Niște complexați

La București, funcționează Ministerul Culturii și Identității Naționale. Nu-mi dau bine  seama ce  legătură ar putea avea o structură administrativă birocratică cu identitatea națională. Patria este simțire și nu se impune  pe cale administrativă. Ideea unei atare componente a executivului  s-o fi născut în mintea celor care suferă  de complexul identității? Vom avea parte în curând și de un Minister al Adevărului?

Statul Român, indiferent de originea etnică a cetățenilor săi, apără o identitate națională unitară. Totuși, din diverse motive demografice, economice, culturale, politice, administrative etc., regiunile, unite administrativ în 1920, și-au  mai păstrat un specific al lor.

În spațiul public, circulă părerea că doar locuitorii din Valahia, recte Muntenia și Oltenia, au o identitatea națională  mai bine conturată deoarece ei ar fi marii beneficiari ai Micii și Marii Uniri.  În Moldova și Dobrogea, identitatea națională, chipurile,  s-ar  afirmă doar parțial. De complexul identității ține și recentul demers al celor din Transilvania, Bucovina și  Moldova, care vor să  spargă monopolul bucureștean. Cică, în Transilvania, identitatea regională ar tinde să  devină mai puternică decât identitatea națională. Iar unii români s-ar identifica cu Banatul  și Transilvania și mai puțin cu România. Întotdeauna, complexele de superioritate sau inferioritate ale multor români, născuți în diverse regiuni istorice ale Țării, mi s-au părut amuzante. Însă, ca unionist și proiectant etnosistemic, mă îngrijorează.

În literatura de specialitate găsim descrise circa 50 de complexe. Toate semințiile lumii sunt marcate de complexe, care le afectează comportamentul, deciziile și acțiunile. Legat de complexele istorico-provinciale, invoc o întâmplare amuzantă.

Era prin septembrie 1994. Reveneam către Bucureşti dintr-o  scurtă deplasare de serviciu la Cernăuţi. În maşină,  doi  funcţionari  din MAE, şoferul şi eu. Dintre cei trei, unul era ardelean, altul oltean și eu, basarabean/bucovinean/moldovean, cum doriți. Din vorbă în vorbă, am trecut la bancuri despre ardeleni, moldoveni şi olteni. Brusc, ardeleanul decretează: miticii habar n-au cum se prepară porcul de Ignat. Nici n-au cu ce, că la ei căţeii de usturoi sunt măruţi, ca boabele de orz. Ţuica o afumă rău şi n-are tărie nici cât berea ordinară. Replica olteanului a fost pe măsură. Eu o făceam pe imparţialul. Interveneam împăciuitor, cu  exemple performante din arta culinară a Valahiei și Transilvaniei. Trecând de Focșani, am  văzut că  cei doi conaţionali se înteţesc și am rugat şoferul să tragă pe dreapta. Să cumpărăm de la moldovenii ieşiţi la şosea, struguri şi alte bunătăţi ale toamnei.

Palma de pământ românesc, numită printr-un accident istoric ”Republica Moldova”, suferă şi ea de complexe teritoriale:  „nordiști”, zona Cernăuți – Bălţi; „centrişti” – zona Bălţi – Chişinău;  „sudiştii” – zona Hânceşti – Dunăre – Marea Neagră. Partea de peste Nistru are complexații săi – „şefii de profesie”, sau  „şantiştii”, cum îi poreclesc basarabenii. Încă din primii ani petrecuți la Chişinău (toamna lui 1957- primăvara lui 1960), mi-a fost băgat în cap un adevăr dur şi rimat pe deasupra: ”Moldovean de peste Nistru? Ai putea să fii ministru!”.

În 1990, eu, un „basarabean proclet”, (așa ne porecleau ”șantiștii”), am ajuns un cvasi prim-ministru. Și unii deputați, solicitând diverse favoruri, inclusiv posturi pentru neamuri, încercau să mă tămâieze. În sensul că cei de la nord ar fi buricul pământului: „Știți, domn prim ministru, noi facem, noi dregem… Numai câţi prim-secretari de partid am avut, atâția scriitori, poeți și savanți. Acum iată,  și președintele  Mircea Snegur și dumneavoastră,  prim ministru, tot de la noi. Nordiștii au fost, sunt și vor fi. Nu ca cei  din jurul Chișinăului:  pun дробилка  pe fântână, fac tone de vin și casa plină de copii! Ori cei de la sud, că numai cântă şi joacă. Ai noştri îs fruntea! În politică, în ştiinţă, în cultură!”.  Îi repezeam de fiecare dată, râzând: „Sigur, nordiștii, cu două case mari și mașină „Moscvici” în curte! La zece case un singur copil. Toamna abia dacă aduni o clasă de-a întâia. Halal patrioți, căpătuiți din speculă, votând numai șefi comuniști!”

Cine a trăit ca mine, la Cernăuţi, ştie ce înseamnă să fii moldovean printre ucraineni. Bancurile cu moldoveni alimentează complexul de superioritate obsesiv al oricărui ucrainean, care se respectă. Cine a trăit ca mine, la Chişinău, a simţit ce va să zică „țigan român” printre ”moldoveni sovietici” complexați. În spațiul dintre Prut și Bug, am întâlnit moldoveni, care se înfumurau: „Noi am fost într-un mare Imperiu, cu rușii, nu ca valahii, cu turcii, sau  orgolioșii de ardelenii, cu ungurii și austriecii. Am zburat și în cosmos!”

Uneori, mă folosesc de ocazie și-i tachinez pe valahii și transilvănenii complexați: ”Uitați-vă la complexații de moldoveni stataliști din stânga Prutului! Să vedeți ce minunăție de portal și-au pus la punct – www.moldoveni.md! Urmați-le exemplul! Să mai aibă românii încă două portaluri, respectiv www.valahi.vh și www.transilvăneni.tr, că nu strică. Să-și expună fiecare argumentele, comparând la tot pasul: moldoveni – munteni – transilvăneni; trecut, prezent și viitor. Ca să avem cu ce ne lăuda, să facem filme documentare și de lung metraj, să luăm masterate și doctorate, să scriem monografii și romane, să compunem ode și cantate, să participăm la dezbateri audio-video. Astfel, fiecare va putea convinge Europa, o lume toată, de marele adevăr: ”noi, moldovenii suntem…”, ”noi muntenii suntem …”, ”noi transilvănenii suntem…”. Suntem, desigur, cei mai deștepți, cei mai talentați etc. Şi, concomitent, moldovenii, valahii și transilvănenii, fiecare separat și pe toate căile, să demonstreze că locuitorii celorlalte două entităţi istorice ale Statului Național Român unitar sunt, în marea lor majoritate,  niște terchea-berchea.

În unele situații, devin patetic și insist: anul 1918 este cel mai important din istoria traco-geto-dacilor. El marchează  o finalitate. Rezultatul unor eforturi de supravieţuire şi afirmare de-a lungul  mileniilor. Și nu doar o singură dată din calendar, ci anul 1918 integral (Chişinău – 27 martie,  Cernăuţi – 27 noiembrie,  Alba-Iulia – 1 decembrie), reprezintă ora astrală a națiunii; expresia voinței de unire într-un spaţiu geografic ancestral: la Nistru, în Carpaţi, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Neagră. Până la 1918, şi de atunci încoace, nu am mai contabilizat o atare performanţă. Desigur, au fost și alte momente semnificative. Putem discuta la infinit despre ”unirea  necunoscută” sub Ștefan cel Mare,  despre unirea sub Mihai Bravu și unirea de la 1859. Merită invocată proclamarea Independenței la 1887. Unii  elogiază puciul liberal, după care, vorba lui moş Teacă, n-am mai fost Domnie, ci ne-am făcut Regat. Alții invocă cele două lovituri de stat –  august 1944 și decembrie 1989.

De la istorici aflăm că inițial, la 1859, unioniștii moldoveni au decis că noul stat independent se va numi „Moldovalahia”. Iar unioniştii munteni ar fi optat pentru variantele „Dacoromania”. Transilvănenii au insistat să fie „România”. Aveau motive serioase: evidențiind geneza românilor („noi suntem urmașii lui Traian”), sperau să mai tempereze „trufia hunilor”. Dar şi a altor „venetici”, supuşi servili ai unor imperii înjghebate recent în această regiune a Europei. Am mai citit undeva că și împărăteasa Ecaterina cea Mare intenţiona să facă din Principatele Dunărene  „un tot întreg” sub vechea denumire „Dacia”.  Şi, desigur, ”Întregul” urma să-i aparțină, ca domeniu al Imperiului Rus ortodox-pravoslavnic în  plină expansiune.

Denumirile istorice „Moldova”, „Valahia” și „Transilvania” au apărut înainte de „România”.

La fel, termenii „Serbia” „Croația” și „Slovenia” sunt mai vechi decât „Iugoslavia”. Noțiunile ”România” și ”Iugoslavia” or fi și acestea inventate de niște inamici ai deștepților de moldoveni, munteni, transilvăneni și, respectiv, ai bravilor sârbi, croați, sloveni. La facultatea de psihologie a MGU, am audiat  și un curs special de etnopsihologie; acum mai urmăresc studiile comparative în acest domeniu. M-ar interesa, bunăoară, profilul psihologic și diferența reală sau  imaginară între sârbi, croați și sloveni. Vecinii noștri (iugoslavii, slavii de sud) trăiesc  adesea perioade când nu se agreează între ei. Cu toate acestea, peste Dunăre, n-am observat o gâlceavă stupidă „sârb –iugoslav”, ca „moldovean – român”, între  Prut și Nistru. Stataliștii moldoveni sugerează fariseic că „partea a devenit Întreg”. Bineînțeles, nu întâmplător în Republica Moldova este întreținută polemica ”moldovean-român”, o dihotomie  lipsită de bunul simț și subversivă. Dar tot acolo, EI  devin agresivi și nu admit teza că mai multe părți ale Federației Ruse ar putea deveni state independente.

Ca supus al Imperului, în zbuciumul meu prin ”Măreața Uniune Sovietică”, am păstrat  întotdeauna sentimentul demnității și onoarei de român. Adeseori enumeram în gând motivele: fără avizul Kremlinului, țara mea a stabilit relații diplomatice cu RFG; după războiul de şase zile, nu a rupt relaţiile cu Israelul, ca toate celelalte țări socialiste în frunte cu URSS;  militarii români n-au invadat Cehoslovacia cu tancurile Pactului de la Varșovia; economiștii români  au respins ”Planul Valev”, au rezistat la orice presing din partea CAER-ului; la întâlnirea cu Brejnev, în Crimeea, Ceaușescu a replicat cu demnitate: ”Nu  putem admite teza că ar exista o  limbă moldovenească, diferită de cea română”. La inițiativa lui s-a făcut metrou în capitală. Avea să termine canalul Bucureşti-Dunăre, precum și alte proiecte în derulare. Prin comparație, Janos Kadar, bunăoară, a fost un trădător. L-a vândut pe Imre Nagy, un erou  național, conducătorul Revoluției Ungare din 1956, spânzurat de sovietici. Gustav Husak, un alt trădător, a cerut Kremlinului o intervenție armată, ca să-l elimine pe Alexander Dubcek, să înăbușe „Primăvara de la Praga”. Timp de treizeci de ani, dictatorul Todor Jivkov le-a impus bulgarilor tot ce-a dorit Kremlinul. Erich Honecker s-a opus vehement unificării Germaniei. Dar, tot în gând, conchideam: ungurii, cehii, slovacii, bulgarii, germanii nu le-au făcut nimic ”trădătorilor de neam și de țară”; conducătorii lor au  decedat din cauze naturale; noi, românii, creștini ortodocși, l-am împușcat pe un mare patriot român în ziua de Crăciun.

Adeseori, îmi trece prin minte o ”blasfemie” și tinde să devină un gând compulsiv: după Marea Unire din 1918,  regele Carol al II-lea cu dictatura lui a băgat România Reîntregită în impas. Şi, în septembrie 1940, elitele politice degenerate l-au chemat pe ostașul  Ion Antonescu ca s-o salveze.

În acest cadru, îmi permit niște divagații: ce s-ar fi întâmplat dacă Antonescu s-ar fi oprit la Nistru? În 1941, învingătoare erau Puterile Axei. Liderii acestora, dacă ar fi constatat ezitarea conducătorului Statului Român, ar fi ordonat, și exponenții lor din interiorul României l-ar fi lichidat, fără niciun simulacru de proces. Dar mareșalul nu s-a oprit la Nistru, fiindcă urma să-și îndeplinească destinul… Omul și-a prelungit viața cu patru ani. Regele nu l-a lăsat pe Antonescu să negocieze cu Aliații învingători. Ar fi încheiat poate un alt fel de armistițiu. În august 1944, l-a arestat și l-a servit pe tavă  sovieticilor.  Ulterior, ”cei trei mari” – doi  exponenți ai Deminternului și un exponent al Kominternului – au dat indicații clare.  Și, in iunie 1946, ”tribunalul poporului” s-a conformat. Iar regele, omagiat de Stalin cu Ordinul ”Pobeda”, și-a prelungit mandatul cu doi ani.

Ungurii l-au ajutat pe Amiralul lor să rămână în viaţă. A murit de moarte bună în Portugalia. Iar astăzi compatrioții îi ridică în țară monumente. Și, atât la Moscova, cât și la Berlin, tot ei, ungurii, au fost și sunt mai agreați decât românii,  deși aceștia ”au întors armele în august 44”. Și mai vin cu o constatare: Transilvania de Nord a fost eliberată  în întregime la 25 octombrie 1944.  Dar românii au continuat să lupte, cu pierderi grele, pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei, alături de ”glorioșii eliberatori” sovietici, până la 9 mai 1945. Și nimeni niciodată nu i-a  reproșat  regelui Mihai I, comandatul suprem al Armatei Române, că nu s-a oprit pe linia Oradea – Satu Mare. Referitor la decizia mareșalului de a trece Nistrul, precum și la prezența românilor în Transnistria și Odessa, expresia cea mai elocventă aparţine academicianului Florin Constantiniu: „politică – națională – dramatică – costisitoare – inevitabilă”.

Ne-am  mai putea întreba dacă ideile ”transilvanismului” și ”moldovenismului” nu au fost susținute cu tărie încă din start.  Și dacă astăzi nu  sunt animate din afara României.  Cu certitudine, țările vecine ar  jubila dacă românii ar cădea în cursa regionalismului separatist. E adevărat,  ca în orice țară, există identitățile locale și în România.  Dar, cu siguranță, acestea sunt create de o relativă diversitate culturală și confesională, de anumite tradiții și cutume, nu de ceea ce cred ungurii despre Transilvania, sârbii despre Banat, bulgarii despre Dobrogea sau ucrainenii și rușii despre  Basarabia și Bucovina.

Emigranții și migranții români au o imaginație mai clară a Țării lor visate în comparație cu ceea ce este în realitate. Adeseori intervine complexul de superioritate  al occidentalilor și  imaginea falsă despre România (țara delincvenților și țiganilor). Atunci, unii români, marcați de complexe de inferioritate, preferă să spună că au venit din Transilvania  (sau chiar din Ungaria sau Republica Moldova), ca să evite orice apropouri sau discuții penibile pentru ei. Dacă vreodată Transilvania și Banatul vor obține un statut  local specific, acesta va fi al românilor. Și  cu totul diferit  de statutul celor șase județe basarabene recte Republica Moldova.

Demult, am lansat un apel către cei marcați de complexele de superioritate sau inferioritate, către amicii și inamicii României:

”N-aveți decât să fiți moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni etc. şi să vorbiţi moldoveneşte, munteneşte, ardeleneşte! Incontestabil, sunteţi liberi şi aveţi dreptul să scrieţi şi să spuneţi orice. Eu, însă, vă îndemn să urmați exemplul  moldoveanului Mihai Eminescu: ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Și, pentru Dumnezeu, renunţaţi la dihotomia: Moldova versus România; Muntenia versus România;  Transilvania versus România. Căci totul e atât de simplu:  A (Moldova) + B (Muntenia) +C (Transilvania) = ABC (România). ”Suntem români și punctum!”

Etnic român fiind, am sperat din totdeauna să văd şi conaţionali de ai mei printre deschizătorii de drumuri. Doream să-i venerez pe acei liderii, care renunţă treptat la modul tradiţional de a face politică. Care îşi apără identitatea. Indiferent dacă sunt parlamentari sau extraparlamentari, la guvernare sau în opoziţie. Aș fi vrut ca oamenii politici români să se comporte mai curând ca niște academicieni: să se implice în dezbateri și elaborarea proiectelor  înarmați cu date științifice și fapte reale. Din păcate, se întâmplă exact invers: unii savanți intră în politică  și încep să denatureze realitatea pentru a fi în unison cu politicienii de la putere. După căderea dictaturii comuniste (sau, în altă versiune, după lovitura de stat) din decembrie 1989, speram că elitele naționale vor iniţia edificarea unei „alte Românii”. Iată însă verdictul, pronunțat de academicianul Florin Constantiniu, un mare istoric și o conştiinţă naţională a tuturor românilor:

 „În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate… Din 1989, societatea românească a fost profund divizată…, lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului … Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi” .

Asta e! La ieșirea din comunism, majoritatea parlamentarilor ”României mici”, ca și cei ai ”Moldovei mici”, nu și-au dorit nicidecum să ajungă eroi-martiri ai Reîntregirii Patriei, ci niște mici burghezi hedoniști. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Și consulii Romei imperiale, la încheierea raportului de activitate în Senat, exclamau – Feci, quod potui, faciant meliora potentes!  (Am făcut ce-am putut, să facă mai bine cei care pot!). Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi acționează după cum îl duce mintea și realizează doar atât cât este în stare ca  personalitate. Important  e să ne găsim propria identitate și să ne știm locul.

Acum vreo zece ani, mă întrebam ce rol ar avea factorul etnopsihic în comportamentul pasagerilor europeni, aflați pe o navă de croazieră, amenințată  de al nouălea val. Îmi imaginam o ambarcațiune enormă, cu motoarele defecte și cala plină de breșe, fără căpitan, cu un echipaj (globalist liberal-democrat) intrat  în panică și discordie. Pe atunci,  nimeni încă nu auzise de ”Brexit”. Dar mi-a trecut prin minte: britanicii, probabil, și-ar abandona companionii; ar căuta să facă rost de altă ambarcațiune; ar schimba direcția și portul de destinație. Germanii ar propune ostentativ să repararăm cala cu ceea ce avem la îndemână, apoi să înlocuim motoarele. Călătorii aparținând altor seminții, mai puțin norocoase/numeroase, s-ar întreba dacă știu să înoate;  ar căuta disperați veste de salvare, sau ar spune rugăciuni. Unii, nostalgici ai Imperiului ideocratic bolșevic, ar vocifera patetic vechile slogane fariseice: «Дружба народов!», – «Миру мир!» –  «Назад в СССР» (” Prietenia popoarelor!” –  ”Pace lumii!” –  ”Înapoi în URSS!”).  La români,  când apare o  problemă, vine imediat și soluția – ”Jos X!”. Primul lucru pe care l-am face, ar fi să-l spânzurăm pe căpitan: ”Am plătit bani grei, domnule! Vrem bal mascat, șampanie,  tot ce e prevăzut  în programul  de croazieră!”

Totuși, îmi ziceam, un matelot va formula corect soluția: „Inutil să mai repari motoarele, cala. Nava se îndreaptă spre recife. Schimbăm direcţia, imediat! Apoi, de comun acord, stabilim destinaţia finală! Altfel, totul dispare. Şi noi, și nava!”.

Cărei etnii aparține matelotul? Nu ştiu. În trecut, un corsican a venit, la momentul oportun, cu un model înnoitor pentru Franţa. Un georgian a reușit să refacă imperiul țarilor ruși, prăbușit  în 1917. Un austriac a impus o soluţie de răzbunare a Germaniei umilite. Pe viitor, în cazul României, basarabenii, nord-bucovineni, herţenii, transnistrenii,  aromânii, ar avea un cuvânt de spus?

Mă întreba  odată Viorel Patrichi dacă nu sunt  prea dur cu românii. I-am răspuns: posibil, dar am tot dreptul, căci în obiectul criticii mă includ și pe mine, nu mă menajez; recunosc că uneori, subiectiv, îmi permit să îngroș culorile când discut despre compatrioții mei. Nu ascund niciodată defectele noastre. Dar, întotdeauna, am încercat un sentiment de satisfacție ca urmare a unei reușite sau  victorii repurtate de români. În diverse situații, fac tot posibilul să judec imparțial. Blamez afișarea oricărui complex de superioritate, nejustificat prin fapte și realizări. Categoric, nu importă unde te-ai născut: pe malul Nistrului sau al Bâcului, pe Dâmboviţa sau pe Bega, în cartierele Primăverii, Ferentari, Mănăștur sau Copou. Puţin valorează ce gândeşti, cine crezi că ești, ce spui şi ce doreşti. Ce faci? Ce valori, materiale sau spirituale, produci şi cine are parte de ele? De aici să pornim confruntarea. Ne-am autodenumit ”români”, relativ recent și poate impropriu. Am fi putut să ne identificăm și altfel: traco-geto-daci, daco-latini. Pe mine mă fascinează un singur nume – ”dacii liberi”. Vorbim, deci, de o continuitate milenară.  De un biosistem și un ecosistem  ce emană  o anumită spiritualitate. Evidenţiem un mod de viaţă, tradiţii, constituite  într-un sistem  de etno-valori  eterne.

Politicienii din întreg spațiul românesc nu-și bat capul cu proiecte de viitor, având o mentalitate predominant conjuncturistă.  Ei consideră  că a fost creat  deja un model strategic pentru România – integrarea în Uniunea Europeană. E adevărat, însă, aderarea la structurile euro-atlantice era doar  ”opțiunea  corectă” la momentul respectiv, nu și principalul proiect  național. Aflați acum  pe  o ”arcă globalistă” în derivă, puțini români se gândesc să schimbe direcția, harta de navigație sau portul de destinație.

Mircea Druc

About Mircea Druc

Fost prim ministru al al Republicii Moldova în perioada 26 mai 1990 - 22 mai 1991

Spune-ți părerea