Notre-Dame: un semn de foc peste apusul Europei

Celebra catedrală Notre-Dame din inima Parisului mistuită de un incendiu devastator: ce alt simbol mai emblematic pentru vremurile pe care le trăim ne-am putea imagina? În ultimele decenii civilizaţia occidentală a traversat o profundă criză spirituală, care acum ajunge să devoreze în văpaia ei şi vestigiile vizibile ale temeliei -între timp uitată sau ignorată deliberat- pe care s-a ridicat această lume: cea creştină. Ceea ce a căzut pradă flăcărilor nu e doar un monument istoric, arhitectural sau un simbol naţional. Ci un simbol prin excelenţă creştin, o mărturie a unor vremuri în care oamenii erau în stare să se angajeze la un efort susţinut, întins peste mai multe generaţii, pentru a lăsa peste veacuri, încrustată în piatră, o amprentă vizibilă a credinţei şi a viziunii lor despre lume.

În lucrarea sa de referinţă în care decriptează simbolistica renumitelor biserici din nordul Moldovei înălţate în perioada lui Ştefan cel Mare şi mai ales a fiului său Petru Rareş, pictorul şi eseistul Sorin Dumitrescu se opreşte întâi asupra catedralelor gotice apusene, încercând să circumscrie duhul originar care le-a zămislit. Astfel, creatorul acestui stil, abatele Suger de la Saint-Denis, ar fi intenţionat crearea unui „stil de expresie care să universalizeze la scară europeană preeminenţa creştină a spiritului francez. Spiritul gotic, ca şi stilul care-i corespunde, sunt aproape hiperbolic naţionale. De aceea Suger nu s-a vrut niciodată creatorul unui stil internaţionalist, lipsit de culoare etnică, ci al unui stil francez naţional, a cărui emblemă spirituală să reprezinte exponenţial Occidentul, în cadrul oricărei sinteze sau conclav mondial. Adică exact programul constructiv şi iconografic al lăcaşurilor ştefaniene şi rareşiene.” Deschizând o scurtă paranteză: goticul apusean a constituit la mai bine de un secol după dispariţia sa o sursă de inspiraţie şi pentru „stilul moldovenesc” de care vorbim, însă nu doar la nivel pur ornamental, ci şi la cel conceptual. Ctitorii moldoveni au căutat în mod deliberat să realizeze o sinteză între răsărit şi apus, între stilurile bizantin şi gotic, pe care Sorin Dumitrescu o caracterizează printr-o formulare genială drept „coborâre a mentalului gotic în adâncul de taină al unei inimi bizantine”. Adică o unificare a clarităţii şi limpezimii caracteristice minţii apusene cu mistica răsăriteană – ceea ce nu reprezintă altceva decât o anticipare peste secole a ceea ce avea să fie, sau ar trebui să fie, spiritul românesc: o punte între răsărit şi apus. Închidem aici paranteza.

După stingerea pârjolului care a mistuit acoperişul susţinut de grinzi masive de stejar al catedralei şi a provocat prăbuşirea celebrei turle centrale în formă de săgeată, în interiorul din care acum se vede cerul a rămas un morman dezolant de moloz carbonizat. Din fericire, cele mai importante odoare si relicve, printre care şi Cununa de Spini a Mântuitorului adusă din Bizanţ în timpul vremelnicului Imperiu Latin, au putut fi salvate la timp.

Cauzele reale, cele fizice, ale acestui dezastru nu le ştim şi poate nu le vom afla niciodată. Versiunea oficială, lansată cu o rapiditate şi siguranţă stranie încă din primele minute după izbucnirea flăcărilor, este cea a unui accident datorat unor ample lucrări de renovare. Numai că între timp s-a aflat că aceste lucrări nu fuseseră încă începute, ci doar se ridicase schelăria aferentă. Mai apoi, la câteva zile după catastrofă, deşi tot nu s-au putut face încă investigaţii concrete, s-a lansat ipoteza unui scurtcircuit. Cum ar veni, singurul vinovat de serviciu care intră în discuţie pare a fi doar „ghinionul”. Numai că toate prognozele oficiale se bazează deocamdată doar pe o stranie facultate a „clarviziunii”, fără nicio bază concretă. Asta deşi specialiştii în domeniu atrag atenţia că siguranţele electrice nu aveau cum să nu fie cunoscute de cei care aveau în custodie celebra catedrală, iar lemnul vechi şi masiv al grinzilor de stejar nu se aprinde cu una, cu două, în viteza la care am asistat, fără folosirea de materiale inflamabile. După cum, în cazul unui edificiu de o asemenea importanţă, existenţa detectoarelor de incendiu ar trebui să fie un fapt de la sine înţeles. Asemenea dispozitive sunt capabile să sesizeze incendiul în stadiul său incipient şi să-i localizeze focarul, mai ales în cazul unui banal scurt-circuit, care ar fi ars mocnit o bună bucată de vreme până ce incendiul ar fi ajuns la proporţiile cunoscute. Numai că acest foc incipient, cu dâra sa subţire de fum, nu a fost văzut de către nimeni. Ceea ce toată lumea a putut vedea a fost cu totul altceva: un acoperiş impozant cuprins în mod subit de flăcări pe o mare parte din întinderea sa.

E vizibil de la o poştă că se caută cu orice preţ evitarea altor posibile explicaţii ale incendiului, mai precis aceea după care incendiul ar fi putut fi provocat în mod deliberat. Odată cu pregătirea lucrărilor de renovare, în partea de sub acoperişul catedralei au putut pătrunde şi persoane străine. Chiar niciun suspect printre cei care au avut acces? Singurele variante posibile în această direcţie sunt însă tabu, căci adeverirea oricăreia dintre ele ar însemna o lovitură de imagine catastrofală pentru establishmentul politic pro-globalist al Franţei şi al Europei: fie un atentat cu motivaţii islamiste încadrat într-o întreagă serie (în ultimele luni de zile numărul bisericilor din Franţa care au fost profanate astfel a crescut exponenţial, deşi ştirile despre ele au circulat cu multă reticenţă), fie o operaţiune tipic diversionistă pusă la cale prin implicarea serviciilor secrete, pentru a crea o puternică emoţie în rândurile opiniei publice, menită să abată atenţia de la gravele probleme sociale cu care se confruntă Franţa preşedintelui Macron, a cărui frazeologie bombastică convinge din ce în ce mai puţin. Adică un soi de „Colectiv à la française”, de o altă anvergură spaţială, posibil încărcat şi de o simbolistică ocultă, anticreştină, dar din fericire fără victime omeneşti – variantă care pare totuşi mai probabilă decât celelalte.

Desigur, dacă adevărul corespunde unuia din aceste ultime scenarii care implică o incendiere deliberată, autorităţile îl vor muşamaliza, pentru că nu au încotro. Nouă nu ne rămâne aşadar decât să aşteptăm explicaţiile oficiale ale dezastrului, care fără îndoială vor da vina doar pe o fatalitate implacabilă, şi să măsurăm cât de groasă va fi aţa albă cu care vor fi cusute…

Neglijenţă criminală, act terorist sau operaţiune ocult-diversionistă: indiferent care ar fi adevărata cauză a incendiului de la Notre-Dame, o catedrală închinată lui Dumnezeu, ea nu face decât să denote gravitatea crizei spirituale care paralizează Occidentul. Faptul că s-a putut întâmpla aşa ceva tocmai acum, nu denotă altceva decât degradarea preţuirii pentru asemenea simboluri şi pentru moştenirea legată de ele. E adevărat că această catastrofă a mişcat profund întreaga lume, inclusiv pe cei cu dare de mână care s-au întrecut în donaţii generoase, reuşindu-se într-un timp record strângerea unei sume impresionante, în apropierea cifrei de un miliard de euro. Desigur, ar mai trebui de câteva ori pe atât, dar în următorii ani aceşti bani se vor aduna cu siguranţă.

Aşadar celebra Notre-Dame va fi în cele din urmă refăcută, fără îndoială. Dar în numele cărui ideal? Reconstrucţia ei e de urmărit şi din perspectivă simbolică: se va căuta oare o refacere cât mai fidelă a vechii catedrale? Sau se va căuta în mod deliberat plasarea în edificiul restaurat şi a unor amprente simbolice ale modernităţii, străine de duhul lui originar, după modelul piramidei de sticlă din curtea nu mai puţin celebrului Luvru? Precedentul există, iar în Franţa ultimelor două secole şi jumătate totul e posibil. O dovedeşte şi soarta rămăşiţelor pământeşti ale creatorului stilului gotic, abatele Suger, care fusese înmormântat la Saint-Denis, ctitoria sa, care a devenit ulterior şi necropola regilor Franţei: aceste morminte au fost profanate în vâltoarea Revoluţiei Franceze, iar osemintele aruncate în gropi comune. O practică infamă, care aminteşte de ceea ce aveau să facă mai târziu comuniştii în Europa de Răsărit.

Aşadar, dacă în noul veşmânt pe care îl va primi vechea Notre-Dame anumite elemente istorice vor fi alterate în mod voit, vom avea de aici înainte încrustat în materie, şi vizibil în mod evident pentru toată lumea, încă un simbol menit să proclame cu emfază triumful laicismului şi al modernităţii asupra tradiţiei Europei creştine. Iată de ce acel duh în care va fi  reconstruită partea distrusă a catedralei este un element esenţial pentru a putea pune un diagnostic şi mai precis al stadiului crizei spirituale care cuprinde lumea contemporană.

Până când vom ajunge să ne dumirim pe deplin, putem spune că dezastrul de la Notre-Dame reprezintă fără putinţă de tăgadă un semn de foc peste apusul Europei – termen înţeles cu ambivalenţa-i inerentă.

Spune-ți părerea