Demistificări la ordinea zilei: Cazul Mihail Neamțu

Pentru că discuțiile s-au încins pe seama pretinsului „legionarism” al d-lui Mihail Neamțu (a se vedea postarea anterioară), reproduc aici o parte a capitolului „Pseudomorfozele dreptei contemporane” din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute (ed. 2012), unde m-am referit, în contextul de atunci, și la poziționarea politică și ideologică a tînărului lider al Noii Republici, acuzat încă de la vremea aceea pentru așa-zisele „antecedente legionare”. Marea „găselniță” a detractorilor săi de ieri și de azi (primul din „serie” cred că a fost d-l Iulian Capsali – nu dinspre stînga, ci dinspre dreapta!) sînt cîteva texte juvenile publicate în revista sibiană „Puncte cardinale” pe cînd era elev la Liceul „Moise Nicoară” din Arad. Ca și cînd eu, bunăoară, dacă am citit și am colportat cu entuziasm pe la 15-16 ani, luîndu-mi martori pe Eminescu și pe Mircea Eliade, cîteva cărți, broșuri sau articole despre yoga și buddhism, ar fi musai să fiu acum… „yoghin” și „buddhist”!!!

„… Spre deosebire de Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Republică («Albă-ca-Zăpada» d-lui Sebastian Lăzăroiu întrupată şi pusă în lucrare de d-l Mihail Neamţu) este chiar un partid politic, ieşit tot din frămîntările P.D.L.-ului şi nu fără încrucişare cu F.C.D., dar deja cu marja lui de independenţă şi de specificitate.

D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său, ca și d-l Baconschi (cine ar fi zis că e vremea teologilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţelegere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii formaţiuni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria «Democraţia creştină», găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugurată cu volumul «Creştinism şi democraţie» al d-lui Baconschi, alcătuit conjunctural din texte ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum cariera intelectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîlnirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publică a fost puternic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a arătat teologul-diplomat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).

Demisionat între timp chiar şi din postul de secund al lui Vladimir Tismăneanu la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (I.I.C.C.M.E.R.), tînărul Mihail Neamţu este dezlegat de răspunderile oficiale ale vreunei funcţii în stat şi se poate manifesta politic mult mai liber şi mult mai destresat decît au putut-o face, pînă deunăzi, un Teodor Baconschi şi chiar un Adrian Papahagi (la care devine tot mai greu de stabilit ce va fi fost angajament euro-comunitar, ce va fi fost pe linia P.D.L., ce va fi fost pe linia F.C.D. şi ce va fi fost notă personală). De aici impresia că discursul d-lui Mihail Neamţu este cu mult mai proaspăt şi mai vioi – şi de aici şi poziţia sa mult mai cumpănită (şi chiar critică) faţă de declaraţiile furibunde mai noi ale preşedintelui Traian Băsescu şi ale subordonaţilor săi în privinţa «cedării de suveranitate» pe care ar implica-o absorbirea României în S.U.E. (pe lîngă numeroase alte consecinţe, măsurabile şi nemăsurabile). Altminteri, şi poziţia d-lui Mihail Neamţu faţă de naţionalism este una în mare măsură critică, cu aceleaşi ticuri de europenitate exorcizantă şi mai ales cu acelaşi patos contestatar al dreptei creştine tradiţionale, pe care n-o mai poate admite ca formulă pentru mileniul trei.

Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze cineva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista «Puncte cardinale» (exagerat receptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară, în care poziţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exagerărilor de tip «păşunist».

Avea, desigur, o imagine idealizată despre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe atunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu mintea şi experienţa de la 16 ani).

Am avut multe reproşuri atunci dinspre tabăra legionară că i-am publicat textele («Cine mai e şi mucosul ăsta care dă lecţii?!») şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele respective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că există la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe linia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice partizanat îngust şi de orice pornire extremistă.

S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de «auto-critică» şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie ce infern verde):

«Care este aşadar raţiunea celor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani [16-17, de fapt – n. R. C.] şi care au fost publicate de „Puncte Cardinale” (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie morală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia discuţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încordaţi, uneori cu lacrimi în ochi, „Memorialul Durerii”. […] Ignoranţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Codreanu fusese „ucis mişeleşte” în 1938 – devenind, ca atare, „idolul politic” al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în „Mişcarea” sau „Puncte Cardinale” sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de repere a unei întregi generaţii formate după 1989…».

(În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre artizanii actuali ai noilor «oferte de dreapta» au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile «Punctelor cardinale», care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispiciul revistei: o publicaţie INDEPENDENTĂ de orientare NAȚIONALĂ şi CREȘTINĂ. Şi nici unul dintre cei la care mă refer n-a făcut pe legionarul sau n-a devenit legionar!)

Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura novatoare a d-lui Neamțu, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sincer) că deocamdată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani decît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… «tovarăşi de drum»? […] Vom vedea în curînd şi dacă N.R. va fi acea salvatoare «Albă-ca-Zăpada» sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…” (În căutarea Legiunii pierdute, ediția a doua, revăzută și adăugită, Ed. Christiana, București, 2012, pp. 275-277).

Ce a reușit Noua Republică și ce s-a ales din ea știe astăzi toată lumea: zdrobită electoral și minată de conflicte interne (pînă la urmă d-l Mihail Neamțu a ajuns să fie exclus din partidul pe care l-a creat, cam cum pățise, mutatis mutandis, și un Corneliu Vadim Tudor nu cu mult înainte să moară de inimă rea), din Noua Republică s-a ales întîi praful și apoi pulberea.

Rămîne să vedem ce se va alege pînă la urmă și din noua aventură liberală a d-lui Neamțu sau din pariul său pe Donald Trump și pe cartea republicanismului american. Un lucru este însă cert: nici vorbă de „legionarismul” pe care au căutat să i-l impute lătrăii de serviciu ai stîngismului penal!

Cît de „legionar” este d-l Neamțu se poate vedea din capitolul VI al cărții sale Fenomenul Trump și America profundă (București, 2017), intitulat „Vechea și noua Europă. O stafie: naționalismul interbelic” (pp. 151-157). Dar trepădușii presei de stînga preferă, ca de obicei, să sfideze orice evidență și să calomnieze „după ureche”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost