Creaţii româneşti în universalitate

Emil Cioran şi Mircea Eliade – doi corifei ai culturii române care s-au impus pe plan mondial. Amândoi formaţi la şcoala spirituală a lui Nae Ionescu.  Adepţi ai “românismului” din perioada interbelică manifestat sub forma unui larg curent de afirmare a valorilor naţionale şi spirituale. A fost epoca tinereţii şi a idealurilor lor, sfărâmate în cele din urmă prin ocuparea României de către comunismul pustiitor. Asemeni altor români de valoare, în epoca postbelică cei doi s-au văzut nevoiţi să rămână într-un exil permanent în “lumea liberă”. O lume în care ei şi-au afirmat cu putere incontestabila lor calitate intelectuală încă din primii ani postbelici.

Emil Cioran devine scriitor de limbă franceză, trecând de la idealurile ruinate ale tinereţii sale, pe care le-a slujit cu o pasiune devorantă, la o atitudine funciar pesimistă, imună la ispitele politicii sau a ideologiilor de orice fel. A devenit, după cum îl numea Petre Ţuţea, “scepticul de serviciu al lumii occidentale”.  Aparent, această mutaţie a însemnat o ruptură definitivă cu tot ce este românesc: limbă, mentalitate, atitudine. Oare aşa să stea lucrurile?

Mircea Eliade, la rândul lui, se afirmă ca o somitate în domeniul ştiinţei religiilor. Pasiunea lui timpurie pentru spiritualitate, propria lui experienţă, inclusiv cea participativă la un fenomen spiritual colectiv de genul românismului interbelic, şi-a aflat în cele din urmă împlinirea mai ales pe planul academic, unde Eliade trece drept unul din autorii de referinţă ai secolului XX. Dar ar fi fost posibilă o asemenea carieră, ori conceptele şi ideile lansate de Eliade, în absenţa rădăcinilor sale, a mediului său formativ din tinereţe, a trăirilor sale personale într-o epocă tumultoasă ca cea a României interbelice?

Cel care sugerează un răspuns la cele două întrebări aflate deocamdată în suspensie este un alt autor român, al cărui condei s-a remarcat de asemenea cu succes pe marea scenă universală: este vorba de Vintilă Horia.

În revista “România”, editată la Buenos Aires la începutul anilor 50 ai secolului trecut, Vintilă Horia realiza o rubrică literară intitulată “Cartea românească în lume”.  Astfel încât era imposibil să treacă cu vederea două scrieri de referinţă, publicate în 1949, care au însemnat totodată afirmarea definitivă a lui Cioran şi Eliade pe scena culturală mondială: “Tratat de descompunere” şi “Mitul eternei reîntoarceri”.

Semnalarea acestor cărţi de către Vintilă Horia nu înseamnă însă o recenzie propriu-zisă a lor. Ideile de bază sunt schiţate mai mult fugar, în câteva propoziţii. Preocuparea lui de frunte este mai degrabă aceea de a încadra aceste opere într-o cronică a creaţiei româneşti cu deschidere universală. El însuşi adept al românismului pe plan cultural şi politic, abordarea de către Vintilă Horia a unei  asemenea perspective apare cât se poate de firească.

Iată cum este prezentată cartea lui Emil Cioran (în limba franceză) “Précis de décomposition”, nu atât în ceea ce-i priveşte conţinutul, cât geneza ei reală :

“Important e numai faptul că apariţia acestei cărţi face să se vorbească în lumea întreagă de un filosof român „…le reste est littérature”. Deşi Emil Cioran e indiferent atât la calitatea de român cât şi la aceea de filosof, cartea sa nu e decât rezultatul combinării întâmplătoare a acestor calităţi fatale. Emil Cioran e un român care a studiat filosofia la Bucureşti şi pe care împrejurări tragice l-au silit să rămână departe de ţară. Din această tinereţe de studii, petrecută sub tutela negativistă a socraticului Nae Ionescu, şi din procesul dureros al dezrădăcinării, s-a născut filosofia lui Emil Cioran.

Cartea e plină de cugetări care nu s-au putut naşte decât la Bucureşti, în bufetul Facultăţii de Litere şi în umbra ironică a lui Nae Ionescu. Însăşi imaginile cele mai strălucite şi mai pline de fantezie care dau cărţii lui Emil Cioran un iz de poezie neversificată, îşi au rădăcinile în atmosfera literară a Bucureştiului dintre 1932 şi 1933 care trăia spiritualiceşte sub tutela câtorva forţe irezistibile: Lucian Blaga, Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Tudor Arghezi. E surprinzătoare puterea cu care aceste seve vii izbucnesc printre rândurile lui Emil Cioran, cu câtă autoritate îi domină stilul şi limba. Bucureştiul a fost o forţă spirituală de primă mână care se revarsă azi în opera lui Mircea Eliade, a lui Gheorghiu, a lui Emil Cioran şi a altora, în toate aceste cărţi româneşti care cuceresc atenţia lumii. Oricât şi-ar nega originea spirituală şi oricât de puţin l-ar interesa pe autorul acestui violent şi poetic „Précis de décomposition” apartenenţa la o realitate şi la o tradiţie, cartea e mai tare decât autorul ei. Expresie tragică a exilului românesc, ea ar vrea să atragă, în orbita de disperare a autorului ei, omenirea întreagă, această omenire care a răpit lui Emil Cioran singura consolare a vieţii lui de filosof fără voie: aceea de a fi român în România. „Précis de décomposition” este regretul unui paradis pierdut.”

Nici geneza conceptului fundamental al cărţii lui Eliade, “Mitul eternei reîntoarceri”, care este cel denumit “teroarea istoriei”, în faţa căruia omul oricărei culturi, de la cele mai primitive, la cea modernă, a căutat în permanenţă să-şi găsească un refugiu, o modalitate de a-i putea suporta vicisitudinile, nu poate fi desprins de experienţa proprie a lui Eliade în particular şi a României în general. Cartea lui Eliade sugerează acest lucru mai mult aluziv decât explicit, căci scopul său era cu totul altul. Dar comentariul lui Vintilă Horia reprezintă acea “întoarcere la rădăcini” care le pune în evidenţă şi ne ajută să-i înţelegem mai bine filonul care a inspirat-o.

“Eterna reîntoarcere este maniera caracteristică popoarelor de cultură rurală sau primitivă de a lupta împotriva trecerii istorice a timpului. Pentru omul satului timpul nu e decât elementul care face posibilă eternitatea, aşa cum răul face posibil binele în cadrul concepţiei creştine despre viaţă. Evenimentele pe care noi le considerăm istorice, deci întâmplate odată pentru totdeauna, se leagă în concepţia culturilor primitive, de anumite arhetipuri, cereşti sau eroice, a căror eternă repetiţie ia timpului orice posibilitate destructivă. Venirea lăcustelor sau a ruşilor, o victorie sau o înfrângere, un cutremur sau o schimbare de domn, sunt reproducerea unor întâmplări-model care fundamentează caracteristica societăţii respective şi o determină să interpreteze evenimentele prin care trece, fericite sau tragice, ca pe o întoarcere la binele sau la răul arhetipului originar.

Omul civilizat se vrea în schimb creator de istorie. Pentru filosofii veacului trecut evenimentele sunt realităţi independente, înşirate pe limita fără sfârşit a progresului. Omul modern, victimă a teoriilor istoriciste, trăieşte sub teroarea timpului care-i consumă în fiecare zi câte o bucată de existenţă şi-l face să participe la drame care nu au alt sens decât acela de a se transforma în istorie.

Diferenţa e mai uşor de înţeles dacă încercăm să comparăm o clipă cele două categorii -tradiţionalismul anti-istoric şi istoricismul progresist- întruchipându-le în două tipuri umane româneşti: ţăranul, pe de-o parte, burghezul şi proletarul de cealaltă. Literatura şi filosofia noastră dintre 1920 şi 1940 au pus într-un limpede relief această diferenţiere culturală care s-a rezolvat din punct de vedere politic într-un conflict intern, lesne de descoperit în ciocnirea dintre naţionalism şi liberalism.

În această perioadă, una din cele mai crunte şi mai înverşunate din istoria noastră intimă, două concepţii despre viaţă au venit în conflict: POLITICIANISMUL de nuanţă liberală, angajat încă în uliţele vetuste ale filosofiei liberale sau istoriciste, moştenită, fără prea multe eforturi de înnoire de la doctrinarii şi politicienii veacului trecut, a încercat să ne menţină în cadrul unui joc politic artificial, în total dezacord cu fondul biologic al ţării care simţea nevoia unei reînnoiri spirituale şi politice. NAŢIONALISMUL, de nuanţă intelectuală, formulat de Eminescu şi continuat de Iorga, Crainic, Blaga şi Nae Ionescu, a încercat să facă o politică în acord cu fondul biologic românesc, cu acea ţărănime pe suprafaţa căreia crescuseră, într-un scurt proces imitativ, burghezia şi proletariatul.

Astfel interpretată, istoria noastră modernă capătă o culoare spirituală care-i justifică virulenţa. Cartea lui Mircea Eliade lămureşte diferenţa dintre două moduri de a interpreta istoria, lăsându-ne pe noi a integra evoluţia poporului român în această subtilă dialectică, atât de favorabilă interpretărilor istorice şi schematizărilor culturale. În clipa în care capitalismul liberal se înfruntă cu propria lui maladie, comunismul, e bine să reluăm contactul cu propriile noastre diferenţe specifice, pe care cartea lui Mircea Eliade le luminează indirect şi care pot deveni, în lumea sleită de istorie a anilor ce vor veni, un model de viaţă nouă şi o nouă manieră de a suporta existenţa.”

Această perspectivă din care Vintilă Horia prezintă lucrări de referinţă ale culturii mondiale punând în evidenţă rădăcinile lor specific româneşti este una paradigmatică. În fond, numai existenţa unor rădăcini autentice şi o profundă implicare existenţială a autorului într-o direcţie spirituală a epocii sale, reprezintă premisele fundamentale pentru geneza unor viitoare creaţii de valoare neperisabilă.

3 thoughts on “Creaţii româneşti în universalitate

Spune-ți părerea