Părintele urii de clasă

Karl Marx la 200 de ani de la naștere și la 170 de ani de la „Manifestul comunist”

Se vorbeşte şi se scrie mult despre ură în zilele noastre, dar nu despre fondatorul şi propovăduitorul urii de clasă, Karl Marx. Dacă Hristos ne-a unit, Marx ne-a despărţit. Dacă Hristos ne-a învăţat să ne iubim, Marx ne-a învăţat să ne urîm. Hristos a surpat zidurile care ne despărţeau, dar Marx le-a ridicat din nou, ne-a împărţit în clase şi ne-a învrăjbit. Hristos a dat la o parte ceea ce ne făcea diferiţi şi ne-a făcut egali. Marx a propovăduit egalitatea, dar i-a declarat pe unii dintre noi… mai egali decît alţii. Hristos a propovăduit pacea socială, iar Marx războiul între clasele sociale. În Hristos, ne spun Sfintele Scripturi, nu este deosebire între bărbat şi femeie, iudeu şi neam, om cu carte şi om fără carte, om bogat ori sărac, rob ori stăpîn. Creştinismul a fost clădit pe acest eşafod al egalităţii sociale şi practica lui bimilenară dovedeşte acest adevăr. În primele veacuri ale creştinismului sclavii deţineau funciile înalte în bisericile primare, pentru că ştiau să scrie şi să citească. Acesta e unul dintre detaliile interesante pe care le citim în cartea recent publicată a istoricului american Bart D. Ehrman, The Triumph of Christianity (Triumful Creştinismului).

Marx a întors lumea pe dos

Marx, însă, a făcut tocmai inversul. Ne-a împărţit în clase şi a accentuat ceea ce ne deosebeşte, nu ceea ce ne uneşte. Pe unii dintre noi ne-a declarat, în spirit maniheist, „buni”, iar pe alţii „răi”. Pe cei „buni” i-a îndemnat să-i urască pe cei „răi” şi să-i elimine ca clasă. A împărţit Antichitatea în  sclavi şi proprietari de sclavi, Evul Mediu în iobagi şi latifundiari, iar societatea capitalistă în proprietari ai mijloacelor de producţie (capitaliştii şi cei care acumulează capital, adică burghezia) şi muncitori. Primii au fost numiţi „exploatatori”, iar cei din urmă „exploataţi”. Pe cei din urmă i-a îndemnat să se răscoale împotriva celor dintîi şi să-i elimine de pe scena istoriei. Simplistă cum ni s-ar părea, aceasta a fost filosofia şi moştenirea intelectuală a lui Marx. Ea se reduce toată la aceste două premize: (1) ura de clasă; şi (2) lupta de clasă, cea din urmă manifestîndu-se în revoluţii violente. Cele două constituie, împreună, motorul istoriei şi o propulsează spre un final predestinat şi inevitabil: comunismul şi societatea fără clase.

Pe 5 mai 2018 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea lui Marx şi tot anul acesta 170 de ani de la publicarea Manifestului comunist. Aniversarea aceasta trebuie făcută cunoscută tuturor românilor, dar nu numai. Trebuie făcută cunoscută întregii omeniri, deoarece ideile lui Marx, în speţă „lupta de clasă” şi „ura de clasă”, au dus la cel mai mare genocid calculat cunoscut istoriei: peste 100 de milioane de fiinţe umane inocente ucise, în mod sistematic, în 100 de ani de comunism, de către adepţii lui Marx, de cei care i-au pus în aplicare ideile, începînd cu Lenin şi continuînd, de-a lungul deceniilor, pînă în zilele noastre (China, Coreea de Nord, Cuba).

Marx a murit în 1883, la doar 64 de ani, dar adepţii lui au continuat ce a început el. Au continuat să ne divizeze în clase sociale, economice şi politice şi să propovăduiască ura şi vrajba între clasele sociale pe care le-au inventat, militînd pentru eliminarea unei clase de către alta. Încă în anii 1880, pentru a fi preciși, Occidentul a inventat prima nouă clasă socială post-Marx cu care ne confruntăm şi astăzi, aceea a persoanelor care își asumă identitatea homosexuală. Termenul de „homosexual” a apărut pentru prima dată atunci. Înainte de a fi fost inventată această clasă socială sui generis, societatea nu a împărţit oamenii pe criterii sexuale. În timp, societatea a fost divizată pe criterii etnice sau rasiale. Din anii ‘50 sîntem martori la conflicte rasiale în America, perpetuate pînă în zilele noastre. Ele au început să se manifeste şi în Europa. Revoluţia socială a anilor ‘50 şi ‘60 a împărţit din nou societatea în bărbaţi şi femei, demonizîndu-i pe primii şi transformîndu-le pe femei în victime ale bărbaţilor. Aşa a fost fondat feminismul, o variantă marxistă a luptei de clasă între femei şi bărbaţi. Ceea ce a dus la avort, divorţ şi concubinaj. Stînga seculară continuă să ne împartă în clase sociale noi. În nici un alt domeniu nu se observă mai bine lucrul acesta decît în domeniul revoluţiei sexuale.

Lupta de clasă şi ura de clasă

Marxismul zilelor noastre – numit, în speță, neomarxism – este însă mult mai subtil. Exponenţii lui au eliminat din discursul marxist ura de clasă şi lupta de clasa propovăduite de fondatorul lor. Le propagă, însă, în mod subtil, în numele egalităţii. Şi care om cu mintea întreagă nu ar fi de acord cu egalitatea? La urma urmelor, unii oameni continuă să fie mai avuţi ca alţii. Dacă democraţia oferă egalitatea de şanse, ori se străduieşte să o ofere, ei propovăduiesc ceea ce Marx a cerut de la început: egalitate de condiţie. Doar că ei merg cu un pas mai departe: egalitatea de condiţie chiar dacă ea este împotriva naturii ori a instinctului uman. Ei nu văd nimic rău în asta. După Marx, toţi filosofii care i-au împărtăşit ideile au căutat nu doar să explice lumea, ci să o şi schimbe. Marx a învăţat că teoria trebuie legată de practică. În cuvintele lui Engels, „pînă acum filosofii au interpretat lumea în diferite feluri; punctul esenţial este schimbarea ei”. Schimbare prin revoluţie şi lupta de clasă, oricît de violente.

Chiar dacă începuturile lui Marx au fost slabe, în timp învăţăturile lui au întors lumea şi istoria pe dos. Nimeni nu a luat în serios Manifestul comunist atunci cînd a fost publicat iniţial şi el aproape că a dispărut total după 1848. Timp de 24 de ani nici nu a mai fost tipărit. Primul volum al celei mai importante (dar neterminate) cărţi a lui Marx, Das Kapital, a fost publicat în 1867 şi în 4 ani după aceea s-au vîndut doar 1000 de exemplare. Prima ediţie în engleză a cărţii a fost publicată abia în 1886, iar volumele II şi III din Das Kapital au fost compilate de Engels după moartea lui Marx. La funeraliile lui Marx, în 1883, au fost prezente doar 11 persoane. În 1843, Marx a fost expulzat din Cologne, iar de atunci a trăit, împreună cu familia lui, în exil. Exilul l-a început la Paris, l-a continuat în Belgia şi l-a sfîrşit în Marea Britanie, unde Engels l-a sprijinit pe Marx financiar din veniturile fabricilor tatălui său „capitalist”.

Revoluţia bolșevică a readus însă în atenţia lumii scrierile lui Marx şi a fost prima oportunitate reală pentru implementarea ideilor lui fundamentale: lupta de clasă şi ura de clasă. Dacă Marx a propovăduit schimbarea lumii prin ura de clasă şi lupta de clasă, Lenin şi Stalin le-au aplicat de-a lungul anilor pe un spaţiu geografic imens, de  la porţile Vienei la Vladivostok. Au împărţit Rusia şi Europa de Est în clasele sociale desemnate de Marx şi le-au exterminat pe cele care stăteau în calea istoriei (care inevitabil, prezicea Marx, ar duce la comunism). Mao a făcut la fel. Pol Pot de asemenea, după cum a făcut şi întreaga dinastie Kim în Coreea de Nord, de mai bine de 70 de ani. Tiranii marxişti de după 1917 au etichetat socialismul lui Marx drept „ştiinţific”, pentru a-l deosebi de socialismul utopic al celor de dinaintea lui. Doctrina esenţială a „socialismului ştiinţific” a fost că fiinţele umane pot fi demontate şi re-asamblate în conformitate cu o teorie (marxistă) care se identifica pe ea însăşi că fiind o lege a istoriei. Nimic nu poate fi mai periculos ca asta: noţiunea că există un singur adevăr, descoperit de Marx, că acest adevăr este o lege a istoriei şi că societatea trebuie schimbată, şi fiinţele umane împreună cu ea, în conformitate cu acest presupus adevăr. În practică, socialismul ştiinţific a fost totalitarismul de stînga al secolului XX.

Marx cere abolirea familiei

Marx a fost un doctrinar obstinat. Era convins că posedă adevărul şi nu-i tolera pe cei care nu erau de acord cu el. Era polemic şi îi ataca aspru în scrierile lui. A propovăduit libertatea pentru cei asupriţi, dar şi eliminarea celor care îi asupreau. Nu credea în drepturi civile ori individuale, pentru că în comunism nu mai e nevoie de stat, alegeri ori drepturi. Pentru a ajunge la comunism nu e nevoie de drepturi, ci de violenţa luptei de clasă. Societatea progresează spre comunism nu prin alegeri libere, ci prin violenţă politică.

Nici Marx și nici Engels nu au dat multe amănunte despre comunism. Un lucru, însă, e cert şi ambii l-au afirmat fără ambiguitate: în comunism familia şi căsătoria vor fi abolite. În legătură cu familia şi căsătoria, Marx şi Engels au avut multe de spus, la fel ca şi despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, sexualitate şi relaţiile dintre părinţi şi copii. După cum e uşor de intuit, în opinia lor abolirea căsătoriei e necesară pentru eliminarea asupririi femeii de către bărbat şi a presupusului patriarhat din familie. Eliminarea căsătoriei impune, la rîndul ei, eliminarea familiei şi a monogamiei. Care, la rîndul lor, impun abolirea relaţiilor părinți-copii. Atît de radicală, de fapt, a fost viziunea lui Marx privind familia încît, a afirmat el, comunismul impune chiar şi abolirea acestor clase biologice. Ideile acestea sînt expuse cu deosebită pregnanță şi claritate în scrierile lui Engels publicate după moartea lui Marx, dar în care specifică că ele aparţin lui Marx, dar că le împărtăşeşte şi el. Marx şi Engels au prescris abolirea dreptului la moştenire, un aspect esenţial al relaţiilor de familie, pe motiv că moştenirea duce la acumulare de capital. Au cerut abolirea educaţiei religioase – atît în şcoli, cît şi în familie. Au cerut abolirea monogamiei, dezincriminarea adulterului şi a relaţiilor sexuale în afara căsătoriei, cu scopul de a emancipa femeia de sub tutela bărbatului. Engels a cerut anume „tolerarea şi extinderea în mod treptat a relaţiilor sexuale în afară şi înainte de căsătorie”. Ambii au cerut ca femeile să fie integrate în munca în fabrici, copiii să fie ţinuţi în grădiniţe, iar de la o anumită vîrstă să fie în întregime separați de părinţi. În final, au cerut ca statul, nu părinţii, să-şi aroge rolul pimordial în creşterea şi educarea copiilor. Conform lui Engels, „unitatea familială încetează să mai fie unitatea economică a societăţii. Munca domestică devine o industrie socială. Creşterea şi educarea copiilor devine o chestiune de interes public. Societatea îngrijeşte de toţi copiii în mod egal şi la fel, fie că sînt ilegitimi ori legitimi”.

Engels a practicat ce a propovăduit. Nu s-a căsătorit, nu a avut familie, dar întreţinea relaţii sexuale cu femeile care munceau în fabricile tatălui său din Manchester. Ideile celor doi au fost adoptate de sovieticii anilor ‘20 şi de neomarxiștii Şcolii de la Frankfurt, constituite din influenţii marxişti occidentali ai anilor ‘50 şi ‘60. Ei au folosit paradigma marxistă pentru a transforma radical Occidentul anilor ‘60, un proces care continuă pînă în zilele noastre. Radicalismul sexual al anilor ’60, şi al celor de după, se datorează, în mare parte, Şcolii de la Frankfurt.

Exponentul şi ideologul principal al radicalismului sovietic anti-familie a fost Leonid Sabsovici. În anii ‘20 el a publicat o serie de scrieri influente în care pleda în favoarea separării copiilor de părinţi începînd din primii ani de viaţă. Sabsovici numea „nenaturală” legătură biologică dintre copii şi părinţi! În opinia lui, copiii erau proprietatea statului, nu a familiei, iar părinţii aveau obligaţia să-şi dea copiii statului, pentru a locui în comune special desemnate pentru ei, numite „oraşele copiilor”.

Din fericire, spre deosebire de occidentali, sovieticii s-au trezit la timp. Experimentul lor în destrămarea intenţionată a familiei a fost de scurtă durată. Din nefericire, însă, situaţia e tocmai inversă în Occident. Influenţa lui Marx şi Engels în destrămarea societăţii, dar mai ales a familiei şi căsătoriei, este de netăgăduit şi o observăm peste tot: în legislaţie, în stilurile de viaţă contemporane, în practicile sexuale, în deciziile judecătoreşti, în politică, în teologia liberală, în sociologie, în educaţie. Feminismul e versiunea marxistă a mişcării femeilor şi a luptei de clasă împotriva bărbaţilor. Revoluţia sexuală este versiunea marxistă a luptei de clasă între sexualitatea tradiţională (ori naturală) şi cea post-modernă. Dacă pînă în prezent societatea şi instituţiile ei erau fondate pe familia naturală, care la rîndul ei era fondată pe sexualitatea naturală, de-acum se caută cu tot dinadinsul eliminarea acestui fundament. Heteronormativitatea e şi ea o ţintă a luptei de clasă şi se caută abolirea ei. Paşi decisivi se fac şi spre abolirea familiei şi a căsătoriei. De aproape 20 de ani statul occidental le-a confiscat şi ele dispar încetul cu încetul în favoarea concubinajului şi a parteneriatelor civile. Relaţiile dintre părinţi şi copii sînt şi ele confiscate, Barnevernetul Norvegiei fiind un exemplu clar şi categoric în această privinţă. Din 1991, cînd a fost înfiinţat acest organism, statul norvegian foloseşte Barnevernetul pentru confiscarea copiilor de la părinţii biologici şi creşterea lor de către părinţi sociali. Şi în România s-a făcut deja primul pas în această direcţie. Legea Avocatului Copilului deja a trecut prin prima Cameră din Parlament. O examinare cu atenţie a ei denotă că ea caută să instituţionalizeze în România versiunea locală a Barnevernetului norvegian, chiar dacă ceva mai nuanţată. 

Subiectul comentat astăzi e imens, iar comentariul nostru nu-l acoperă decît în mică măsură.  Privind contribuţia lui Marx, Engels şi a Şcolii de la Frankfurt la abolirea familiei şi a căsătoriei, vă sugerăm cartea recent publicată a lui Paul Kengor, Takedown: From Communists to Progressives, How the Left Has Sabotaged Family and Marriage. Privind influența marxismului asupra gîndirii contemporane şi, mai ales, asupra politicii identitare duse de stînga politică, vă sugerăm Louis Menand, Karl Marx, Yesterday and Today, publicat în 2016 în „The New Yorker”.

About Alianţa Familiilor din România

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București Tel: 0741.103.025; Fax: 0318.153.082; Email: [email protected]

Un comentariu la „Părintele urii de clasă

  1. Multi, cunoscând darul proorocesc al Parintelui, îl întrebau: „Ce ne asteapta pe noi?” Staretul Nectarie raspundea:

    „Sfântul Serafim a prevazut revolutia si schisma bisericeasca, dar spunea: Daca în Rusia se vor pastra doar câtiva credinciosi ortodocsi, Dumnezeu o va milui; iar noi avem astfel de drepti. Oamenii aveau presimtirea unor catastrofe sociale.Toate acestea se simt prin instinct, precum furnicile. Dar credinciosii nu au pricini sa se teama, caci pe ei îi ocroteste harul. În ultimele timpuri, credinciosilor li se vor întâmpla aceleasi lucruri care li s-au întâmplat Apostolilor înainte de Adormirea Maicii Domnului. Fiecare credincios, oriunde ar fi, va fi adus pe nori în Corabia-Biserica. Doar cei ce se vor afla în ea vor fi mântuiti“.

    RETINETI: CREDINCIOSII SA NU SE TEAMA, CACI PE EI II OCROTESTE HARUL !

    http://ortodoxinfo.ro/2017/11/04/profetia-sfantului-nectarie-de-la-optina-despre-ultimele-zile-inainte-de-venirea-lui-hristos-va-fi-ca-timpul-lui-noe-cand-dintr-o-multime-de-oameni-s-mantuit-un-singur-drept/

Spune-ți părerea