VINTILĂ HORIA 100

Luna aceasta este marcată de Centenarul Vintilă Horia (1915-2015). Nu știu de ce și cîte evocări omagiale se va bucura în România (deocamdată am cunoștință doar de lăudabila inițiativă a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia), dar în Spania, prin strădaniile urmașilor (Cristina Horia) și ale cîtorva admiratori constanți (printre care prof. Ileana Bucurenciu și pr. Ilie Tabarcia, dar și oameni de cultură spanioli), s-a organizat un colocviu omagial la Alcalá de Henares(se scontează publicarea comunicărilor într-un volum festiv, în cursul anului 2016, la Editura Eikon), în care inițial a fost implicat și ICR-ul (cum era și normal, căci pentru astfel de activități este întreținut din banii contribuabililor), care însă s-a retras în pragul lunii trecute (probabil în urma unor dispoziții pe care filiala locală le-a primit de la centru), sub cuvînt că n-ar fi momentul să se implice în omagierea unui autor controversat ideologic (iată cum funcționează de fapt, nu prin demersuri juridice, ci prin diferite forme de cenzură și autocenzură, Legea 217/2015!). Ca în toți cei 26 de ani scurși de la așa-zisa „Revoluție din decembrie”, în România rămîne în vigoare un fel de antiromânism de stat, îngrețoșător aservit ideologiilor dominante și idiosincraziilor evreiești. Nu cred că există vreun alt stat în lume care să fi lucrat mai mult, pe plan intern și extern, împotriva propriilor valori spirituale, culturale și identitare decît statul român postcomunist (nu fără complicitatea unei intelectualități clientelare, cu mentalitate și reflexe de șabăș-goim). Dar personalități de talia lui Mircea Eliade sau Vintilă Horia nu pot fi anulate prin nici un decret ideologic, ci rămîn etern exponențiale în lamura conștiinței culturale românești și universale. 

vintila horia

Vintilă Horia (pe adevăratul nume de familie: Caftangioglu) [1], deşi intelectual complex, cu preocupări extrem de diverse şi cu o operă destul de bogată (proză, poezie [2], eseu etc.), rămîne în conştiinţa largă a posterităţii mai ales ca autor al romanului Dieu est né en exil, scris întîi în spaniolă, apoi rescris în franceză, cum s-a şi publicat în 1960 (Fayard, Paris). Atribuirea Premiului Goncourt pe acel an a dus, cum se ştie, la un mare scandal de presă (instrumentat de cercurile evreieşti şi de intelectualitatea gauchistă), sub cuvînt că autorul ar fi avut, în tinereţe, opţiuni fasciste. Academia Goncourt n-a retras totuşi premiul, ci doar a sistat ceremonia decernării. Chiar dacă imaginea autorului a ieşit „şifonată”, cartea a  avut un cert succes, traducîndu-se în peste 15 limbi (prima traducere românească a apărut la Madrid, în 1978, făcută de Al. Castaing [3], fratele autorului).

O bună parte a operei beletristice a lui Vintilă Horia se revendică de la „paradigma Exilului”, cap de serie rămînînd Dumnezeu s-a născut în exil. Jurnalul lui Ovidiu la Tomis. Prin reinterpretarea destinului ovidian pe fondul agoniei lumii vechi (Hristos a venit deja), Vintilă Horia se ridică la generica dramă existenţială a Exilului şi la problematica Libertăţii umane (în confruntare cu orice formă posibilă de „totalitarism” sau de „teroare a istoriei”), romancierul fiind dublat de un filosof, dar şi de un mărturisitor. Tezismul creştin (avant la lettre, înlăuntrul convenţiei), idilismul mioritic (cu prea accentuate ecouri blagiene, dar şi sămănătoriste) sau nota de „tracomanie” (pe linia B. P. Hasdeu – N. Densusianu – V. Pârvan – V. Lovinescu) se topesc în ficţiune, căpătînd o dublă coerenţă: estetică şi psihologică. Să nu uităm, pe de altă parte, că romanul e scris în franceză şi adresat cu precădere recepţiei occidentale, nesaturate de „locurile comune” ale „mitologiei” noastre culturale şi identitare. „Stridenţele” – atîtea cîte sînt şi dacă pot fi calificate ca atare – scapă, probabil, unei „urechi” străine şi nepătimaşe… De altfel, acordarea Premiului Goncourt şi destinul mondial al cărţii o confirmă cu prisosinţă.

S-a întîmplat ca în 1999 să fiu implicat în reeditarea romanului la Editura Anastasia. Prima traducere în româneşte apăruse, cum am văzut, la Madrid (1978); în 1990, la Editura Europa din Craiova, se comisese o reeditare a ei, în condiţiile cele mai jalnice. Sub egida Anastasia, Dumnezeu s-a născut în exil a căpătat pentru prima oară haina editorială românească ce i se cuvenea. Traducerea lui Al. Castaing (revăzută, pare-se destul de sumar, de către autor) a fost fericit revizuită cu acest prilej de d-na Ileana Cantuniari şi de d-l Mihai Cantuniari; prefaţa – „Un roman al exilului: între nostalgia spaţiului pierdut şi dorul metafizic” – a fost semnată de regretata hispanistă Monica Nedelcu. Ediţia cuprinde, în chip de postfaţă, şi mai vechiul text al academicianului francez Daniel Rops („Descoperirea unui romancier”), precum şi cîteva pagini de „Repere bio-bibliografice”. Structura ediţiei a respectat doleanţele Olgăi Horia (n. Teohari [4]), văduva autorului (trecută şi ea, între timp, la cele veşnice) [5].

Am editat cartea, dar n-am apucat să scriu mai pe larg nici despre ea, nici despre autor. M-am confruntat însă cu reacţia ofuscată a fratelui traducător Al. Castaing şi cred că răspunsul pe care i l-am dat atunci, în presa vremii [6], prezintă oarecare interes din unghiul de vedere al istoriei literare, drept care îl reproduc şi aici [7], pentru mai dreapta înţelegere şi a lui Vintilă Horia şi a destinului românesc al cărţii sale de căpătîi. (R. C.) 

* 

Bucureşti, 20 iunie 1999

Stimate Domnule Al. Castaing,

Primind scrisoarea Dumneavoastră din 10 iunie 1999, privitoare la noua ediţie românească a capodoperei lui Vintilă Horia, Dumnezeu s-a născut în exil (scoasă la „Anastasia” în baza contractului încheiat cu D-na Olga Horia la data de 15 februarie 1999, pe care Vi-l anexăm în fotocopie), D-l Sorin Dumitrescu, Directorul general al editurii, a dispus să Vă aduc cîteva lămuriri, în sensul obiecţiilor pe care le-aţi formulat.

Mai întîi vreau să Vă asigur că atît eu, cît şi D-l Sorin Dumitrescu preţuim merituoasa Dumneavoastră versiune românească, pe care nu numai Mihai Cismărescu, ci şi mulţi alţii au apreciat-o, la vremea ei, ca pe o adevărată „re-creaţie” în limba română. Tocmai recunoscîndu-Vă acest merit iniţial, am considerat, aşa cum reiese limpede şi de pe pagina de titlu a noii ediţii, că Dumneavoastră rămîneţi adevăratul traducător al romanului, „revizuirile” ulterioare nevizînd esenţa şi structura traducerii pe care aţi efectuat-o în anii ’70 (şi care s-a bucurat şi de girul autorului), ci aspecte mai degrabă lăturalnice şi schimbătoare, ţinînd de o anumită dinamică a limbii şi de o anumită „rutină” editorială. Desigur, Dumneavoastră ştiţi la fel de bine ca noi că orice traducere este perfectibilă, ca orice lucru omenesc, mai ales o dată cu scurgerea timpului.

În ce-l priveşte pe autor, am convingerea că el tronează pe deasupra tuturor aproximărilor noastre, de la înălţimea necontestată a textului francez original – singurul care-l reprezintă în mod absolut. Versiunea Dumneavoastră, deşi meritorie, nu poate echivala totuşi, principial, cu o versiune definitivă de autor (chiar dacă Vintilă Horia a „revăzut-o”); pornind de la această „stare de fapt”, ne-am permis – în condiţiile şi limitele pe care Vi le voi preciza mai departe – unele intervenţii de ordin editorial, izvorîte, Vă rog să mă credeţi, în primul rînd din sentimentul unei răspunderi morale şi culturale faţă de un autor destul de rău slujit în România (unde „posteritatea” sa, cel puţin pînă în momentul de faţă, nu a dobîndit prestanţa şi strălucirea pe care le merită cu prisosinţă, iar aceasta şi din cauza slabei ţinute editoriale a cărţilor apărute în traducere). Desigur, dacă Vintilă Horia şi-ar fi rescris el însuşi, în mod efectiv, capodopera în româneşte, atunci problema s-ar fi pus cu totul altfel (iar răspunderile noastre ar fi fost de altă natură).

După cum ştiţi, cartea (tot în versiunea Dumneavoastră – lucru specificat, nepoliticos, doar pe un dos de pagină, sub numele autorului copertei!) mai apăruse în ţară în 1990 (apoi și-n 1991, fără îmbunătățiri notabile), la o obscură editură din Craiova („Europa”). Toată lumea (şi presupun că şi Dumneavoastră, care Vă arătaţi foarte exigent) a fost dezamăgită şi chiar indignată de aspectul sărăcăcios al ediţiei, de tehnoredactarea primitivă, de numeroasele şi uriaşele erori de culegere care desfigurau textul (ce nu pare a fi suferit nici măcar o minimă corectură editorială, ca să nu mai vorbim de „îngrijire” sau „redactare”). Se simţea deci, de mulţi ani, nevoia unei reeditări îmbunătăţite, care să se apropie de exigenţele unei editorialistici moderne, pe măsura importanţei autorului şi operei. Cînd am hotărît să scoatem la „Anastasia” romanul, am avut în gînd tocmai această „reparaţie” şi (cum cred că Veţi recunoaşte şi Dumneavoastră, avînd acum la îndemînă exemplarele pe care Vi le expediem) am acordat o grijă deosebită calităţii grafice şi tehnice (copertă, viziune grafică, tehnoredactare, calitatea hîrtiei, calitatea tiparului; apoi acurateţea punctuaţiei şi ortografiei conform normelor în vigoare, completarea substanţială a informaţiei bio-bibliografice la zi, „funcţionalitatea” generală a ediţiei). Toate acestea nu le-am făcut din raţiuni comerciale (literatura beletristică, chiar de cea mai bună calitate, a ajuns, din nefericire, cel mai greu vandabilă astăzi în România, mai ales cînd e vorba de reeditări), ci din dragoste şi consideraţie faţă de Vintilă Horia şi de exigenţa generală a actului cultural (chiar în condiţiile de „austeritate” ale României de azi).

Am aflat ulterior că versiunea românească se mai publicase în exil, la Madrid, în 1978. Noi nu am avut cunoştinţă de ediţia respectivă, ci am folosit ca text românesc de bază ediţia de la Craiova (în care nu se specifică nicăieri că s-ar fi urmat o ediţie anterioară, lăsîndu-se să se înţeleagă că traducerea apărea în premieră). D-na Marilena Rotaru (autoarea excelentului film documentar despre Vintilă Horia, pe care sînt sigur că l-aţi vizionat), ce a mijlocit relaţia editurii cu D-na Olga Horia (cum rezultă şi din contract), ne-a indicat, ca bază de lucru, tot ediţia de la Craiova, probabil prin înţelegere cu moştenitoarea. Totul trebuia să decurgă rapid şi la un standard corespunzător. D-na Olga Horia – nici direct, nici prin intermediar – nu ne-a pus sau sugerat alte condiţii, nici n-a făcut vreo menţiune privitoare la persoana Dumneavoastră, drept care noi am căutat să ne facem treaba în mod onorabil, pornind de la ceea ce aveam. (Aflînd abia după apariţia ediţiei noastre despre vechea ediţie de la Madrid, am căutat-o fără succes în bibliotecile din ţară, din pură curiozitate profesională; am reuşit să o găsim prin bunăvoinţa unei persoane particulare şi am constat că editura craioveană o reprodusese în mod neglijent, fără nici o menţiune).

Nevoind să apelăm la colaboratori de mîna a doua, de comun acord cu D-na Marilena Rotaru şi avînd în vedere serviciile pe care le făcuseră deja destinului postum al lui Vintilă Horia în România (atît ca traducători, cît şi ca profesionişti recunoscuţi ai literaturii), am apelat la D-na şi D-l Ileana şi Mihai Cantuniari pentru „îngrijirea” textului (pe care au făcut-o prin confruntare directă şi permanentă cu textul francez – pe care l-am acceptat cu toţii ca „instanţă” absolută, cu menţiunea că nici soţii Cantuniari nu aveau cunoştinţă despre existenţa altei ediţii româneşti decît cea de la Craiova). „Îmbunătăţirea substanţială” a textului, pe care presa literară a observat-o, nu privea calitatea generală a traducerii Dumneavoastră, cît pe de o parte neglijenţele grave ale ediţiei craiovene, iar pe de altă parte cîteva probleme care ţin, cum spuneam mai sus, de evoluţia obiectivă a limbii şi de uzanţele/normele ei actuale (fie ele ortografice, morfologice sau de punctuaţie). Acesta şi nu altul este sensul dorit al celei de-a doua „revizuiri” pomenite pe pagina de titlu a cărții şi impuse de exigenţele/scrupulele unei editorialistici profesionale.

Soţii Cantuniari (nu din rea, ci din bună intenţie, Vă asigur) şi-au îngăduit, pe alocuri, şi cîteva intervenţii la nivel lexical, de obicei motivate. Acestea – chiar dacă, recunosc, discutabile în cîteva cazuri – nu îndreptăţesc nicidecum asprul Dumneavoastră calificativ de „text apocrif” (cu atît mai mult cu cît V-aţi hazardat să-l formulaţi înainte de a fi văzut ediţia noastră!). Nici un singur pasaj nu a fost retradus efectiv, nu există omisiuni sau adaosuri nelegitime, n-a fost trădat spiritul traducerii Dumneavoastră, nici intenţiile autorului (perfect reflectate mai ales în textul francez). Folosind un termen arhaizant, nu-i vorba decît de o „diortosire” a textului românesc de care am dispus prin defectuoasa ediţie menţionată [8]. Scopul suprem, care ne-a călăuzit pe toţi, a fost să oferim o ediţie cît mai adecvată receptivităţii lingvistice şi exigenţelor culturale actuale, „pentru mai dreapta preţuire a lui Vintilă Horia”, dar şi a tuturor celor ce au pus umărul (şi între care Dumneavoastră sînteţi cel dintîi) la transpunerea lui cît mai fidelă şi mai atrăgătoare în limba „de acasă”.

Mărturisesc că m-a surprins modul în care Dumneavoastră încercaţi să minimalizaţi a priori competenţa şi măiestria de traducător a D-lui Cantuniari, citînd un anume fragment din corespondenţa acestuia cu Vintilă Horia. Am avut curiozitatea de a parcurge integral această vastă corespondenţă (care reprezintă un document istorico-literar de cea mai mare importanţă) şi am putut constata deosebita preţuire de care se bucura hispanistul de la Bucureşti în ochii fratelui Dumneavoastră. De altfel, chiar în fotocopia pe care ne-aţi expediat-o (şi care ţine de prima fază a acestui dialog epistolar), Vintilă Horia, dincolo de unele rezerve de amănunt, scrie negru pe alb (sublinierile îmi aparţin): „Traducerea mi se pare excelentă; eu n-aş fi putut-o face mai bine, în primul rînd pentru că nu am talent la tradus şi cu atît mai puţin la a traduce din mine însumi. Aş putea face o rescriere, ceea ce ar fi soluţia cea mai bună, însă trebuie să recunosc că nu am timp pentru o astfel de treabă…” (mărturisire care luminează, indirect, şi cazul romanului tradus de Dumneavoastră şi revăzut sumar de autor).

Fapt este că D-l Cantuniari (singur sau în colaborare) a tradus patru cărţi ale lui Vintilă Horia (între care trei romane), iar cel puţin două au fost cunoscute, aprobate şi lăudate de către fratele Dumneavoastră (celelalte apărînd postum). Nu există în România – cel puţin pînă la proba contrară – persoane mai avizate decît soţii Cantuniari în privinţa transpunerii şi editării lui Vintilă Horia (iar D-na Olga Horia şi D-na Marilena Rotaru o ştiu la fel de bine ca noi).

Buna primire a ediţiei de către publicul intelectual şi de către presa literară (cartea a fost lansată pe 5 iunie, în cadrul Tîrgului Internaţional de Carte de la Bucureşti – cea mai importantă manifestare anuală a vieţii editoriale româneşti de după 1989) confirmă, îndrăznesc să cred, utilitatea generală a demersului nostru, care rămîne el însuşi perfectibil. Faptul de a nu Vă fi consultat nu trebuie să-l înţelegeţi nici ca frondă, nici ca rea intenţie. Necunoscîndu-Vă personal şi neavînd nici un fel de relaţii directe despre Dumneavoastră, am presupus că D-na Olga Horia, de la care am solicitat drepturile, are cu Dumneavoastră o înţelegere de principiu, care nu Vă mai implică în negocieri colaterale. De altfel, ediţia de la Madrid specifică ea însăşi, cum am constatat ulterior, că toate drepturile aparţin Autorului (şi deci, în noua situaţie, moştenitoarei sale legale, cu care noi am încheiat un contract din care nu rezultă vreo răspundere sau obligaţie faţă de o terţă persoană). Vă rog să mă credeţi însă că, dincolo de aceste aspecte procedurale, consideraţia pe care V-o purtăm rămîne neştirbită şi înţelegem omeneşte mîhnirea conjuncturală pe care V-am pricinuit-o fără voie (şi pe care am dori s-o putem risipi în mod amiabil).

Sper din toată inima, Domnule Castaing, că această scrisoare Vă va lămuri că n-a fost vorba, între noi şi Dumneavoastră, decît de un malentendu. Sîntem, chiar fără să ne cunoaştem faţă către faţă, servitori ai memoriei lui Vintilă Horia, dincolo de orice interese sau orgolii personale. Dumneavoastră aţi pus o bază, iar noi ne-am făcut meseria pornind de la ea. Din eforturile însumate, ale noastre şi ale altora, posteritatea lui Vintilă Horia nu are decît de cîştigat. Şi cea mai bună dovadă este faptul că, în timp ce ediţia din 1990 a trecut aproape neobservată de către publicul mai larg, noua ediţie, optimizată şi bine mediatizată, s-a bucurat de un succes real şi a redeşteptat interesul pentru personalitatea şi opera fratelui Dumneavoastră în România sfîrşitului de mileniu.

 

Cu cele mai bune gînduri şi sentimente, 

Răzvan Codrescu,

Director literar al Editurii Anastasia [9]

 

[1] Născut la Segarcea, pe 18 decembrie 1915, a studiat la Bucureşti (Colegiul Naţional Sfîntul Sava, apoi Facultatea de Drept) şi Paris (licenţiat în Litere al Universităţii Catolice), a fost apropiat în tinereţe de mişcarea tineretului naţionalist (mai mult pe linie publicistică), a ajuns ataşat de presă la Legaţia României de la Roma (din 1940) şi apoi la Consulatul Român de la Viena (din 1942), iar după război a rămas în exil (înainte de a se aşeza, în 1964, definitiv în Spania, unde a şi murit – la Collado Villalba – în 4 aprilie 1992, trecuse şi prin Italia, Argentina, Franţa). A scris curent în patru limbi (română, spaniolă, franceză, italiană), iar activitatea publicistică i-a fost dublată, din 1972, de cea universitară (Universitatea Complutense din Madrid, filiala madrilenă a Universităţii Catolice din Paris, Universitatea din Alcalá de Henares). 

[2] Cu un volum de poeme, Procesiuni, a şi debutat editorial la Bucureşti, în 1936 (debutul absolut a fost, ca al atîtor altora, în faimoasa revistă şcolară Vlăstarul, a liceului bucureştean Spiru Haret, în 1932). 

[3] Născut în 1919, plecat din țară din 1972 și stabilit la Paris. S-a stins în 2009. A se vedea și Scrisori din exil (1972-1992), cele două volume cu corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său (poreclit „Lulu”) scoase în 2011 sub egida Fundației Culturale „Memoria”. 
[4] Fiica mai mică a celebrului medic și profesor interbelic Anibal Teohari (1871-1933), întemeietorul balneologiei în România, astăzi cunoscut mai degrabă ca… nume de stradă bucureșteană. Olga Teohari s-a căsătorit cu Vintilă Horia încă din 1941.

[5] În 2008, la Editura Art din București, avea să apară o nouă traducere, semnată de d-na Ileana Cantuniari, cu un dosar al Premiului Goncourt alcătuit de d-na Marilena Rotaru. 

[6] „În jurul unei capodopere a literaturii creştine. Răspuns D-lui Al. Castaing”, în Ziua, serie nouă, an VI, nr. 1592, sîmbătă 11 septembrie 1999, p. 10. 

[7] Textul a mai fost reprodus și în volumul meu Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești (Editura Rost – Fundația Sfinții Închisorilor, București – Pitești, 2014), pp. 453-457. 

[8] Veţi înţelege că nu pot să Vă ofer aici o evidenţă exhaustivă a intervenţiilor efectuate asupra textului editat atît de neîngrijit la Craiova (în această privinţă, dacă vor fi necesare alte detalii, cei mai în măsură să Vi le dea sînt soţii Cantuniari înşişi), dar Vă rog să-mi îngăduiţi să supun atenţiei Dumneavoastră o mostră (prima secvenţă a romanului), cu cîteva explicaţii editoriale (şi cu rugămintea să observaţi – lăsînd la o parte actualizarea subînţeleasă a ortografiei – că nu-i vorba nici o clipă de „refacerea” traducerii, ci doar de ajustări minimale şi discrete, total echivalente soluţiilor Dumneavoastră):
– ed. Craiova: „Căci întunericul somnului său forfotă de duşmani…”; ed. Bucureşti: „Căci întunericul somnului său mişună de duşmani…”. În limba actuală, forfotă nu se foloseşte decît ca substantiv; pentru pers. III sg. a verbului a forfoti, s-a impus definitiv forma forfoteşte (verbul însă se utilizează rar şi de obicei în vorbirea familiară, cu o nuanţă persiflantă). Verbul a mişuna este un sinonim mult mai frecvent şi mai firesc în context.
– ed. Craiova: „Marea geme în depărtare şi valurile se transformă, în noapte, în lungi stihii de gheaţă”; ed. Bucureşti: „Marea geme în depărtare şi valurile se transformă, noaptea, în lungi stihii de gheaţă”. Noaptea, adverb perfect echivalent în context cu în noapte, a fost preferat pentru a se evita repetiţia de trei ori a prepoziţiei în („… în depărtare…, în noapte, în lungi…”).
– ed. Craiova: „… va trebui să deschidă drum pînă la uşa mea…”; ed. Bucureşti: „… va trebui să deschidă pîrtie pînă la uşa mea…”. Pîrtie este tocmai „un drum deschis/tăiat prin zăpadă”, indicînd aici, în cel mai pur spirit al limbii române, mai concret decît genericul drum situaţia descrisă.
– ed. Craiova: „Am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma [subl. aut.] şi-mi pare că mi-ar fi de-ajuns să-mi concentrez puţin gîndul sau atenţia, pentru a schimba de loc …”; ed. Bucureşti: „… am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma [subl. aut.] şi-mi pare că mi-ar fi de-ajuns să-mi concentrez puţin gîndul sau atenţia, pentru a-mi schimba locul...”. Desigur, „pentru a schimba de loc” (formulare imposibilă în româneşte) este o scăpare, calchiind franţuzescul changer de lieu („a schimba locul”). Din păcate, astfel de calcuri nelegitime după formulări sau expresii franţuzeşti se mai întîlnesc în versiunea Dumneavoastră şi nu mă îndoiesc că Dumneavoastră înşivă aţi fi admis necesitatea eliminării lor, la o revizuire mai atentă.
– Nu pot să nu recunosc, pe de altă parte, că atunci cînd au substituit consolare cu mîngîiere sau clipită cu clipă, soţii Cantuniari, deşi fără a trăda contextul sau limba, au făcut mai mult decît era necesar, dar astfel de situaţii sînt rare şi, cred, tolerabile şi din punctul Dumneavoastră de vedere… 

[9] Funcție pe care am îndeplinit-o din 1997 pînă în 2000.

Răzvan Codrescu

About Răzvan Codrescu

Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea