S-a stins o mare mărturisitoare: ASPAZIA OȚEL PETRESCU

Am primit în această dimineață vestea adînc tulburătoare că doamna Aspazia Oțel Petrescu a trecut la cele veșnice. Ca un modest omagiu la ceas de doliu, reproduc aici o parte a capitolului pe care i l-am dedicat în „Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești” (Ed. Rost/Fundația Sfinții Închisorilor, București/Pitești, 2014; ed. a doua, revăzută și adăugită: Ed. Manuscris, Pitești, 2018, în curs de apariție), în cadrul mai general al eroismului feminin românesc, pe care l-a întruchipat cu noblețe pînă în clipa din urmă. (R. C.)

EROISMUL FEMININ ROMÂNESC ÎN SECOLUL XX

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi EROISMUL FEMININ: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi pînă la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atît de puţin, fiind pînă astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecînd la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecîndu-i rugătoare, cu inima şi cu gîndul, şi asumîndu-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.

După veacurile de martiraj creştin care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rîndul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pîntecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sîngeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.

Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgîn, împins nu o dată pînă la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterînd – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine [1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bîntuit „stafia” anunţată de evreul Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncînd-o pe „cîmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rînduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar „fiat”-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca „fiat”-ul Mariei la buna vestire a naşterii răscumpărătoare. […]

Neopăgînismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat pînă la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele avînd legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavînd nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decît în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, „Bénie soit-tu, prison!” („Binecuvîntată fii, închisoare!”), de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu și avînd-o ca protagonistă pe Maria Ploae). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, avînd şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii „Strigat-am către Tine, Doamne…” [2] este un act pe cît de nobil, pe atît de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire.

Mergînd pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor „Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită” (în regia autoarei, Madrid, 1979), „Prin poarta cea strîmtă” (Ed. Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel Petrescu) şi „Povestea neamului românesc, scrisă de o bunică pentru nepoata sa” (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (leat 1923 [4], cu 14 ani de temniţă grea [5]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX.

Prin tot ce a făcut în cele aproape trei decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocîndu-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicîndu-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tîlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006).

Volumele de amintiri şi evocări publicate de doamna Aspazia Oţel Petrescu – „Strigat-am către Tine, Doamne…” (Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja [6]), „Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul «Naşterea Maicii Domnului» de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă” (Ed. Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzînd cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică), „Adusu-mi-am aminte” (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară), „In memoriam” (Ed. Elisavaros, Bucureşti, 2009) și „A fost odată…” (Bucureşti, 2011) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor ‘40 şi pînă la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite [7]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, avînd ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Deie Domnul ca acestea să fie, măcar în cîteva dintre numeroasele cazuri, icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mîine!

[1] „Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea Aspazia Oţel Petrescu – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mînă la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întîmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»” (citatul acesta este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în temniţele comuniste”, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în „Monitorul de Neamţ”, la 17 martie 2007).
[2] Prima ediţie a apărut, cu acest titlu, la Ed. Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000. Ediţia a doua – intitulată „Doamne, strigat-am!” – a apărut la Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, prefaţată de mine.
[3] Văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut la Majadahonda.
[4] Născută pe 9 decembrie, la Cotul Ostriței, fiind fiica învățătorilor Ion și Maria Oțel. Numele Petrescu este al soțului, Ilie Alexandru Petrescu, cu care s-a căsătorit în 1964 și care a lăsat-o văduvă în 1987.
[5] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi cînd părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strînge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gîndul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gîndit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămîna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă).
[7] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „… neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).
[7] „Nici în mormînt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mîncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strîngeau pe mînă la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vîrît în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atît de mulţi încît, la început, cozile lor mi s-au părut snopuri de paie!” (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa citată în prima notă).

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Un comentariu la „S-a stins o mare mărturisitoare: ASPAZIA OȚEL PETRESCU

  1. Dumnezeu sa o odihneasca in pace ! Se duc eroii !
    Cartile sale cuprind esenta minunatei Bucovine, cu maretia si tragedia sa.

    Radu Gruceanu

Spune-ți părerea