul acesta la doar 6800. Cu alte cuvinte, în prezent în întreaga zonă NATO doar 6800 de soldaţi se află în stare de alertă permanentă pentru a contracara un eventual atac rusesc.
Experţii recomandă liderilor europeni să ia în serios deficienţele militare cu care se confruntă NATO. Nu au trecut nici măcar 4 ani de cînd Rusia a anexat Crimeea şi Europa e mai puţin pregătită militar astăzi pentru a înfrunta o invazie rusă decît acum 4 ani. Anexarea Crimeei a luat NATO prin surprindere. Multe submarine ruseşti care intră în Atlantic nu sînt depistate de NATO. Chiar în toamna aceasta Administraţia Trump a anunţat că vrea să formeze un nou centru de comandă militară în Europa, cu 2000 de soldaţi. Invitată să-l găzduiască, Germania a răspuns că… se gîndeşte, iar Polonia că îl vrea cît de curînd. Oricum, anexarea Crimeei trebuie să dea Europei şi Alianței Nord-Atlantice de gîndit. Nu se mai vorbeşte despre Transnistria – un conflict îngheţat, pe care NATO nu este capabil să-l dezgheţe. Acum ştim de ce. Ce ar împiedica Rusia să anexeze întreaga Moldovă? În doar 24 de ore? Ar putea oare NATO preveni acest scenariu militar? E îndoielnic.

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082; Email: [email protected]

2 thoughts on “Rusia și securitatea națională a României

Spune-ți părerea