Coreea de Nord este campioană mondială la persecuția creștinilor

Coreea de Nord e campioana mondială la persecuţia creştinilor. Rar, pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, au fost creştinii persecutaţi atît de intens şi cu atîta cruzime ca astăzi în Coreea de Nord. Subiectul nu e discutat în mass-media din Occident și nici în cea din România.  Dimpotrivă, interesant pentru ziariști și politicieni, dacă nu și pentru cetăţenii de rînd, e „ofensiva de farmec” (charm offensive) pe care maşina de propagandă a regimului totalitar nord-coreean o duce, cu foarte mult succes, în Occident şi America de Nord. Jocurile Olimpice din Coreea de Sud din februarie 2018 rămîn un grăitor exemplu recent. Ele au fost folosite de comuniştii nord-coreeni pentru a proiecta la nivel internaţional o imagine fermecătoare a regimului totalitar. Sute de tineri şi tinere din Coreea de Nord, care arătau sănătoşi, îmbrăcaţi frumos, şi sora tiranului nord-coreean au fost subiectele care au dominat reportajele jurnalistice occidentale despre Coreea. Acelaşi subiect a dominat şi reportajele despre vizita recentă a dictatorului nord-coreean în China. Lipsa libertăţii şi tirania politică nu sînt discutate. Aşa e: cînd ai rachete nucleare direcţionate spre o ţintă precisă, cîştigi şi războiul propagandistic şi îţi amuţeşti oponenţii. Pe lîngă toate acestea, însă, un adevăr incontestabil este ca în prezent Coreea de Nord e campioana mondială la persecuţia creştinilor. Oferim, în acest sens, un material pregătit pentru dvs. de părintele Emil Ember (AFR Baia Mare). Materialul a fost tradus şi abreviat, dar cei interesaţi pot citi articolul în întregime aici. E un articol scris de un pastor sud-coreean – Hyeon Soo Lim – stabilit în Canada și care a stat 919 de zile în închisorile nord-coreene, pentru credinţa în Hristos.

Pastorul sud-coreean

Legătura mea cu Coreea de Nord a fost unică. Eram un pastor presbiterian din Mississauga (Ontario, Canada) venit să ofere ajutor într-o țară care avea o reală nevoie. Prima mea vizită în Coreea de Nord a avut loc în 1996, după potopul care a ruinat recoltele, paralizînd ţara şi aducînd moartea unui milion de cetăţeni într-o perioadă de cinci ani, din cauza înfometării. Pe durata acestei vizite am făcut voluntariat la un orfelinat. În vizitele care au urmat, am ajutat la construirea unui nou orfelinat şi a cinci centre de zi în oraşul portuar Rason, cu donaţiile de la biserica noastră. Biserica noastră a donat haine de iarnă, cizme şi ochelari. Trecînd timpul, am devenit un cunoscut al oficialilor guvernamentali, care mi-au oferit viză şi autorizaţie specială pentru acces în ţară. Am coordonat un proiect pentru a construi opt azile de bătrîni, am adunat o echipă pentru a-i ajuta pe profesori să înveţe engleza. Am consturit ferme şi am angajat localnici pentru a repune pe picioare agricultura. Am făcut o fabrică de tăieţei, care produce acum 40.000 de pachete de noodles pe zi. Am investit într-o staţie de benzină în Hamhung, al doilea oraş ca mărime din ţară, şi am folosit profitul pentru a ajuta orfelinatele noastre. Pînă în 2015, vizitasem Coreea de Nord de 150 de ori, cîteodată însoţit de soţia mea, Keum Young, alteori de alţi membri din biserică, şi nu am avut prea mari bătăi de cap. Pentru mine, o vizită la Pyonyang devenise la fel de puţin periculoasă ca o plimbare la mall.

Un apel telefonic

Spre finele lui 2014, eram acasă cînd am primit un telefon de la un misionar coreean pe care îl ştiam că lucrează în China. Ministrul comerţului nord-coreean, spunea el, a cerut o întîlnire cu mine. Excursia ar fi durat o zi şi tema întîlnirii era legată de turism. Am plecat cu maşina spre graniţă. Gărzile înarmate păzeau frontiera şi zeci de oficiali în uniforme au verificat documentele. Un grup de oficiali guvernamentali, dintre care pe unii îi întîlnisem pe durata vizitelor mele anterioare, mă aşteptau şi m-au informat că planurile s-au schimbat şi că trebuia să mă prezint la Pyongyang, ceea ce însemna 17 ore de condus. Cam mult pentru o excursie de o zi… Mi-au arătat o maşină de teren strălucitoare şi am urcat în ea. Conducînd pe drumuri pavate, am văzut munţii înălţîndu-se la distanţă, am trecut pe lîngă nord-coreeni plimbîndu-se în haine fabricate în China la vrac. După cîteva ore, am ajuns la un mic hotel în Pyongyang. În vreme ce 10,5 milioane de rezidenţi sînt subnutriţi, localităţi ca Pyongyang sînt bogate în hoteluri, galerii de artă şi o reţea de metrou funcţională. Eram flămînd, aşa că m-am îndreptat imediat spre restaurant. După ce am mîncat, am urcat în cameră ca să dorm.

Cînd mă întindeam, am auzit uşa deschizîndu-se. În grabă, şase oameni pe care nu i-am mai văzut, îmbrăcaţi în haine simple şi cu arme în mîini, au intrat în camera mea. Unul dintre ei m-a înşfăcat, ridicîndu-mă în picioare şi împingîndu-mă afară. Eram dezorientat. „Ce se întîmplă?”, am întrebat. „Care este problema? Unde mă duceţi?”. Ei nu mi-au răspuns deloc. Unul m-a legat la ochi şi m-a împins pe bancheta din spate a unui vehicul. Cînd mi-au luat legătura de la ochi, eram pe podeaua de ciment a unei celule, despre care am aflat ulterior că se afla într-un centru de detenţie de lîngă Pyongyang. Nu exista pat, nici vreo fereastră – doar o toaletă acoperită cu mucegai şi o chiuvetă. Curînd, un tînăr a intrat în celula mea. Nu s-a prezentat, dar mi-am dat seama că lucra pentru guvern. El a început să-mi pună întrebări despre o predică pe care o ţinusem la o conferinţă în Texas și care a ajuns pe internet. În acea predică le spuneam celor care mă ascultau că nu ar trebui să venereze familia lui Kim ca pe nişte zei. Asta simţeam. Cred că în Coreea de Nord stă diavolul şi că Kim Jong-un spală creierul poporului său, cum a făcut-o şi tatăl lui. A-i obliga pe cetăţeni să-i considere zei este un sacrilegiu. Aparent, aceste puncte de vedere au ajuns la cineva cu influenţă.

Vizitatorul meu a făcut aluzie la un rînd din predica mea din 2010, în care spuneam: „Dacă Dumnezeu va permite… în cîţiva ani Coreea de Nrd va fi evanghelizată şi îşi va recupera gloria de altădată”. Acum mi-am dat seama ce se întîmplă. Kim Jong-un m-a considerat un inamic al statului. După trei săptămîni de interogatorii zilnice – ei voiau să ştie cu cine mai colaborăm pentru sabotarea guvernului – un judecător de stat a venit să mă vadă. Mi-a explicat că am fost acuzat de atac la demnitatea conducerii supreme a ţării, încercînd să folosesc religia pentru a distruge guvernul, făcînd propagandă negativă despre Coreea de Nord în rîndul coreenilor de peste ocean şi ajutîndu-i pe dezertorii din nord. Eram uimit. După toate cîte am făcut pentru a le ajuta poporul, îmi spuneam, cum ar fi putut să mă trateze astfel? Mi-am dat seama că puteam să-mi petrec restul vieţii într-o celulă. O singură dată, un bărbat de vreo 50 de ani, cu păr negru şi des, a intrat în celula mea şi mi s-a prezentat ca fiind avocatul meu din oficiu, apoi m-a certat. „De ce ai înjurat dinastia Kim?”, m-a întrebat.

Un proces-fantomă

Ştiam că pretinsul sistem de justiţie era fals şi că oricine pretindea că este de partea mea era de fapt o capcană – toţi avocaţii din Coreea de Nord lucrează pentru stat. „Îmi pare rău”, am spus-o cu simplitate. Vizita lui nu a durat mult. Interogatoriile erau zilnice, cu aceleaşi întrebări iar şi iar. Le-am vorbit despre munca de caritate pe care am realizat-o de-a lungul anilor, dar ei nu voiau să audă despre asta. Am ştiut că ar fi riscant să cer să vorbesc cu un reprezentant al guvernului canadian. Ceea ce puteam face pentru a fi la adăpost era să cooperez, să evit să agravez situaţia şi să mă rog ca această mizerie să se termine cît mai curînd. În fiecare zi, la prînz şi la cină, gardienii împingeau un castron printr-o fantă din uşa mea. Era aproape întotdeauna orez uns cu noroi şi conţinînd bucăţi de pietriş, pe care le aruncam. Îl mîncăm cu mîinile goale, cu picioarele încrucişate pe podea. Aveam probleme cu tensiunea, dar nu aveam ce să fac în acele condiţii. O dată pe săptămînă, gardienii aruncau o găleată cu apă fierbinte în încăpere, aşa că mă puteam spăla. Cea mai grea era lupta cu plictiseala. Un minut părea uneori o oră. M-am gîndit adesea la frumoasa mea soţie, Keum Young. Gîndurile la familia mea m-au liniştit un pic şi m-au ajutat să-mi ocup mintea. Ocazional, mi se permitea să primesc resturi de hîrtii şi un creion, pe care le foloseam ca să scriu imnuri. Am cerut nişte cărţi şi gardienii mi-au adus biografiile lui Kim Jong-il şi a tatălui său, Kim Il-sung. Gardienii sperau, cred, că o astfel de literatură m-ar îndoctrina. Dimpotrivă, doar mi-a adîncit hotărîrea mea împotriva lor, împotriva acestor oameni consideraţi semizei.

După un an, am decis să schimb direcţia. Am confirmat toate acuzaţiile lor absurde. Pe 15 decembrie 2015, doi gardieni m-au ridicat de pe podeaua celulei mele. Pînă atunci, fusesem ţinut captiv pentru 316 zile. Mi-au pus o haină neagră şi m-au legat la ochi ca să mă conducă la tribunal. Afară, gardienii mi-au permis să vorbesc cu patru delegaţi canadieni care veniseră să fie observatori la procesul meu. „Ai fost torturat?”, m-a întrebat un bărbat. Am clătinat din cap. Am fost condus înăuntru cu cătuşe pentru a fi înfăţişat înaintea a trei judecători care şedeau în tronuri din lemn de cireş. Steagul ţării atîrna drept în spatele lor şi un cîrd de reporteri de stat înregistrau fiecare mişcare a mea în boxă. Procurorii au prezentat dovezile – o filmare video cu mine predicînd şi transcrieri ale altor adrese. Audierea a durat mai puţin de o oră. Am promis că nu voi mai aduce prejudicii Coreei de Nord de acum înainte. Mi-am ţinut capul plecat cîtă vreme judecătorii au deliberat.

Condamnat la moarte

„Eşti condamnat la moarte”, a anunţat unul dintre ei. Simţeam cum urcă furia în mine. Judecătorii mi-au acordat însă, reducîndu-mi pedeapsa, sentinţa pe viaţă într-un lagăr de muncă. Ei nu au oferit nici o explicaţie pentru această schimbare. Am fost uşurat. Gardienii m-au escortat la maşină şi mi-au ţinut capul aplecat, astfel încît eu nu am putut vedea pe unde mergeam. Cînd mi s-a permis să-mi ridic capul, am văzut un complex gri în formă de U, înconjurat de un gard electric şi cu camere de securitate montate pe pereţi. Gardienii purtau haine militare şi aveau arme în mîini. Înăuntru, clădirea era dărăpănată şi mirosea a gaz din cauza unei scurgeri. Am fost condus la celula mea – o încăpere mică, cu un pat, toaletă şi chiuvetă. Era fierbinte şi mirosea urît, cu păduchi şi ţînţari roind în aer. Nu mai dormisem într-un pat de aproape un an de zile, dar bucuria mea a fost scurtată. Salteaua era infestată de gîndaci de bucătărie care se urcau noaptea pe mine. Carcasa lor era prea tare pentru picioarele mele goale, aşa că am folosit un băţ de lemn care atîrna de chiuvetă, omorînd pînă la 30 pe zi. În prima noapte, m-am aşezat pe pat, holbîndu-mă în gol, şi lăsînd valuri de furie, îndoială şi nesiguranţă să mă cuprindă. M-am rugat. Am plîns. Am căutat să mă gîndesc la versete din Biblie care puteau să-mi dea putere. Eram hotărît să nu-mi pierd minţile.

Zilele mele au devenit o rutină posomorîtă. La 6 dimineaţa, o boxă anunţa zgomotos deşteptarea. Micul dejun consta din şase felii subţiri de pîine albă şi apă. Munca începea la 8. Sarcina mea principală era să sap gropi – un metru lăţime pe un metru adîncime – pentru o livadă de meri. Şi de îndată ce terminam una, trebuia să încep o alta. Cîteodată mi se dădea o lopată. Altfel, trebuia să sap cu mîinile goale. Mă întorceam în celulă la 6 seara. Prînzul şi cina erau întotdeauna aceleaşi: un castron cu orez murdar împestriţat cu variate bucăţele de grohotiş necomestibil. Mi se dădea un ou fiert pe săptămînă, un cartof ocazional şi foarte rar, varză cu sare. Între 8 şi 10 seara, eram forţat să particip la două ore de ceea ce ei numeau „timp cultural”. Dar de vreme ce nu mi se dădea nimic cultural de consumat, am preferat să mă rog şi să mă ţin de Dumnezeu pentru a da sens proastei mele situaţii.

Trupul meu începea să se deterioreze. Iarna, degetele de la picioare mi se învineţeau de la frig, chiar şi cînd îmi puneam ciorapi şi îmi înveleam picioarele în pungi de plastic, într-o încercare eşuată de a le ţine cald. Aveam cam o treime din greutatea corporală de la început. Cedam. Probabil că gardienii şi-au dat seama şi m-au dus la un spital. Dar spitalele din Coreea de Nord sînt bune pentru convalescenţă, nu pentru tratament. Medicii de acolo mi-au dat calmante expirate. Am stat acolo două luni înainte să fiu trimis din nou în lagăr.

Nu ştiam la acea vreme că guvernul canadian făcea eforturi pentru eliberarea mea. Canada nu are o reprezentanță consulară în Coreea de Nord, dar se bazează pe cea suedeză pentru a se ocupa de problemele consulare şi pentru a comunica cu prizonierii din alte ţări. Totuşi, oficialii canadieni au discutat cazul meu cu ministrul Afacerilor Externe din Coreea de Nord. Astfel că mi s-a permis să primesc cîteva scrisori de la familia mea, care mi-au fost livrate de diplomaţi suedezi, şi am aflat astfel că ei făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a primi orice informaţie de la reţeaua noastră de contacte de misionari din Coreea şi din China.

Presa occidentală

În ianuarie 2016, mi s-a permis să dau un interviu lui Will Ripley, un jurnalist de la CNN pentru care guvernul nord-coreean a garantat accesul înainte. Ne-am întîlnit în sala de conferinţe a unui hotel din Pyongyang. Ripley m-a întrebat dacă viziunea mea despre conducerea ţării s-a schimbat şi am răspuns că da. „Înainte credeam că ei îşi deifică liderii prea mult, dar ei nu îşi zic zei”, i-am spus. Asta nu era adevărat, desigur. Ripley m-a întrebat dacă am nevoie de ceva şi i-am cerut o Biblie. Curînd după aceea, un gardian mi-a adus una în celulă, trimisă de soţia mea, cu luni înainte, alături de medicaţia pentru tensiune. În dimineaţa de 9 august 2017, eu săpam gropi ca de obicei cînd un gardian mi-a cerut să mă opresc şi m-a însoţit înăuntru, spunîndu-mi să-mi adun lucrurile. Mi-am luat Biblia şi cîteva hîrtii, inclusiv un imn pe care-l compusesem, şi m-au împins într-o maşină. După treizeci de minute, eram tras într-o mică sală de conferinţe dintr-un hotel din Pyongyang. De o parte a mesei era un rînd de oameni – canadieni, am presupus. Am aflat mai tîrziu că era Daniel Jean, un consultant pe probleme de siguranţa naţională al premierului Trudeau, şi un fost deputat, ministru de Afaceri Externe, plus încă cinci delegaţi. De cealaltă parte erau şase nord-coreeni. Nimeni nu a vorbit şi nici unul nu m-a băgat în seamă. Un oficial nord-coreean a intrat aducînd o scrisoare şi unul din echipa lui a citit-o cu voce tare. De îndată ce a rostit cuvîntul coreean „eliberat”, am ştiut că am scăpat. Trecuseră 919 zile – doi ani, şase luni şi o săptămînă – de cînd fusesem încarcerat. Ieşind încet din încăpere, mă simţeam ca şi cum mă trezeam din visare. Dar numai după ce am ajuns în siguranţă în avion, privind spre munţii îndepărtîndu-se prin fereastră, am explodat de bucurie. Eram, în sfîrşit, liber.

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082; Email: [email protected]

Un comentariu la „Coreea de Nord este campioană mondială la persecuția creștinilor

  1. Cat de diferit este tradiția misionara apostolica de cea eretica.Numai sa privești la misiunea din Africa si la întâlnirile demonice de acolo pe care le intampina misionartul si te ajuta sa vezi normalitatea misionarismului.Misionarismul apostolic nu se face din fata calculatorului cu drepturi la viață ci in primul rand cu dorință pana la sacrificiu de a lumina acel popor la care Dumnezeu te trimite.Ofensiva misionara apostolica nu a început .Nu ai ce căuta sa în creștinezi pe păgâni cu părerile tale personale .
    Faptele Sfinților Apostoli cap.19
    ,,13. Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel!
    14. Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu.
    15. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi?
    16. Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea.,,deci eșecul misionar nu este ca statul te persecuta ci ca tu nu te-ai curățit sau nu ai credință apostolica.

Spune-ți părerea