Eminescu şi fiinţa naţională

Într-unul din manuscrisele sale (citat de filosoful Constantin Noica), Mihai Eminescu aşternea pe hârtie următoarele gânduri, a căror actualitate a rămas aceeaşi, de la vremea scrierii lor şi până azi: „Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi războaie, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece. Un popor nenorocit, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”

Dacă ne gândim la ultimul veac şi jumătate de istorie românească, vom constata că prea puţine au fost momentele în care rândurile de mai sus să-şi fi suspendat valabilitatea. Una din aceste fericite clipe istorice a fost şi cea a întregirii naţionale de la 1918, al cărei centenar ne pregătim să-l serbăm în acest an. Un moment cum nu se poate mai potrivit pentru a ne pune o serie de întrebări asupra identităţii noastre naţionale, o noţiune care astăzi pare a deveni din ce în ce mai desuetă.

„Astăzi încă sunt mulţi aceia care nu pot să înţeleagă cu adevărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei naţiunea e, din punct de vedere ontologic, o existenţă precară, e o sumă de indivizi sau o combinaţie care depinde de jocul între aceştia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, singurele puncte comune cu existenţa adânc reală fiind indivizii. Ei combat viziunea organică în sociologie, fără să ia în considerare că, în afară de organicismul biologic, poate exista şi unul spiritual, mult mai adânc şi mai suplu.” Da, citatul acesta parcă descrie la perfecţie mentalitatea superficială, materialistă, a zilelor noastre, deşi el datează dintr-un articol scris în anul 1939 de către filosoful Vasile Băncilă, intitulat „Pentru cunoaşterea naţiunii”. El pledează, fireşte, pentru o atitudine contrară, pentru autenticitate în detrimentul noţiunilor artificiale, golite de raportarea la profunzimile realităţii.

Pentru a realiza o bună cunoaştere a factorului etnic, a fiinţei naţionale, se cer – ne spune Băncilă – două aptitudini. Prima ar fi empatia, sentimentul apartenenţei structurale, profunde, la această realitate etnică. Iar a doua o constituie conştiinţa critică, luciditatea. Prin urmare e nevoie atât de sentiment, cât şi de raţiune. Atât de acea mentalitate tradiţională, specifică omului care trăia în universul unei comunităţi organice, dar şi –cu atât mai mult în epoca modernă – de instrumentele puse la dispoziţie de ştiinţele spiritului.

Astfel, Vasile Băncilă evocă patru metode posibile, a căror convergenţă ar putea schiţa o posibilă cunoaştere a acestui specific naţional (o cunoaştere deplină, fără rest, fiind, desigur, cu neputinţă).

Prima dintre ele ar fi intuiţia sau inspiraţia – exemplificată prin iluminarea subită avută de Lucian Blaga la auzul înregistrării unei doine româneşti. Dacă unui prieten, scriitor elveţian, această doină îi evoca mai degrabă întinsul stepei ruseşti, lui Blaga, profund îmbibat cu realitatea vetrei satului românesc, cu spiritul dar şi cu geografia acesteia, acordurile auzite i-au inspirat teoria acelui spaţiu ondulat, în contrast cu platitudinea câmpiilor nesfârşite. Adică varietatea geografică a unui pământ care s-a reflectat şi în bogăţia sufletească a acelui popor care l-a locuit dintotdeauna.

A doua ar fi metoda istorică. Nu ne putem înţelege cu adevărat rosturile actuale fără o cunoaştere a istoriei, privită drept o metafizică a prezentului. Aceasta au realizat-o marii noştri istorici din veacurile trecute, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Bălcescu, etc.

A treia metodă ar fi studiul folclorului, al etnografiei. Realizări de seamă în acest domeniu le-au obţinut autori ca Ovid Densuşianu, Simion Mehedinţi, Ovidiu Papadima, Ernest Bernea.

A patra ar fi metoda monografică, sociologică, care permite studierea comunităţilor cu ceea ce au ele specific, dincolo de suma indivizilor izolaţi. Dimitrie Gusti şi Ernest Bernea se numără şi aici printre autorii cu contribuţii importante în această direcţie.

Am enumerat mai sus o serie de nume mari, de figuri reprezentative ale culturii şi identităţii româneşti. Mă voi referi îndată la încă unul, la cineva care în geniul său înmănunchează toate aceste dimensiuni ale cunoaşterii fiinţei noastre naţionale.

Dar mai întâi să rămânem tot la Vasile Băncilă care, după ce evocă cele patru direcţii, stabileşte şi standardele necesare, înălţimea la care ele s-ar cuveni abordate. Astfel, omul de inspiraţie trebuie să posede talent şi să aibă un contact îndelungat cu manifestările neamului despre care se pronunţă. Istoricul trebuie să aibă viziune şi să nu fie un simplu înşiruitor de fapte. (Ar fi de adăugat că lipsa unei asemenea viziuni, pe fondul unei hipertrofieri a conştiinţei critice, duce invariabil la sterilitatea teoriilor „demitizante”.) La rândul ei, metoda folclorică solicită empatia, adâncul respect pentru geniul creator popular, în contrast cu infatuarea spiritului modern, citadin, care priveşte cu superioritate la aceste manifestări considerate „arhaice” sau „primitive”. În fine, metoda monografică solicită lărgime de orizont, capacitate de distincţie între autentic şi neautentic, precum şi o remarcabilă putere de sinteză.

Am enumerat mai sus o serie de oameni de cultură care şi-au adus contribuţia, fiecare în domeniul său, fiecare la un nivel ridicat, la cunoaşterea identităţii româneşti. Dar, pentru a parafraza şi adapta o epistolă paulină, mai este unul, care îi întrece pe toţi. Iar acest om nu poate fi altul decât Mihai Eminescu. El nu a fost doar un mare poet, aşa cum este prezentat îndeobşte în manualele şcolare, ci cu adevărat un gânditor universal. Filosoful Constantin Noica l-a numit, inspirat, drept „omul deplin al culturii româneşti”.

Astfel, în creaţia eminesciană care străluceşte în multiple faţete, se îmbină desăvârşit toate aspectele sesizate în scrierea lui Vasile Băncilă. În Eminescu se reunesc cele două aptitudini: cea sufletească şi cea intelectuală, empatia sau conştiinţa apartenenţei la neamul său, dublată de un înalt nivel intelectual şi cultural. Pe lângă acestea, el a stăpânit toate cele patru metode amintite mai sus. Genialitatea sa, adică puterea sa de intuiţie, stă mai presus de orice altceva şi se manifestă îndeosebi în creaţia sa poetică. Aceasta denotă totodată şi marea sa sensibilitate faţă de folclor, prin creaţiile în ritm popular (care includ celebra „Doină”) sau prin anumite motive sau elemente folclorice care apar şi în poezii considerate „culte”. Fără îndoială că el a studiat limba, graiul popular, de unde şi-a extras cuvinte pentru creaţiile sale poetice. Dar Eminescu cunoştea şi istorie, avea viziune şi putere de pătrundere, iar pe lângă aceasta ştia şi economie sau politică, era capabil să facă conexiuni pe baza unei bune cunoaşteri a societăţii în care a trăit. Toate acestea au condus la structurarea unei concepţii coerente, profunde, reflectată îndeosebi în opera sa publicistică. De aici şi pledoaria sa pentru forme specifice, organice, şi împotriva formelor fără fond, a structurilor de împrumut, care au fost impuse peste poporul român din afară, pe deasupra voinţei sale. Iată aşadar cât de complex este acel laborator lăuntric care a putut concepe fragmentul pe care l-am citat la începutul acestor rânduri.

Spuneam că rare au fost acele momente din istorie care au reprezentat cu adevărat voinţa naţională românească, unul din acestea fiind Marea Unire de la 1918. Tot Mihai Eminescu este cel care ne oferă criteriul de înţelegere al acestora, el expunând într-o scrisoare din anul 1871 către Dumitru Brătianu elemente ale unei adevărate filosofii a istoriei. Scrisoarea sa se referea în mod concret la un anumit eveniment cu profunde semnificaţii româneşti, al serbării de la Putna, ce urma să marcheze patru secole de la zidirea mănăstirii şi să reprezinte totodată o viguroasă manifestare a conştiinţei noastre naţionale (tot din acest context datează şi celebra „Doină). Dar fragmentul următor se cuvine înţeles dintr-o perspectivă mai amplă, iar cazul particular al „serbării de la Putna” se cade ridicat la o semnificaţie mult mai generală, anume la exemplaritatea unui eveniment istoric în profundă consonanţă cu aspiraţiile naţionale româneşti.

„Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriţi dumneavoastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generaţiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în lănţuirea timpilor. Şi istoria lumii cugetă –deşi încet, însă sigur şi just: istoria omenirii e desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării şi a faptei constituie meritul individului ori al generaţiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanţ întreg de cauze, rezultat ce atârnă mai puţin de voinţa celor prezenţi decât de a celor trecuţi.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi şi întinse purtau deja în ele intenţiunea unei zidiri monumentale, care e menită de a ajunge la o culme, astfel în viaţa unui popor munca generaţiunilor trecute, care pun fundamentul, conţine deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viaţa unui popor complexul de cugetări care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Şi oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă ori mai puţină claritate, un vis al lor de aur, în esenţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, agenţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflexul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ştefan [iar cititorul de azi poate pune în loc orice eveniment istoric recent sau mai vechi] va avea însemnătate, aceea ar fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc şi s-a realizat pentru că a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi  o dovadă cum că ea a fost expresiunea unor voinţe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale, şi tot ce e rău e produsul celei individuale. De aceea meritul nostru va consta numai în formularea ideilor şi trebuinţelor existente ale poporului, nu în crearea altora; ne vom lăsa îndreptaţi de cugetarea şi trebuinţele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduşi de curentul ideilor naţiunii şi nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.”

Cred că acest fragment eminescian ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toţi politicienii României, din toate timpurile şi la toate nivelurile: parlamentari, miniştri, şefi de stat. Căci, după cum putem vedea, ei se manifestă mai degrabă la antipodul acestei linii istorice pe care o descrie –sintetic, dar genial- Mihai Eminescu.

Pe lângă opera sa poetică şi cea publicistică, de pe urma lui Eminescu au rămas şi 44 de manuscrise care sunt păstrate la Biblioteca Academiei. Filosoful Constantin Noica, care s-a ocupat şi de acestea, a pledat pentru cunoaşterea şi mai ales publicarea lor.  „Eminescu este conştiinţa noastră mai bună. Caietele sale te petrec prin atâtea lumi ale gândului sau ale inimii, încât până la urmă ţi se întâmplă să vezi cum ceea ce voiai uneori să spui stă mai bine spus acolo. Când unui popor i se face un asemenea dar, trebuie să ştie să-l primească, cu tinerii lui cu tot.”

Iată în continuare câteva citate extrase de Noica din manuscrisele eminesciene:

„Progresul omenirii constă în aceea că popoare noi şi tinere îşi apropie rezultatele intelectuale ale celor îmbătrânite. (…) O idee se naşte într-o ţară bătrână, interesează o zi şi trece. Aceeaşi idee intră în sufletul unui popor tânăr şi face o revoluţie.”

O altă cugetare eminesciană: „Om de spirit este acela care în fundul inimii lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu este cel care râde de el însuşi.” Apropo de demitizatorii zilelor noastre, de cei care „fac mişto” de Eminescu, caracterizaţi printr-un spirit ieftin de frondă: lăsaţi-i lui dreptul la autoironie. Căci, gândul său continuă astfel: „De aceea un geniu nu poate fi rău, pe când un om de spirit este totdeauna rău.”

Nu ştiu ce s-ar mai putea adăuga la rândurile următoare, în care Constantin Noica sintetizează cum nu se poate mai pertinent modul nostru de raportare la Eminescu.

„Avea simţ istoric omul acesta, care încheia manuscrisul de care vă vorbesc cu gândul: „Fiecare lucru poartă în sine însuşi măsura sa.”

Arborii nu cresc până la cer.

Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră.

Şi măsura noastră este Eminescu.

Nu vom creşte mai mult decât atât. Atât însă să creştem. Pentru că sufletul trebuie hrănit ca pământul. Şi dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu (…) atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”

Un comentariu la „Eminescu şi fiinţa naţională

Spune-ți părerea