Ce mort mai trebuie scuipat?

De „reconsiderarea critică a trecutului” nostru se ocupă, ca de obicei, fraţii evrei (de reconsiderarea critică a trecutului lor, desigur, nu îndrăzneşte să se ocupe nimeni). N-o mai fac poate, ce-i drept, cu zelul de altădată (s-au mai uzat şi ei, s-a mai plictisit şi lumea, iar adevărul a luat prostul obicei să mai iasă şi el din cînd în cînd la iveală, mai din documente pînă nu demult inaccesibile, mai din „viul vieţii”, mai din – last but not least – indiscreţia cîte unui evreu onest sau cu „cu ură de sine”…).

Sigur că evreul care aşa a apucat (şi cam din asta trăieşte – şi nu trăieşte rău) nu poate să nu-şi mai arate muşchii – culpabilizator şi vindicativ – măcar din cînd în cînd, oricît ar fi de obosit, fizic sau mental, şi oricît de spectrali ar fi devenit, cu vremea, adversarii lui reali sau închipuiţi. Totul trece (a trecut), numai „Holocaustul” rămîne: nu holocaustul cu h mic (care a fost o tragică şi reprobabilă realitate istorică a secolului trecut, la rînd cu atîtea altele) – cum bine observă, în „ura lui de sine”, un Norman Finkelstein -, ci Holocaustul cu H mare, Holocaustul propagandistic şi neguţătoresc, cel al celor „şase milioane” de pe aiurea şi al celor „patru sute de mii” din România (deşi altminteri ni se tot repetă că… „nu cifrele contează”), singurul mit contemporan care nu are voie să cadă sub nici o demitizare, care e garantat şi apărat legal cu amenda, cu puşcăria, cu oprobriul public, ba chiar predat în şcoli (mai nou, la concurenţă cu educaţia homosexuală). E un fel de „încremenire în proiect”, din ce în ce mai ridicolă, dar nu şi mai puţin profitabilă, pentru că întreţine printre neevreii majoritari şi „cuminţi” un fel de timorare şi teamă perpetuă, eticheta de „antisemit” fiind stigmatul curent cel mai greu şi mai impardonabil (orice ţi se poate ierta sau tolera în era globalizării: să fii criminal, trădător, hoţ, sacrileg, demagog, pervers, comunist, securist, turnător, traseist, baron, mogul, mason, satanist, necromant, imbecil, analfabet, mitocan, manelist, depravat, parşiv, şpăgar, cartofor, sexist, impostor, plagiator, bestie, putoare, parazit, lingău, fripturist, beţiv, narcoman, canibal… – orice, în afara prezumţiei de „antisemitism”!). O dată ce ţi s-a spus „antisemit” se subînţelege automat că eşti – mai pe faţă sau mai în ascuns – fascist, nazist, legionar, terorist, reacţionar la puterea a zecea, drac gol, leghiune! Cum să nu tremure bieţii gentili „de bine”, cum să nu se jure ei pe ce-au mai scump, cum să nu-şi scuipe ei chiar şi morţii, la o adică?!

Aceasta devine mai ales, pe zi ce trece, specialitatea noastră de integraţi în Europa viţelului de aur: scuipatul morţilor, la comandă, iarăşi şi iarăşi, dacă asta e pe placul suveran al „fraţilor noştri mai mari” (vorba papei de la Roma). „Arătaţi-mi pe ce mort să mai scuip!”, imploră la tot pasul – din grai, din priviri, din spinarea încovoiată, din capul plecat, din „inima ca un cur” – cetăţeanul „corect politic” al României reziduale. Să scuip pe de-alde Valeriu Gafencu? Pe Gafencu scuip, mama lui de mistic legionar! Am scuipat eu pe Eminescu, flegmă şi muci l-am făcut! Ce mai contează un Gafencu, acolo?! (Stai, jupîne, nu da, că acu’ scuip, ţi-am zis, numai să-mi adun şi eu flegma, ce dracu’!)

Mai nou, în întîmpinarea elitelor euro-democratice de politruci intelectuali, ca să nu mai fie stresaţi de incertitudini sau orbiţi de voluptatea larvară a stupirii (şi să-şi risipească anapoda talanţii umorali, mulţi-puţini cîţi sînt), a descins taman în moţul Bucureştiului, tocmai din Germania untului comunitar (pe unde linge de prin 1987, dar nu poate să doarmă, tot de pe atunci, de grija românilor de la ei de-acasă), d-l William Totok, vajnicul monitor al „antisemitismului” mioritic (care, dacă nu există, trebuie inventat), ce ar fi român de-al nostru, dacă nu s-ar da neamţ, şi ar fi neamţ de-al lor, dacă n-ar fi tăiat împrejur. Nobilul mesaj umanitar, justiţiar şi pretins academic cu care a sosit la Jockey Club-ul din Bucureşti (joi 18 aprilie 2013, de la ora 17 – a las cinco de la tarde, vorba poetului omorît de fascişti) a fost unul simplu (ca să nu zic simpluţ) şi clar ca bună ziua: următorul mort la rînd, pe post de „scuipătoare” publică, e timpul să fie (de ce-om fi aşteptat atît?!) banditul legionar, greco-catolic şi evreofag (ce dovezi, dă-le dracu’ de dovezi, n-aţi văzut, din film măcar, că avea săpun la gură?!) numit, cît se poate de reacţionar, Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006), „marele” rezistent anticomunist verde-n cerul gurii, „marele” luptător din munţi scăpat şi teafăr, şi nebăgat la zdup, care a luptat – vă spun eu, William Totok, adevăratul disident din anii ’70! (nu-mi ziceţi „Thomas”, daţi-vă dracu’, că n-oi fi eu singurul cu nume de cod!) – nu pentru libertate şi democraţie (ca ţărănisto-liberalii cinstiţi la Sighet, cu voie de la Elie Wiesel), ci pentru caii lui verzi de pe pereţi şi pentru frustrările lui confesionale, în cîrdăşie cu alţii de aceeaşi teapă (care au fost mai proşti sau mai nenorocoşi şi au murit degeaba pe acolo), în vreme ce noi, generaţia „obsedantului deceniu”, mai evrei sau mai puţin evrei, creşteam ca vai de capul nostru, pentru adevăratul ideal anticomunist al euromarxismului (pe care el l-a întinat pînă la moarte). Cam asta am avut să vă spun, nu vreau să abuzez: da, a luptat în munţi; şi da, a fost legionar. Şi greco-catolic, pe deasupra (ah, pivniţele Vaticanului!). Cum adică ştiaţi? Nu ştiaţi nimic! Am venit eu să vă spun, academic, din Germania! N-auziţi? A luptat în munţi prelucrat de episcopul Suciu şi a fost frăţior de cruce legionară! Ce vreţi mai mult? Ce dovezi, ce interpretări, ce documente inedite?! E de notorietate publică, uite, scrie şi pe internet (daţi-mi voie!). Hai să nu mai pierdem timpul! Trageţi repede concluzia care se impune şi scuipaţi: scuipaţi vîrtos pe el şi pe ai lui, scuipaţi ştiinţific (păi ce vorbesc eu aici?!) pe toată rezistenţa lor din munţi, scuipaţi răscumpărător pe toată legenda asta tîmpită care nu ne lasă să dormim pe noi, evreii români, evreii nemţi, evreii unguri, jidovii rătăcitori de pretutindeni şi dintotdeauna, fraţii voştri mai mari! Scuipînd veţi dobîndi!

Alături jubilează la unison, transfiguraţi (ştiinţa e irezistibilă!), Michael Shafir, Alexandru Florian, Lya Benjamin, Gabriel Andreescu… toată gaşca-n păr a monitorimii de şase stele (cu „libăralul” neaoş Dinu Zamfirescu soprană de coloratură).

Sigur, „conferinţa”, genială şi exhaustivă, nu s-a intitulat „Ce mort mai trebuie scuipat” (aceasta e doar ceea ce trebuia să se înţeleagă bine, ca morală a fabulei), ci, cu eleganţă strategică, „Reconsiderarea critică a trecutului – între mit şi minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”. Iar ca să facă d-l Totok acest tur plictisit şi urechist de deşteptăciune demitizant-mobilizatoare („Ehei, cum le zici matale, bobocule, mai rar cineva!”), şi-au dat mîna şi şi-au trîmbiţat egida Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Institutul Naţional (?) pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” (cu resturi de orgasm din orgia anti-Gafencu, care tocmai a speriat Tg. Ocna şi comisia de canonizare din Deal). Instituţionalizarea scuipatului pe morţi (cu banii contribuabililor) dă un plus de greutate chiar şi flegmei celei mai firave.

Five o’clock: mesajul a fost lansat (cine şi de ce s-ar sinchisi de cei cîţiva cîrtitori strecuraţi în sală, mai tineri sau mai seniori, înjuraţi birjăreşte şi ameninţaţi cu plîngeri penale, apoi lăsaţi mai ales în grija fraţilor Muraru – „dintre noi, cu noi, pentru noi”) şi toţi cei implicaţi au mai bifat o „acţiune”, fără îndoială bine remunerată de cine are şi poate (că chiar pe degeaba nici morţii n-ar merita scuipaţi, oricît de verzi sau de violete le-ar fi mormintele).

Cine va urma la rînd? Poate părintele Gheorghe Calciu (alt legionăroi cu aură de luptător anticomunist, ba încă ortodox sadea şi trăgînd a „sfînt al închisorilor”, ca şi tuberculosul de Gafencu, postul Paştelui mamii lui!), că tot se împlinesc la toamnă 7 ani de cînd moartea l-a prefăcut în „scuipătoare” ideală pentru toată ordonanţa valahă de şabăs-goim tari în flegmă…

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).
Răzvan Codrescu

Ultimele articole de Răzvan Codrescu (toate)

4 thoughts on “Ce mort mai trebuie scuipat?

  1. Ati fost in sala? Cel mai inaltator lucru pentru mine a fost prezenta domnilor Petrisor, Antonescu si Bjoza… Faptul ca ei exista, ca Dumnezeu ni i-a lasat in viata dupa cat au suferit, ne da sperante ca se mai pot forma tineri in spiritul autentic national (si nationalist).

    Pana la urma aceasta ”pseudo-conferinta”, in care antisemitismul lui Ogoranu este probat cu citate de pe internet, respectiv un rand vag dintr-o declaratie pe care luptatorul ar fi dat-o in ancheta in 1976 (desi dl. Totok ar trebui sa fie primul care sa stie cat valoreaza o declaratie data la Securitate!), a avut un efect de bumerang impotriva cauzei. Ceea ce, in fond si la urma urmei, nu poate decat sa ne bucure pe toti cei care ii respectam memoria celui care iata, si la 7 ani de la plecarea la Domnul, continua sa provoace insomnii…

Spune-ți părerea