O carte fascinantă ca o călătorie inițiatică

Cealaltă față a exilului, de Erast Călinescu, volumul recent apărut la Editura Evdokimos, este o carte-mozaicată, o oglindă a vieții tumultoase a autorului. În ea sunt surprinse instantanee de viață. Citind-o, simți că în această narațiune primează „viul vieții”, bucuria de a trăi, întâmplările personale, mai degrabă decât interpretarea lor și judecățile de valoare.

Vă mărturisesc faptul că m-a cucerit, în primul rând, tonalitatea pe care și-a ales-o vocea naratorului: nu este moralizatoare, patetic-alarmistă, grandilocventă sau excesivă. Scriitorul a descoperit buna cumpănire a cuvintelor (adevărate vehicule care transportă senzații, percepții, reprezentări, afecte, idei), dar și a trăirilor care, puse împreună, pun în scenă o lume veridică, palpabilă, armonioasă. Veridicitatea ei este dată, mai înainte de toate, de firescul cu care este ea scrisă. Ai zice că bunul-simț este, iată, nu doar o valoare morală ci și una… estetică. Acest tip de scriere va aduce, cred, schimbări semnificative în viața morală a cititorilor ei tocmai pentru că nu se vrea una moralizatoare. Îi lipsește moralina (Friedrich Nietzsche), atât de urâcioasă sufletului omenesc, ea fiind însă o carte edificatoare, cititorul putând extrage din întâmplările narate un tâlc, o pildă, o înțelepciune.

Surprinzătoare pentru mai tânărul cititor este și folosirea cu majusculă a unor cuvinte precum Mama, Tata, Bunica, Țara, Credința, Tradiția – cuvinte care scrise așa, cu majusculă, își recapătă demnitatea pierdută în negura vremii și în trivialitatea vieții din zilele noastre.

Privită într-un context cultural românesc mai larg, putem spune că scrierea ei este un act de recuperare a memoriei privind anumite episoade ale istoriei interbelice și postbelice a României. Ne putem pune întrebarea legitimă: ce l-a determinat pe autor să o scrie, care a fost mobilul său interior. „Căutarea unei alte vieți, mai pline, mai drepte, mai omenești” – ne lămurește domnul Erast Călinescu în scrisoarea sa către cititor. Căutarea – iată cuvântul cheie al cărții. Ne căutăm pe noi înșine. Căutăm să ne depășim, să devenim astăzi mai buni decât am fost ieri. Căutăm rostul vieții noastre. Îl căutăm pe Dumnezeu și voia Sa pentru noi.

Cartea începe, deloc întâmplător, cu evocarea Bunicii dintr-un sat de lângă Cernăuți – inima Bucovinei („pământ sfânt românesc, răscolit de oasele celor care l-au râvnit și ale celor care l-au apărat, pământ binecuvântat de faptele voievozilor și de ctitoriile lor”, cum îl descrie domnul Erast Călinescu), o femeie simplă dar care și-a crescut copiii și nepoții, jertfindu-se pe sine și sădindu-le în suflete credința în Dumnezeu. O femeie a cărei viață s-a împletit permanent cu rugăciunea. În ochii cititorului și pentru cititor, Bunica retrezește la viață, din uitare, acea lume de odinioară a satului românesc, populată cu feți frumoși, zmei, cu șarpele protector al casei – o lume telurică, elementară, infuzată cu simplitate naturală și ordonată de ritualul vieții cotidiene românești de altădată: mese patronate de autoritatea drăgăstoasă a bunicului, ospățuri cu arome de hulubi din aluat dulce, mămăligă aurie aburindă pe fundul de lemn și tăiată cu sfoara, laptele dătător de viață și putere – adus cu oala de lut și băut din strachină-, somnul dulce al nepoțeilor, la ceas de seară, privegheat de îngerașul veghetor. O viață tihnită petrecută în limitele ordinii firești și dumnezeiești.
Acest mediu spiritual își va pune amprenta de neșters asupra ființei spirituale a autorului, marcându-i întregul parcurs al vieții: format în spiritul dragostei pentru glia strămoșească, purtând în forul său interior sentimentul tutelar al iubirii neamului românesc, eroul acestei cărți va avea la îndemână repere solide, străvechi, cercate de trecerea vremii, repere care îl vor ajuta să nu se piardă pe sine în negura adusă de comunism, dar nici să se în-străineze cu totul mai târziu în „Minunata” Lume Nouă.

Viața tihnită a primei copilării va fi spulberată de vifornița roșie, antihristică a bolșevismului, care pătrunde în Cernăuți semânând peste tot panica, jaful, terorismul și dezmembrând familiile – totul petrecându-se sub deviza absurdă: „Trăiască regele Stalin!”
Cedarea Bucovinei- mai corect spus, crucificarea Bucovinei,va aduce cu sine încercarea nenumăratelor familii de români de a fugi, de a se apăra de hoardele bolșevice, bezmetice. Familia autorului pleacă în refugiu.
Dus de șuvoiul evenimentelor la Câmpulungul Moldovenesc, autorul își va continua aici, la Liceul Dragoș Vodă, studiile începute la Cernăuți. Mai târziu se va întoarce într-un Cernăuți desfigurat de hoardele roșii și își va da examenul de admitere în clasa a-5-a la Liceul „Mitropolitul Silvestru”.
Urmează apoi „refugiul fără de întoarcere”, din vara lui 1944, pe când autorul avea doar 17 ani: Curtea de Argeș, Deva (unde va termina și ultima clasă de liceu), Orăștie (unde își va susține cu succes bacalaureatul).
Descrierea drumului pe care îl face autorul în trenul foamei, pentru a aduce acasă făină din Oltenia și atmosfera vieții sociale românești amenințată de spectrul foametei ( în special, scena cu mamele disperate care își trimiteau copiii lihniți de foame să mănânce jir și ghindă din pădure) marchează în mod indelebil sufletul cititorului, ajutându-l să înțeleagă, o dată în plus, în ce a constat „eliberarea” pe care le-au oferit-o trupele sovietice românilor.
Pe acest fundal al conflictului- existențial și ideologic- generalizat, personajul-narator al acestei cărți se implică – susținut de elanul tineresc și de puritatea idealului unei întregi generații de cruciați ai Ortodoxiei și ai românismului – în confruntarea cu noua dictatură care se înstăpânise asupra României: „Candela, mereu aprinsă, – scrie dânsul – ne lumina speranțele: scriam și multiplicam manifeste anticomuniste și le lipeam, nopțile, pe zidurile orașului. Chemam lumea la rezistență, în numele Crucii, în numele neamului nostru românesc”.
Atât participarea la manifestațiile anticomuniste ale „studențimii conștiente”- care l-au adus în atenția organelor Siguranței-, cât și foametea care bântuia prin Moldova îl determină pe autor să renunțe la ideea de a urma Facultatea de Medicină din Iași și să se refugieze în Timișoara, unde va urma cursurile Facultății de Agronomie.
Din această perioadă a formării de sine, rămân memorabile rândurile încărcate de duioșie în care este zugrăvit Flor, „adevăratul frate de cruce” al naratorului, cu care se înfrățise crestându-și o cruce sub pumn – episod care stârnește în sufletul cititorului imagini arhetipale din basmele românești cu Făt Frumos și nostalgia unei vieți în care adevărata prietenie – camaraderia – se îmbrăca în straiele străvechi ale haiduciei.
În 1948, la finele anului universitar, autorul se înscrie la Facultatea de Zootehnie din București, pe care o va absolvi dând „examenul de stat”, echivalentul licenței din zilele noastre. Este repartizat în calitate de cercetător la Institutul de Cercetări Zootehnice, unde va cunoaște atmosfera irespirabilă pe care o creaseră aici comuniștii: ostracizarea specialiștilor unanim recunoscuți în țară și străinătate (cum era doctorul Gh. K. Constantinescu, întemeietorul științei zootehnice românești), ținerea sub cheie a lucrărilor de specialitate, epurarea lucrărilor de specialitate din biblioteca institutului, lucrări scrise de autorii occidentali, participarea la cursurile obligatorii de marxism și la munca patriotică. Ochiul vigilent al Partidului supraveghea întregul spectru al vieții publice și private, impunând noi imperative categorice, precum: Mai bine-mai iute-mai eficient!
Ajuns în 1957 într-o stațiune experimentală situată la 20 de kilometri de Cluj, personajul- narator va constata și aici incultura crasă îngemănată inextricabil cu reaua-voință și „gândirea captivă” (Czeslaw Milosz), opacă, pe care nu se sfiau s-o etaleze politrucii comuniști: directorul politic al stațiunii experimentale a întocmit un raport din care reieșea că niște mânji se îmbolnăviseră de bronhopneumonie pentru că „mâna criminală” a „dușmanului de clasă” răspândise în mod misterios – dar care era unul evident pentru organele de control- microbii, microbi care nu fuseseră descoperiți la fața locului, prin pășune, deși tovarășul director îi căutase prin iarbă. În urma raportului întocmit, trei medici veterinari au fost arestați pentru trei luni și încadrați în categoria deținuților de drept comun.
Mi s-a părut, deopotrivă, extrem de interesantă mărturia autorului privind mijloacele pe care le-au folosit comuniștii pentru colectivizarea României.
„Revenind la problemele stațiunii noastre- scrie dânsul- „conducerea de partid” îi era încredințată potcovarului unității, un tovarăș aproape analfabet, cu nasul roș de băutură, dar dușman crâncen al burgheziei”.
În 1969, autorul devine, după multe încercări, suportând multe neplăceri, doctor în agronomie.
Tot în 1969 Securitatea încearcă să-l racoleze. Momeala o reprezenta plecarea pentru un an de zile la studii de specializare în Finlanda. În schimb, autorul ar fi trebuit să devină ceea ce în limbajul comun poartă numele de „turnător”: să întocmească caracterizări scrise despre colegii săi de muncă, mai ales dacă aceștia manifestau o „atitudine dușmănoasă”față de regimul comunist. Încercările securității eșuează fiindcă autorul acestei cărți le face o descriere pozitivă colegilor săi, relevându-le calitățile de buni români și buni profesioniști în meseria lor.

În 1983, obține pașaport și se autoexilează, după multe șicane venite din partea securității: „Așa am pornit-o, în acest exil voluntar, care era, de fapt, cel de-al treilea refugiu politic din viața mea: două, din Bucovina, din calea tancurilor sovietice și acest exil, din nedreptatea și ticăloșia comunistă de la noi…”
Urmează experiența exilului, a străinătății, a cererii de azil politic în Canada și a alterității – a întâlnirii cu tipul uman occidental, în varianta Quebec. Autorul consemnează cu acuitate principala calitate umană a canadienilor – naturalețea lor- dar și noile cutume care, în timp, îi conduce, ca națiune, la autoextincție: liberalizarea avorturilor, căsătoriile „unisex”combinate cu adopțiile de copii, abandonul școlar, înclouirea populației locale cu valul de imigranți.
Apar mici instantanee din viața cotidiană a canadienilor din care cititorul român înțelege relativismul moral (binele, așa cum îl înțelegi tu, poate fi perceput de celălalt ca rău), șubrezenia și superficialitatea relațiilor umane și deformarea acestora sub optica noilor ideologii politice, cum ar fi feminismul.
Experiența existențială a în-străinării, a desțărării -cum o numește autorul- atrage inevitabil dorul (cuvânt provenit din latinescul dolus-dolere), durerea provocată de despărțirea de matricea natală, de ACASĂ, cu întregul ei univers de semnificații (glia, strămoșii, cei lăsați în urmă în negura dictaturii comuniste, care ar fi putut pătimi de pe urma deciziei sale de a se autoexila, prietenii): „Cealaltă față a exilului este exilul din sufletul desțăratului, simțământul față de ce-a lăsat acasă, de ce se petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa”.
Cititorul este făcut părtaș la frământările sufletești ale personajului-narator: grija pentru familia sa și încercarea de a defini cât mai exact și cristalin motivația sa interioară: a plecat pentru binele lor? A plecat dintr-un impuls egoist, pentru binele său personal? Cert este că el a simțit nevoia- ca atâția alți români- să se despartă nu de România, ci să iasă din „ mocirla societății comuniste”.
De aceea, în exil autorul va scrie în ziarul românilor din Canada, „Cuvântul Românesc”, împotriva dictaturii comuniste din țară, va continua lupta cu fiara comunistă folosind împotriva ei cuvântul – chip al Cuvântului lui Dumnezeu, care este „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei 4, 12)
Va participa și la manifestația organizată de George Bălașu, cu ocazia vizitei lui Ceaușescu la Ottawa, care s-a nimerit să fie în prima zi de Paști. Sute de români au strigat în fața clădirii de protocol împotriva autorului moral al exilului lor canadian: „-Ceaușescu, cine ești? Criminal din Scornicești!” și i-au cântat „Hristos a înviat!”
În paginile „Cuvântului Românesc”, domnul Erast Călinescu va promova – de-a lungul exilului său canadian- personalități spirituale, marcante, românești (cum ar fi Părintele Daniil Sandu Tudor, starețul Filaret Gămălău, sau partizanii anticomuniști din Munții Bucovinei – Constantin și Maria Cenușă, Vladimir Macoveiciuc, Ion și Gavril Vatamaniuc, Vasile Motrescu) dar și instituții publice din România, angajate să continue și să valorizeze legea creștinească (Muzeul Țăranului Român).

Exilul este o experiență inițiatică. Pleci din tărâmul cunoscutului, al lumii tale ordonate. Mergi pe un drum, o zonă a nimănui și a tuturor. Îți apar în cale vămi materiale, întâmplări menite să te oprească din drum și să te întoarcă de unde ai plecat. Întâlnești întrupări ale binelui și ale răului, care ființează, gândesc și acționează după alte legi decât cele pe care le-ai lăsat acasă. Intri într-o lume în care ești un nimeni (în cel mai bun caz) sau un venetic (în cel mai rău), în care trebuie să îți afli un rost, o stare, un statut social. În străfundurile ființei tale, în adâncul tău cel mai ascuns, se dă o luptă pe viață și pe moarte între lumină și întuneric, speranță și disperare, credință și deznădejde, încredere și suspiciune. Pentru a birui în tine lumina, ai nevoie de ajutoare, de favorabili ca în basmele clasice. În basme, eroul călătorește pe un cal năzdrăvan, la ceas de încercare apare un Strâmbă-Lemne, un Setilă, un Ochilă, apar pitici benefici, te poți folosi de un pieptene, o oglindă sau o furcă magică pentru a învinge forțele malefice. În experiența inițiatică a exilului ai nevoie de binefăcători, de oameni capabili să readucă soarele speranței la linia orizontului tău.
Pentru autorul cărții de față cel mai important sprijin a venit din partea Părintelui Calciu-Dumitreasa- părintele bun, harismatic și plin de optimism- care în momentele de cumpănă îi spunea: „Dumnezeu ne încearcă în multe feluri… Dar momentul întâlnirii cu Dumnezeu este cutremurător… Și ce vom zice? Că ne-a scos din țară, în momente tragice și ne-a salvat. Și acum uităm? Să nu fie așa!…”

Exilul este o călătorie labirintică spre sine: pleci în căutarea unui loc, dar acel loc este o parte din tine. Ajungând într-un loc (topos) descoperi în tine puteri, calități de care nu erai conștient. După douăzeci de ani de exil georgrafic și ontologic, autorul acestei cărți s-a întors în România, îmbogățit pe dinăuntru de noi experiențe. În România – matricea care i-a structurat dintru început ființa.
O întoarcere plină de sens, din care cititorul acestei cărți are ce învăța.

Un adevăr atât de simplu și atât de evident odinioară: România nu este doar un tărâm pământesc, ci mai ales unul spiritual. Rămâne ca fiecare dintre noi să conștientizeze, „la sosirea vremii”, acest adevăr.

 

D-l Erast Călinescu
D-l Erast Călinescu
The following two tabs change content below.

1 thought on “O carte fascinantă ca o călătorie inițiatică

Spune-ți părerea