(Ne)lumea lui „știm noi mai bine”

Mă uit zilnic, cu stupoare, cum un Andrei Pleșu, un Gabriel Liiceanu, un Horia-Roman Patapievici, un Teodor Baconschi, un Adrian Papahagi, un Mihail Neamțu, un Theodor Paleologu și alții ca ei sînt „trași de urechi” și „puși la punct”, pe Facebook și nu numai, de niște neica nimeni care par să dețină toate măsurile și toate certitudinile existenței!

Democrația a creat impresia că fiecare are dreptul la opinie, așa cum are dreptul la vot. Numai că – în realitate, nu în abstracțiunea teoriilor – dreptul la opinie nu se capătă (prin Constituție sau altfel), ci se cucerește printr-o formă sau alta de competență, printr-o formă sau alta de vrednicie. Dreptul la opinie, dincolo de un dram de inteligență, reclamă pregătire, experiență, opere cu care să te recomanzi. Ca să ai pretenția de a-ți promova public opiniile și de a judeca lumea după măsura lor trebuie să fii cineva, să ai merite reale, cumulate în timp, traduse în realizări certificate de conștiința comunitară. Altminteri, fie și cu toate drepturile și libertățile pe care ți le oferă democrația, riști să nu rămîi decît un impostor și/sau un caraghios, iar, mai nou, un limbric de internet, un zero barat al maidanului virtual sau cel mult „un rahat cu moț” al umblătoarei „fără frontiere”.

De aici se trage toată confuzia axiologică și tot haosul social-politic în care trăim, toată inflația „deșteptăciunii ” care dă în gropi și a „libertății” devenite metastază canceroasă. De aceea nu cred în democrație și mă tem de ea chiar cînd îmi face daruri. O fi „răul cel mai mic”, cum se spune, într-o lume care și-a pierdut credința și reperele tradiției. O lume anarhică de care eu unul mă simt tot mai străin și căreia nu-i pot eluda împăcat cecitățile. Sigur, n-o pot eu împiedica să se sinucidă din mers, dar nici nu mă poate obliga nimeni s-o recunosc ca pe „o culme a progresului” sau să tac complice asupra ei, făcîndu-mi cruce cu limba pe cerul gurii (ca în anii încă și mai siniștri ai comunismului). Democrația, cel puțin în forma ei actuală, nu mi se pare, în comparație cu comunismul, decît lanțul mai lung al stîngii, căreia îi perpetuează ateismul/laicismul, materialismul și populismul: o simplă trecere, mai mult sau mai puțin mascată, de la marxism la neomarxism sau – cum am mai spus-o și nu prididesc s-o repet (chiar dacă aici și „elitele” pe care le apăr vor strîmba din nas) – o cădere atent manipulată din lacul comunismului roșu în puțul comunitarismului albastru. Altfel spus, ne mișcăm sinucigaș, pe mai departe, în cercul vicios al stîngii, fără Dumnezeu și fără ierarhii, într-o lume în care fiecare ajunge să se creadă, printr-un fel de psihoză compensatorie, nu doar „egal de deștept”, dar chiar „buric al pămîntului”. În aparență, „buricele” ar fi egale între ele, dar de fapt fiecare știe în sinea lui că e „mai buric” decît altul, dacă nu chiar Buricul absolut… Dacă Hristos ar reveni pe pămînt, poate că nu L-am mai răstigni, dar sigur I-am da cu tifla. Pentru că… „știm noi mai bine”.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea