Marxism şi neomarxism

O stafie care nu este lăsată să moară continuă să bântuie fără odihnă şi azi, nu doar prin Europa, ci în întreaga lume. În viaţa terestră ea s-a încarnat acum 200 de ani sub numele de Karl Marx. Dar spectrul pe care l-a lăsat în urma ei în lumea ideilor a contaminat asemeni unui nor radioactiv minţile multor oameni orbiţi de fascinaţie. Astfel a luat naştere o întreagă familie de ideologii „marxiste”, în mod esenţial înrudite între ele, dar adaptate cameleonic diferitelor epoci istorice. Şi pentru că acestea au la bază tocmai respingerea oricărui idealism de factură transcendentă, chintesenţa lor rezidă în mod inevitabil într-un praxis de natură istorico-politică. Urmele pe care ideologia marxistă cu toate dezvoltările ei ulterioare le-a lăsat prin universul gândirii au avut caracterul unui far orbitor, a unui ideal abstract, dar care se cerea imperios realizat aici, pe pământ. O filosofie care nu mai încerca doar să explice lumea, asemeni tuturor celor anterioare, ci mai ales să o transforme. Încercările acestei stafii de a se încarna cu orice preţ, de a căpăta un trup terestru, văzut drept singura realitate existentă, au brăzdat istoria omenirii cu dâre adânci şi însângerate. Niciodată în numele unei idei nu au mai fost omorâţi atâţia oameni, de ordinul a sute de milioane de-a lungul unui secol de utopie comunistă aplicată în diferite ţări de pe toate continentele, începând cu Rusia sovietică.

Acum, când adepţii, simpatizanţii şi epigonii găsesc de cuviinţă să comemoreze aniversarea rotundă a „maestrului” lor, se aud iarăşi tot mai multe voci care încearcă să relativizeze această realitate care a însemnat totodată o tragedie unică în istoria omenirii. Se afirmă îndeosebi că ideile fundamentale ale marxismului sunt bune, nobile şi înălţătoare. Dar că cei care au încercat să le pună în practică fie au făcut-o greşit, abdicând moralmente şi încercând să le realizeze cu mijloace nepotrivite (totalitarism, violenţă), fie nu le-au înţeles aşa cum se cuvine. În ambele cazuri responsabilitatea tuturor ororilor cade doar pe seama unor personaje istorice odioase, de care acum nu vrea să mai audă nimeni, şi a setei lor personale de putere. Dar în niciun caz pe seama „idealurilor măreţe” ale utopiei comuniste cu toate ramurile ei.

În orbirea lor, toţi aceşti adepţi continuă să se agaţe de ceea ce le este practic un surogat de religie, refuzând să vadă rădăcina tuturor nenorocirilor „colaterale” aduse de încercările de implementare a ei. Şi care rezidă în însăşi esenţa acestei ideologii: ruptă de realitate, amputând natura umană de dimensiunea ei spirituală, transcendentă. Una care ignoră legile economice, crezând că poate aboli cu forţa un sistem totuşi „natural”, dacă prin asta înţelegem natura umană căzută, care nu poate fi separată de instinctul firesc de proprietate şi de sporire a acesteia. O ideologie care refuză să admită că depăşirea acestui dat natural poate avea loc doar pe un alt plan şi doar la modul individual, în niciun caz la nivelul unei societăţi întregi, care este fundamentată pe el. Una care ignoră realităţile naţiunilor, sau mai precis tinde să abolească aceste entităţi iarăşi specifice lumii „fireşti”, care stau la baza societăţilor de-a lungul istoriei. Religia este de asemenea repudiată, nu doar în funcţia ei soteriologică, dar şi din punctul de vedere al rolului ei social, de pilon al societăţii care fie şi implicit este fundamentată pe un set de valori derivate din cele ale religiei tradiţionale. Subliniind acest rol, Edmund Burke anticipa spunând că eliminarea religiei din societate riscă să producă un vid care va fi inevitabil umplut de o superstiţie grosieră. Omul are nevoie prin însăşi constituţia sa lăuntrică de o mitologie, iar comunismul îi oferă un Ersatz, care proclamă la rândul lui un set de adevăruri ultime. Pe scurt: ideea centrală a utopiei comuniste este aceea de a realiza un paradis terestru, la care se poate ajunge numai prin distrugerea prealabilă a tuturor elementelor care au caracterizat existenţa istorică de până acum a omenirii şi care au oferit oamenilor siguranţă, adăpost, alinare şi un sentiment de coeziune: stat, naţiune, monarhie, religie, proprietate privată, familie.

Un profet al disoluţiei totale a tot ce e firesc şi organic: acesta este de fapt Karl Marx, în ipostaza sa nefalsificată. Acestea sunt ţelurile pe care le urmăresc adepţii săi până în ziua de azi. În privinţa lor nu s-a schimbat nimic de la 1848 (anul în care Marx şi Engels publicau „Manifestul Partidului Comunist”) şi până astăzi, 170 de ani mai târziu. Toate aceste scopuri sunt expuse acolo negru pe alb, iar cei doi autori (cel principal fiind desigur Marx) le-au rămas fideli până la moarte, aşa cum reiese din prefeţele pe care ei le-au scris diferitelor ediţii ulterioare ale manifestului.

Singura variantă invocată de marxiştii şi neo-marxiştii de azi pentru justificarea crezului lor este aceea că atingerea ţelurilor expuse în manifestul originar al comunismului nu e obligatoriu să se fi petrecut pe cale violentă, ci la ele s-ar putea ajunge şi în mod „paşnic”, „democratic”. Adică modul de acţiune care este practicat îndeobşte azi. Ce nu ne explică aceştia este faptul că la premisele care permit (actualmente, sau deocamdată) urmărirea consecventă a aceloraşi ţeluri dizolvante prin metode exclusiv de tip „soft-power” se sprijină foarte solid pe temelia primei jumătăţi a secolului trecut, cu două războaie mondiale fără precedent, şi cu numeroase revoluţii sângeroase, începând cu cea bolşevică. Nu cumva doar datorită rezultatelor acestora, toate contribuind într-un fel sau altul la distrugerea acelor elemente pe care vrea să le elimine comunismul, s-a ajuns la situaţia actuală? Se poate spune că aceste uragane istorice şi-au făcut treaba, iar de-acum ea poate fi continuată cu metode mai blânde. Ceea ce e totodată un semn că în linii mari, principalele obstacole în calea comunismului au fost de fapt eliminate.

Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”

[Notă: această parte a textului reprezintă un fragment din capitolul cu acelaşi titlu din cartea „Marionete ale destinului”, apărută în primăvara acestui an. O dezbatere pe marginea temelor ei principale poate fi urmărită aici: http://corortodox.blogspot.de/2018/03/falsificarea-omului-prin-ideologie.html ]

Caracteristica ultimilor ani este cea a redefinirii în masă a sensurilor termenilor. Noţiunile nu mai înseamnă ceea ce ştiam dintotdeauna, ci trebuie să primeze semnificaţia încărcată ideologic care le-a fost conferită de artizanii ingineriilor sociale la care suntem supuşi în ultima vreme. Religia lor nu poartă alt nume decât „corectitudinea politică”. Iar dogmele acesteia sunt constituite din anumite concepte destinate a fi totodată calul de bătaie al unei propagande asidue, dusă în special prin oengeuri generos sponsorizate.  A afirma că principalul finanţator al apostolilor acestei noi religii nu este altul decât George Soros a devenit deja un loc comun, un adevăr pe care nu îl poate contesta nimeni. Cei care refuză supunerea în faţa noilor dogme, printre care pot fi enumerate „toleranţa”, „diversitatea”, „nediscriminarea”, sunt etichetaţi corespunzător drept extremişti, retrograzi, habotnici, talibani, fanatici, homofobi, iar şirul epitetelor poate continua la nesfârşit.

Diferenţa limpede între firesc şi nefiresc este complet blurată, iar sensurile noţiunilor răstălmăcite.

Firesc ar fi să fim toleranţi cu abaterile de la normă, dar numai atunci când acestea nu au pretenţia să se substituie normei însăşi.

Diversitatea culturală, religioasă şi etnică poate reprezenta un prilej de îmbogăţire reciprocă atunci când e înţeleasă corect, cu respect pentru toate identităţile, iar nu drept concept dizolvant, menit să submineze specificul majoritar. Aceasta se poate vedea cu atât mai mult, cu cât sfera „diversităţii” a fost extinsă la maximum, prin includerea ostentativă a tuturor orientărilor sexuale posibile. Se definesc astfel identităţi colective ale unor grupuri sociale care nu au cum reprezenta o tradiţie sau cultură în adevăratul sens al cuvântului, dar care au pretenţia de a le fi recunoscut acest statut şi de a le fi conferite drepturi colective.

La rândul ei, nediscriminarea nu ar trebui să însemne altceva decât egalitatea tuturor în faţa legii, egalitatea de şanse, totul ca reflex al egalităţii oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar nu un concept versatil, folosit drept armă de luptă împotriva firescului sau menit să justifice cele mai aberante inginerii sociale.

Societatea românească consemnează în ultima vreme o veritabilă ofensivă a acestei noi religii împotriva valorilor tradiţionale. Miza cea mai importantă în această etapă a luptei o constituie, fireşte, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie de a declanşa un referendum naţional pentru modificarea Constituţiei în sensul de a preciza explicit faptul că prin căsătorie se înţelege uniunea dintre un bărbat şi o femeie (aşa cum e stipulat dealtfel în Codul Civil) iar nu între „soţi”, aşa cum cu o anumită neglijenţă au formulat autorii primei constituţii democratice postdecembriste. Litera legii actuale e ambiguă, putându-se înţelege practic orice, inclusiv poligamia, dar spiritul era la vremea sa de la sine înţeles, mai ales că pe atunci era încă în vigoare faimosul articol 200 din Codul Penal care incrimina practica homosexualităţii.

Pentru a-şi atinge ţelul, activiştii noii religii au început prin a folosi termenii de „toleranţă” şi „diversitate”. Dar ei nu sunt suficienţi pentru a impune o redefinire căsătoriei  prin extinderea ei dincolo de marginile firescului. Aceste concepte reprezintă însă un auxiliar provizoriu, menit să pregătească terenul în acest scop. Astfel, strategia lor este ca pe de-o parte să creeze o perdea de fum prin amalgamarea termenilor: vorbesc despre familie şi nu despre căsătorie. Iar familia poate fi, într-adevăr, diversă. Nu doar cea clasică, din părinţi şi copii, dar şi cea monoparentală (în urma unui divorţ sau deces), sau copii şi bunici care devin tutori ai minorilor în urma decesului părinţilor, etc. Deşi, bineînţeles, în Constituţie nu e vorba de aşa ceva. Din punct de vedere religios cununia reprezintă o taină a Bisericii, ea consfinţind sanctificarea uniunii dintre un bărbat şi o femeie (excluzând orice altă „combinaţie”), al cărei scop este păşirea în comun pe calea mântuirii, sprijinul şi dragostea reciprocă, dar şi zămislirea şi creşterea copiilor, dacă Dumnezeu a binecuvântat această uniune şi cu urmaşi. Din punct de vedere civil, familia reprezintă celula de bază care permite perpetuarea societăţii omeneşti, acel cadru care permite naşterea, ocrotirea şi educarea copiilor. Tocmai din acest motiv statul laic are tot interesul să protejeze în mod deosebit familia (adăugând termenul de „tradiţională” nu ar însemna altceva decât rostirea unui pleonasm): grija pentru generaţiile de mâine, crearea unui cadru favorabil perpetuării biologice a societăţii. În virtutea acestei concepţii, termenul de „nediscriminare” pe care îl tot invocă activiştii „diversităţii” devine inoperant. Statul nu face decât să trateze diferit situaţii cu totul diferite: copiii nu se pot naşte decât dintr-un bărbat şi o femeie. Chiar dacă există şi familii fără copii, e evident că raportul trebuie privit drept acela dintre excepţie şi regulă, dar în  interiorul aceluiaşi cadru. E absurd ca statul să condiţioneze valabilitatea instituţiei căsătoriei de producerea unui anumit număr de copii într-un termen dat, sau să pretindă anterior încheierii acesteia teste de fertilitate. Totul nu ar reprezenta altceva decât o intruziune nepermisă în intimitatea unui cuplu sau, dacă vrem, în ceea ce totuşi reprezintă o „taină”, din moment ce Biserica o consfinţeşte ca atare şi care implică şi alte aspecte de ordin transcendent, dincolo de cele pur reproductive sau hedoniste. Una peste alta însă, posibilitatea naşterii copiilor nu este conferită decât de uniunea între două persoane de sexe opuse. O complementaritate ca lege firească a creaţiei. Prin urmare, nu poate fi vorba de „discriminare” atunci când situaţii diferite sunt tratate cu măsuri diferite. Degeaba vin unii să invoce argumentul că familiile homosexuale pot adopta copii, sau că pot exista mame sau taţi „surogat”. Din punct de vedere biologic orice copil are un tată şi o mamă şi e dreptul lui să-şi cunoască aceşti părinţi precum şi –dacă nu poate fi crescut de ei- de a creşte într-un mediu cât mai asemănător, alături de o nouă mamă şi/sau un nou tată.

În faţa unor asemenea argumente, artizanii corectitudinii politice aplică printre altele şi strategia limbajului împăciuitor al „toleranţei”. Ei ne spun că prin redefinirea sensurilor căsătoriei nimeni nu pierde nimic, căci în fond familiile clasice vor putea fi în continuare întemeiate, ele vor putea zămisli copii, etc., atâta doar că vor apărea şi noi alternative, care în mod normal nu ar trebui să deranjeze opţiunile majoritare.

Ei bine, dacă lucrurile stau la modul teoretic astfel, practica ne spune altceva. Da, teoretic ar fi foarte bine şi frumos să trăim fiecare cu ideile şi concepţiile noastre, lăsându-ne reciproc în pace. Doar nu e vorba de bunuri materiale, de resurse necesare supravieţuirii pe seama cărora să se ducă o sălbatică luptă pentru existenţă, ci doar de … idei. Care nu se epuizează când sunt împărtăşite. Sunt abstracte. Ele se pot ciocni, contrazice, dar … de ce trebuie ca oamenii să se lupte între ei în numele lor? Nu e mai bun respectul reciproc, toleranţa, lăsând pentru fiecare un loc sub soare? Ba da, fireşte. Dar cu o condiţie: să existe un asemenea cadru. Iar acesta nu îl poate realiza decât statul. Numai că existenţa unui asemenea „stat minimal” este o utopie. Orice stat este fundamentat pe nişte valori înscrise în legea sa fundamentală care sunt menite să asigure un anumit nivel de coeziune socială. Nu pot exista pe acelaşi teritoriu nişte societăţi complet paralele, fiecare cu sistemul său de valori, care să se perpetueze fiecare în mod autonom, evitând orice fel de interacţiune. Cel mai important aspect este însă acela că statul îşi arogă în principiu monopolul asupra educaţiei şcolare, segmentul şcolilor private fiind în cele din urmă o excepţie, autorizată tot de către stat.

Acest „război cultural” în plină desfăşurare ar trebui numit mai degrabă drept „război religios”. Miza sa fundamentală este în fond aceea a convertirii sufletelor, de a cuceri cât mai mulţi adepţi. Prin interpretarea principiilor constituţionale în cheie ideologică şi prin ideologizarea întregului spaţiu public, politic, educaţional, adepţii noii religii ai „corectitudinii politice” au declanşat o amplă ofensivă împotriva aşezării tradiţionale a lumii care se revendică de la o moştenire religioasă specifică. Iată de ce momeala „toleranţei” pe care ne-o întind aceştia în privinţa acceptării şi a altor forme de căsătorie e una otrăvită. Desigur, căsătoria dintre un bărbat şi o femeie va exista şi de aici înainte şi nu o va anula nimeni. Dar ceea ce se va impune apoi cu pumnul de fier al intoleranţei sunt dogmele noii religii, care impun acceptarea, dacă se poate din convingere, dacă nu, de teama represaliilor, a principiilor acesteia. Scopul ei îl constituie în cele din urmă convertirea în masă prin propagandă şi monopol ideologic asupra conţinuturilor educaţiei şcolare, asupra mass-mediei, etc. Direct spus, spălarea creierelor şi crearea unui om lipsit de identitate şi transcendenţă. Şi mai direct spus, acesta a fost în fond exact scopul comunismului. Care a eşuat doar pentru că a folosit mijloace nepotrivite în atingerea lui, iar acum încearcă să se reinventeze şi să-şi atingă ţelul pe alte căi.

*

Ce putem face în faţa acestor asalturi concertate? În primul rând să înţelegem modul de acţiune al acestei hidre proteice şi să aderăm trup şi suflet la valorile pe care vrem să le apărăm în faţa disoluţiei. Lupta este una complexă. Nu se poate combate o lozincă cu o altă lozincă. Să nu cădem în capcana de a combate răul cu rău. E nevoie în primul rând de adevăr, de trăire în spiritul adevărului. Iar mai presus de toate, de ajutorul lui Dumnezeu.

4 comentarii la „Marxism şi neomarxism”

  1. „Să nu cădem în capcana de a combate răul cu rău. ”
    .. dar nici sa credem ca homosexualii „s-au nascut asa”‘ ca atunci hulim considerand ca Dumnezeu greseste.
    Asa cum toleranta are limite asa si permisiunile trebuie sa aiba limite.
    Sa avem in minte permanent aceasta limita aratata de Iisus:
    „Inapoia mea Satana!”
    O fi „rau” pentru Satana ca nu-si realizeaza planul dar asta este regula, asta este placut lui DUmnezeu, sa nu spunem minciunii ca ar fi Adevar.
    „Ce partasie are lumina cu intunericul”
    Marxismul este evanghelia bolsevismului jidanesc. … nu ca ar mai fi si altul… ca Mordechai (Moses Mordecai Levi Marx), – pardon Marx „botezat” spre ascunderea identitatii spirituale ANTI-CRESTINA! a fost platit ca sa inventeze o metoda de insclavire a goimilor, desigur prin tembelizare si incitarea poftelor celor mai josnice.
    Ca urmas al lui Cain a avut inspiratie din Talmudul babilonian (dictat de Belzebut) in rastalmacirea vorbelor si promovarea fanteziilor satanice, bolnavicioase individual si sinucigase social.

  2. Aberatie occidentala:
    „In the autumn of 1989, the crimes of the Romanian dictator Nicolae Ceausescu against the Romanian people and the Hungarian minority were discussed on Swedish television. In the studio was Jorn Svensson, a functionary for the Left-Party Communists (VPK), who claimed that the eastern European communists were not true followers of the workers’ ideology because they had deviated from the Marxist doctrine.”
    Inainte de asasinarea sotilor Ceausescu, un comunist suedez zicea la televiziunea lor ca tarile estice comuniste nu au fost adevarate „urmase” (un fel de credincioase!?!) ideologiei „muncitorilor”(de parca Herr Doktor Mordechai/Marx a fost vreun „worker”!?!?) deoarece AU DEVIAT DE LA DOCTINA MARXISTA.
    Priviti unde este Suedia azi, cu grupari care prtactica orgia ca in „comunele sexuale” bolsevice leniniste,… cu violuri nenumarate a minorelor de catre invadatorii mahomedani, …

  3. „Ce putem face în faţa acestor asalturi concertate?” si @Gheorghe

    1) Aceste lucruri rele au fost ingaduite de Dumnezeu din cauza pacatelor neamului omenesc in frunte cu occidentalii. Si din ce marturiesc unii Sfinti Parinti contemporani, atat timp cat lumea nu se va intoarce, stapanitorii veacului acestuia vor sta in fonctiile lor, NEPUTAND FI INLATURATI PRIN MASURI LUMESTI ( POLITICE, ECONOMICE MILITARE SAU DE ALTA NATURA ).

    2) Acum 20 de ani, Parintele Iustin Parvu vedea posibilitatea unei oarecari indreptari, in tenacutatea si spiritul de jertfa al unor Sfinti Rusi.

    3) LUPTA DE REZISTENTA SE VA DA IN JURUL BISERICII:
    „Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculet. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos ea îsi va pastra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îti spun ca nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va pastra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, si întelege ca asa va fi în întreaga lume.”
    ( Sf Nectarie de la Optina. )

    4) Rol MARE IN SALVAREA NEAMULUI IL VA AVEA O MINORITATE ORICAT DE MICA DE CREDINCIOSI:
    „Daca în Rusia se vor pastra doar câtiva credinciosi ortodocsi, Dumnezeu o va milui; iar noi avem astfel de drepti. Oamenii aveau presimtirea unor catastrofe sociale.” ( Sf Nectarie de la Optina. )

    5) FIECARE TINE IN MAINILE LUI SOARTA NEAMULUI: PRAVILA DE RUGACIUNE, PSALTIREA, VIETILE SFINTILOR, MARTURISIREA, FILOCALIA, SCRIERILE CELORLATI SFINTI PARINTI….

Spune-ți părerea