Francesco Guicciardini. Despre ambiție, discernământ și resemnare (II)

„Își conduc bine treburile în lumea aceasta cei care au pururea înaintea ochilor interesul propriu și își măsoară toate faptele după acest țel.” (Guicciardini)

Vremurile excepționale necesită acțiuni și decizii pe măsură. În mai 1526, făuritorul din umbră al Ligii de la Cognac, Francesco Guicciardini, este desemnat în fruntea trupelor papale, ca locotenent general al lui Clement al VII-lea. Visul Romei de a-i vedea pe „barbari” alungați definitiv, respectiv ambiția lui Carol Quintul de a-l supune pe papă, constituiau factori ai unui conflict iminent. Dubla-postură a lui Guicciardini, de șef al diplomației și de căpitan militar al Sfântului Scaun, îl poziționează în prim-planul politicii de război între anii 1526-1527.

Într-un moment de rezonanță istorică, soarta Italiei atârna de încrederea reciprocă și de respectarea angajamentelor asumate de puterile aliate, ceea ce însemna, în termeni reali, că atârna de un fir de ață. Naiv și iresponsabil, acționând fără discernământ, papa Clement se încrede în făgăduințele mincinoase ale împăratului romano-german și ale complicelui acestuia, cardinalul Pompeo Colonna. În septembrie 1526, trupele aflate la ordinul acestuia din urmă devastează Roma, iar pontiful se refugiază în fortăreața Santˈ Angelo. Umilința la care a fost supus șeful Bisericii Catolice îl determină pe Guicciardini să-i scrie consilierului papal Giberti: „Mai curând aș părăsi Italia, decât să trăiesc la Roma cum va fi silit papa să trăiască.”

Degringolada, nepăsarea și lipsa de încredere între combatanți își arătau efectele sinistre. Șacalii mușcau cu putere din trupul Romei. Dar ceea ce urma să se întâmple va avea dimensiunile unei apocalipse.

Florența, în prag de a fi asediată de germani, este salvată în ceasul al doisprezecelea de la o probabilă distrugere. Cel căruia istoria îi atribuie acest merit este Francesco Guicciardini, care izbutește să adune sub propria comandă un număr însemnat de soldați ai Ligii și să pregătească rezistența.

Evitând Toscana, de teama unei riposte acerbe, oștirile conetabilului de Bourbon mărșăluiesc către sud, împresurând Roma. În mai 1527, este dezlănțuit iadul. Barbarii tâlhăresc și incendiază Cetatea Eternă, populația este supusă genocidului, iar papa Clement al VII-lea se refugiază încă o dată în castelul Santˈ Angelo. O extraordinară civilizație se stingea în prăpăd și groază. Odată cu capitularea Romei și a papei în fața lui Carol Quintul, Guicciardini renunță la postul de locotenent general al armatelor papale.

În acest răstimp, Florența retrăiește evenimentele din 1494, când a fost alungat Pietro deˈ Medici. Familia Medici este din nou răsturnată, iar republica este proclamată. Speranțele lui Guicciardini se îndreaptă către noul gonfalonier, Niccolò Capponi, de care îl leagă o veche și strânsă prietenie. Însă din ce în ce mai puternica facțiune anti-Medici îl privește cu suspiciune și îi impută atitudinea defectuoasă a pontifului Medici și cumplitul deznodământ al cotropirii germano-spaniole.

Retras pe o proprietate la țară, departe de tumultuoasa și potrivnica scenă politică florentină, este în contact permanent cu gonfalonierul până la căderea acestuia, în aprilie 1529. Demersurile sale clandestine de a readuce Florența în grațiile Sfântului Scaun și de a o introduce în sfera de putere a lui Carol Quintul eșuează. Noii cârmuitori, deloc iubitori ai Casei Medici și ai partizanilor săi, îl proclamă rebel și îi confiscă proprietățile. În plină revoluție republicană, noua putere lovește cu asprime în adversarii regimului. Soarta Florenței era, însă, pecetluită.

După nouă luni de asalt al capitalei Toscanei, în august 1530, cea mai puternică armată a vremii îngenunchează Florența. Carol Quintul – stăpânul de facto al Romei – și papa Clement sunt creatorii noii ordini (în realitate, o restaurație), în care Guicciardini își va relua partitura publică. De această dată, el este cel care pune în scenă ampla operațiune de pedepsire a acoliților regimului decăzut. „Cine vrea să întărească Statele trebuie să renunțe la mijloacele blânde”, ar fi afirmat diplomatul pentru a-și legitima acțiunile.

În mai puțin de doi ani de la revenirea la putere a familiei Medici, noua republică se transformă în principat, aflat sub autoritatea personală a lui Alessandro, un incompetent cu apucături tiranice. Lichidarea organismelor democratice și, în primul rând, a Senioriei este aspru criticată de Guicciardini.

Între 1531 și 1534 îl regăsim pe Francesco Guicciardini într-o nouă funcție de prestigiu, cea de guvernator al Bologniei, poziție din care este retras după alegerea Paul al III-lea pe tronul pontifical. Revenit în cetatea mult-iubită, îl ia sub oblăduirea sa pe tânărul duce, aflat într-o postură deloc favorabilă după decesul protectorului său, Clement al VII-lea. Departe de a aproba despotismul lui Alessandro deˈ Medici, dar ferm în convingerea că mai poate servi cauzei florentine, Guicciardini își asumă rolul de avocat al principelui în fața lui Carol Quintul, în 1535, la Napoli. Desființând acuzele – juste – de tiranie aduse de către exilații florentini, Guicciardini îl readuce în grațiile împăratului și, în plus, intermediază căsătoria între Alessandro și fiica lui Carol Quintul, Margareta de Austria. O uniune matrimonială tipică vremurilor, motivată de rațiunea de stat, principiul care transcende ideologiile și sensibilitățile personale sau ideatice. Ambițiile politice ale lui Francesco Guicciardini au fost dublate de convingerea sa intimă că șansa istorică a Florenței era legată, încă o dată, de Casa Medici.

După asasinarea lui Alessandro, în ianuarie 1537, la cârma orașului-stat este desemnat Cosimo deˈ Medici, în vârstă de numai 17 ani, a cărui alegere a fost influențată decisiv, pare-se, de experimentatul diplomat. Încă o dată, Guicciardini aprecia în funcție de imperativul politic al momentului, dar nu mai puțin de propriile interese. Eroarea sa de judecată a fost cauzată de o anumită naivitate față de foarte-tânărul Cosimo, pe care l-a considerat controlabil și ascultător. După o scurtă perioadă de tranziție, noul duce și-a marginalizat bătrânul consilier, iar participarea activă a lui Francesco Guicciardini la guvernarea Florenței cunoaște un declin ireversibil. Deziluzionat și resemnat, fostul diplomat se izolează definitiv în liniștea uneia dintre reședințele sale rurale, dedicându-se condeiului și retrăirii lăuntrice a ultimelor cinci decenii italiene. A închis ochii în mai 1540, nu înainte de a-și încheia opera sa fundamentală, Storia dˈItalia („Istoria Italiei”).

Francesco Guicciardini a fost un realist pe care suita de evenimente care zguduie Florența în deceniul 1527-1537 l-a marcat profund. Disprețuind doctrinele generaliste, socotind omul, prin natura sa, mai degrabă perfid și nestatornic, nu și-a ascuns niciodată ambiția și setea de putere. Nu este mai puțin adevărat faptul că și-a asociat interesul particular idealurilor sale patriotice – independența și stabilitatea politică a Florenței.

Cedarea papei Clement în fața împăratului, fragilitatea regimului florentin și autocrația tinerilor principi Medici l-au transformat într-un cinic dezolat. În interior, nu a renunțat niciodată la dezideratul unui guvernământ aristocratic, dar, pe de altă parte, nu a ezitat în a-i consilia și a pleda în favoarea unor despoți precum Alessandro și Cosimo I deˈ Medici. Când a înțeles iminența sfârșitului său politic, s-a resemnat și a părăsit viața publică.

Guicciardini a fost martorul activ al unei Italii trecute prin foc și sabie, guvernate de principi neputincioși sau abuzivi. Drama italiană a fost drama propriei sale persoane.

Dragoş Moldoveanu

About Dragoş Moldoveanu

Politolog, eseist, n. 1985. Traducător al volumului „Mişcarea conservatoare”, Paul Gottfried (Ed. Logos, Bucureşti, 2009) şi autor al cărţii "Cesare Borgia. Prinţul Renaşterii (vol. 1)" (Ed. Rost, Bucureşti, 2014). Fondator al Asociaţiei "Institutul pentru Studii Renascentiste".

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


Un comentariu la „Francesco Guicciardini. Despre ambiție, discernământ și resemnare (II)”

Comentariile sunt închise.