Condamnările politice și „legea memoriei comunismului”

Am promis, într-un text anterior, că vom reveni asupra modului în care dreptul nostru tratează chestiunea condamnărilor politice din perioada comunistă. Nefiind juriști, am cerut punctele de vedere a doi avocaţi cu practică în domeniul aplicării Legii 221/2009. Opiniile lor sunt convergente, și vom cita în continuare una dintre ele:

În primul rând, trebuie precizat că în dreptul nostru, spre deosebire de cel francez, nu există nulități de drept. Prin terminologia „nulă de drept“, codul nostru civil înțelege nulitatea absolută, care, la fel ca nulitatea relativă, trebuie constatată de instanța de judecată.

Prin urmare, nu se poate pune semnul egalității între condamnări prezumate de drept de legiuitor ca având caracter politic și nulitatea hotărârilor judecătorești de condamnare.

Efectul practic al distincției între prezumarea de drept a caracterului politic al condamnării și celelalte cazuri de persecuție (ce nu sunt reglementate expres în art. 1) este acela că, în al doilea caz, pentru a se constata caracterul politic trebuie să te adresezi instanței, unde se administrează probe.

În cazurile de la art. 1, este suficient că te înscrii acolo, instanța neputând face altceva decât să constate că legiuitorul a prezumat de drept, în acele cazuri, caracterul politic al condamnării.

Într-adevăr, în cazul unor condamnări în baza Legii 312/1945, care nu este menționată în art. 1, trebuie formulat în instanță un capăt de cerere pentru constatarea caracterului politic al condamnării, urmând ca aceasta să se pronunțe, în baza tuturor probelor administrate în cauză (inclusiv prin raportare la art. 7 din lege) [1].

Ca să traducem limbajul tehnic, aceasta înseamnă că nici măcar condamnările pronunțate de instanțele comuniste pe baza actelor normative cuprinse în art. 1 al legii nu sunt șterse în mod automat, ci că pentru toate cazurile este nevoie de o acțiune în instanță. Diferența dintre acțiunea pentru acele cazuri și o alta pentru condamnarea „administrativă“ (prin decizii ale Securității) sau în baza unor acte normative care nu sunt cuprinse la art. 1 al legii este cea dintre o constatare simplă a caracterului politic al condamnării și demonstrarea respectivului caracter prin probe, adică printr-un proces în toată regula. De fapt, condamnările nu sunt anulate, ci doar efectele lor. Sau, în alți termeni:

Situația hotărârilor judecătorești de condamnare este următoarea:
Art. 2 din lege prevede: „Toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic prevăzute la art. 1 sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.“ Așadar, formal, legiutorul nu prevede că prin lege se anulează hotărârile judecătorești de condamnare, ci că ele rămân fără efecte. Având în vedere și formularea din teza a doua a art. 2, „aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor“, legiuitorul pare a fi consacrat mai degrabă un caz de inopozabilitate a hotărârilor judecătorești de condamnare față de persoanele care au făcut obiectul lor, decât un caz de nulitate.

De fapt, este discutabil dacă legiutorul poate anula hotărâri judecătorești, dacă poate deci interveni în sfera altei puteri constituite în Stat, cea judiciară. Părerea mea este că Legea 221/2009 instituie mai degrabă cazuri de inopozabilitate a hotărârilor judecătorești de condamnare, anularea, desființarea sau casarea acestora putându-se obține tot în justiție, prin exercitarea căilor extraordinare de atac (în special fostul recurs în anulare) împotriva hotărârilor judecătorești de condamnare. În sprijinul acestei idei, a se vedea și art. 5 alin. 4 din lege, care face referire la „persoanele care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege[,] şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezentei legi“.

Tot în sprijinul ideii de inopozabilitate a condamnării ar veni și art. 6 din lege, conform căruia „caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menţionat pe hotărârile judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea“ (întotdeauna menționarea pe hotărâri sau pe marginea unor acte de stare civilă ține de opozabilitate) [2].

În fine, am întrebat avocații respectivi cum au procedat în cazurile în care și-au reprezentat clienții în cauze ale Legii 221/2009:

Am avut asemenea litigii până la intervenirea Deciziei 1354/2010 a Curtii Constituționale, care a declarat neconstituțional art. 5 alin. 1 lit. a. Cei mai mulți dintre clienți erau interesați, în primul rând, să obțină despăgubiri, și abia apoi de dezincriminarea penală. În asemenea situații, când mă încadram în cazurile de la art. 1 alin. 2, ceream direct despăgubiri, învederând instanței că în situația mea legiuitorul a prezumat de drept caracterul politic al condamnării, astfel că nu mai e nevoie ca ea să se pronunțe pe acest aspect, ci direct pe despăgubiri. Când nu mă încadram în cazurile prevăzute de art. 1 alin. 2, solicitam printr-un prim capăt de cerere ca instanța să constate caracterul politic al condamnării, administrându-se probe (deoarece nu aveam o prezumție a legiuitorului, ca în cazul art. 1 alin. 2), și printr-un al doilea capăt de cerere, accesoriu primului, despăgubiri [3].

Cu alte cuvinte, clienții erau interesați, în majoritatea lor și în primul rând, de obținerea despăgubirilor, și abia apoi de dezincriminarea penală, care rămânea, în prima situație descrisă, implicită. Dezincriminarea penală devenea principală abia în a doua situație, căci fără ea cererea de despăgubiri era inadmisibilă.

Până în 2004, calea extraordinară de atac pentru condamnările politice, prin care ele puteau fi „desființate, casate sau anulate“, era „recursul în anulare“. Raportul între cele trei noțiuni juridice, de „desființare“, „casare“ sau „anulare“, este unul incluziv: „desființarea“, care este cea mai completă, le cuprinde și pe celelalte două, „anularea“ fiind cea mai limitată. La cererea instanțelor europene, această cale extraordinară de atac a fost însă abrogată pe motiv că avea un caracter discriminator, adică nu era transparent în ce situație era folosită, fiind mai degrabă discreționară. Ceea ce înseamnă că depindea prea mult de persoana care decidea, iar pentru situații similare răspunsul putea fi complet diferit.

Iată un caz:

L.L.: Am si eu o adresă prin care în 1992 clienții mei îi cereau lui Mircea Ionescu-Quintus, ministru de justiție pe atunci, să declare recurs în anulare pentru un condamnat la moarte și executat. Recursul în anulare putea fi declarat de procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului Justiției.

M.S.: Și răspunsul?

L.L.: Răspunsul e pe trei rânduri: că sentința din 1953 respecta legile de atunci.

În acest caz, ministrul, fost deținut politic el însuși, a dat un răspuns ceaușist exact ca în 1968, anul Comisiei Gheorghe Stoica – Vasile Patilineț [4]. Cum vom vedea însă în continuare, într-un alt caz, tot din 1992, procurorul general a procedat exact invers, admițând cererea urmașilor victimei.

*

Pentru a disipa imaginea de ceață care însoțește parcurgerea textului legii, și nu doar pentru profani, ci chiar pentru profesioniștii dreptului, să luăm un caz concret ca să vedem cum a fost aplicată. Și vom alege cazul familiei Birkle, care ridică toate problemele deja reperate.

Alexandru Birkle, medic legist în București, în 1943 a fost numit de Ion Antonescu ca membru în Comisia internațională compusă de germani, sub egida Crucii Roșii Internaționale, pentru a cerceta crimele făcute de sovietici la Katyn [5]. Scopul era, desigur, subsumat propagandei de război, însă „propaganda albă“ se baza pe un fapt real: nu germanii fuseseră cei care îi asasinaseră în masă pe ofițerii polonezi. Fapt pe care comisia l-a constatat, de altfel, în mod obiectiv. În același an, Birkle a participat ca expert la examinarea gropilor comune de la Tătarca (în Basarabia) și Vinița (în Ucraina), unde sovieticii executaseră, de asemenea, „dușmani de clasă“ [6].

 Semnătura pe Raportul Comisiei. Sursa: Wikipedia

Semnătura pe Raportul Comisiei. Sursa: Wikipedia

După intrarea sovieticilor în țară, în noiembrie 1944 el a fost căutat de NKVD pentru a fi arestat. Protejat de prietenii pe care îi mai avea în poliție, a stat ascuns timp de doi ani, apoi, în 1946 a reușit să plece în străinătate cu un pașaport fals, via Ungaria. În decembrie 1948 instanțele comuniste din România l-au condamnat în contumacie la 20 de ani de „muncă silnică“ și confiscarea averii, în baza Legii 291/1947, pentru „crimă contra păcii şi umanităţii“ [7].

A ajuns mai întâi în Elveția, apoi în Argentina. A comunicat cu soția și fiica printr-un prieten, generalul Stroia, de care regimul nu se atingea, la care trimitea scrisori sub numele de „Gem. Rosenthal“, pe care soția acestuia, Felicia, le remitea celor două.

O ducea rău, nu avea nici o diplomă cu el, făcea afaceri mici cu piese auto, ceva. A avut noroc să se întâlnească cu principesa Ileana, sora lui Carol al II-lea, cea care avea să devină călugăriță sub numele de maica Alexandra. Ea îl cunoștea și l-a ajutat să își recapete identitatea. Felicia Stroia avea două nepoate italience, contesele Pivacinni, prinse aici de regimul comunist. La un moment dat au putut să se repatrieze. Îmi spuseseră că pot scoate din țară diplomele tatei, prin curier diplomatic italian.

Le-am dat actele, care s-au pierdut, nu au ajuns la tata, el s-a supărat foarte tare pe mine [8].

În 1952 medicul Birkle a ajuns în SUA, la Washington, unde a făcut declarații despre Katyn. Prin diverși intermediari a ținut, sporadic, legătura cu familia.

Am aflat că era protejat de autoritățile americane și că își deschisese un cabinet de neurologie și psihiatrie. A murit în 1987, se recăsătorise. E ciudat că prin 1975 m-am trezit cu unii de la BRCE, cum era atunci, să le semnez o procură să se ocupe de moștenirea tatei. Probabil, știind că e în vârstă, se așteptau să moară și voiau să umfle niște valută. Nu am semnat nimic, oricum moștenirea a luat-o fiul din prima căsătorie al nevestei lui de acolo. Am aflat că a murit abia după 1990, un tânăr care locuia la New York i-a găsit adresa și a obținut o copie a certificatului de deces. A murit de pneumonie, la 90 de ani, și a fost incinerat [9].

Dat fiind că medicul le-a scăpat, sovieticii și comuniștii autohtoni s-au ocupat de restul familiei. Neavând vreo probă împotriva lor, le-au dat, după tipic, condamnări „administrative“ (nu printr-un proces, ci prin decizii ale Securității).

În 1952 Rodica Birkle, fiica, avea 26 de ani, absolvise Medicina și lucra ca medic pediatru la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

M-au arestat pe mine acolo și pe mama la București. Eram măritată cu primul meu soț, tot medic, care-l operase de ulcer perforat pe șeful Securității de la Canal [10]. Ăsta m-a avertizat că o să fiu arestată, m-a sfătuit chiar să mă ascund. Nu am vrut, știam că nu făcusem nimic, dar am sunat-o pe mama, să-i spun și ei. Ea s-a mutat la o prietenă, dar când a auzit că pe mine m-au luat s-a predate și ea [11].

Pe numele de atunci, Botez, a fost arestată pe 2 august, cu mandatul nr. 340 al Procuraturii Militarea Teritoriale București, pentru „crimă contra umanității“ (art. 207 Cod Penal), „internată“ prin Procesul Verbal nr. 17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și deținută, începând cu 7 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe 15 decembrie a fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta Securității. Apoi a fost deținută în lagărele de la Ghencea (neprecizat) și Bragadiru (5 mai 1953 – neprecizat), și la închisorile Domnești (neprecizat, tot în 1953), Târgșor (30 octombrie – 18 noiembrie 1953) și Mislea (18 noiembrie 1953 – 15 octombrie 1954) [12]. Acolo ea a făcut un gest pe cât de riscant, pe atât de explicabil într-o situație în care nu mai erai nimic: pe fișa de încarcerare a semnat „Dr. Rodica Botez”. Redăm alăturat documentul, căci este singurul de acest tip pe care l-am văzut.

semnatura dr Rodica Birkle

Olimpia Birkle, mama ei, de asemenea medic, a suferit și ea o condamnare „administrativă“ pentru aceeași acuză și în aceeași perioadă cu fiica sa. A fost arestată pe 2 august, cu mandatul nr. 340 al Procurorului General al RPR, pentru „crimă de război“, „internată“ prin Procesul Verbal nr. 17 din 28 octombrie 1952 al Securității pentru 60 de luni și deținută, începând cu 16 august, la Jilava, în custodia Securității. De acolo, pe 15 decembrie a fost transferată, un timp, la Interne, pentru ancheta Securității. Apoi a fost deținută în lagărul de la Pipera, de lângă București (19 ianuarie 1954 – 20 octombrie 1953), la închisoarea spital Văcărești (20 octombrie 1953 – 19 ianuarie 1954) și la închisoarea Mislea (19 ianuarie – 15 octombrie 1954) [13].

Aceste condamnări „administrative“ erau pronunțate de regim atunci când nu exista nici o probă, fie ea cât de mică, ce putea fi invocată fie și într-o instanță comunistă. Singura „culpă“ a Rodicăi Marta (Birkle) consta în faptul că era fiica tatălui ei, iar a Olimpiei că era soția soțului ei, căci în comunismul colectivist culpa era colectivă și se întindea aupra întregii familii. De fapt, acești sigmatizați erau numiți „familii de bandiți“ și erau tratați ca paria societății, fie că erau sau nu condamnați politic.

*

În 1992 Rodica Marta (Birkle) a solicitat procurorului general „recurs în anulare“, care a fost admis, iar Curtea Supremă a casat decizia de condamnare, l-a achitat pe tatăl ei și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii [14], iar după apariția Legii 221/2009, în același an ea s-a adresat Justiției pentru a constata caracterul politic al condamnărilor și a solicita despăgubiri pentru întreaga familie.
Cum a tratat Justiția aceste trei cazuri conexe?

Mai întâi, în 2010 Tribunalul București a constatat caracterul politic al condamnărilor pentru toată familia și a acordat despăgubiri. A fost, cum s-ar zice, o decizie dreaptă, singura, de altfel, dintr-un întreg șir, după cum vom vedea [15].

La recurs, judecat la Curtea de Apel în 2010–2011, lucrurile s-au complicat. Curtea nu a mai admis că fiica poate face o cerere de constatare a caracterului politic al condamnării pentru mama sa, posibilitate de care ar beneficia doar victima, la acea vreme decedată. Pe scurt: dacă mama ei a murit, nimeni nu o mai poate dezincrimina, nici, cu atât mai puțin, cere despăgubiri în numele ei. Despăgubirile au fost, de altfel, «cuiul lui Pepelea» în toate acste cauze.

Curtea nu a putut proceda în același fel și pentru tatăl său, întrucât condamnarea fusese deja casată, după cum am văzut, prin „recursul în anulare“ din 1992. În plus, dat fiind că în 2010 art. 5 al legii, care privea despăgubirile, a fost aruncat în aer de Curtea Constituțională, chestiunea a căzut [16].

La recurs, judecat la Înalta Curte în 2011–2012, aceasta a confirmat decizia instanței anterioare: dacă omul a murit, moare și constatarea caracterului politic al condamnării. Despre despăgubiri nu mai era, oricum, vorba.
Să rezumăm aceast tratament, pentru care cel mai lejer termen ar fi «o bătaie de joc»:

  1. Daune morale – zero pentru toți.
  2. Constatarea caracterului politic – doar pentru fiică, nu și pentru mamă (mortul să rămână deci vinovat), nici pentru tată. Pentru tată, instanța s-ar fi opus, de vreme ce el fusese condamnat pentru „crime împotriva păcii și umanității“, dar, din fericire, la data pronunțării deciziei era prea târziu: condamnarea fusese deja casată. În fine, dacă instanţa ar fi cunoscut fişele de încarcerare ale reclamantei şi ar fi ştiut să le interpreteze, şi ea şi-ar fi luat adio de la constatarea caracterului politic al condamnării.

*

Iată de ce unele dintre luările de poziție ale militanților anticomuniști, oricât de bine intenționate ar fi, sunt foarte departe nu doar de conținutul real al legii, ci și, mai ales, de practica instanțelor în care se judecă astfel de cazuri. Marius Oprea:

Prin legea 221/2009 sentinţele politice date de Tribunalul poporului sunt declarate nule de drept. Citiţi această lege al cărui autor sunt. Aceleaşi sentinţe nu sunt explicit anulate, însă, şi de prevederile legii Florian.

În momentul de faţă asistăm la un paralelism legislativ datorat, pe de o parte incompetenţei celor de la Elie Wisel care au redactat proiectul legii 217 şi pe de altă parte heirupismului parlamentar.

Este o situaţie pe care tot Parlamentul trebuie să o clarifice şi nu mă îndoiesc că asta se va întîmpla odată cu dezbaterile la proiectul de lege pe care îl propun. (Dacă el va fi asumat de un grup de parlamentari) [17].

După cum am văzut, condamnările politice sunt departe de a se reduce la cele prounțate de Tribunalul Poporului, la fel cum nici hotărârile nu sunt anulate, ci numai efectele lor juridice. Apoi, nu există nici un paralelism legislativ, ci avem de-a face cu o lege slabă din punct de vedere juridic, care generează efecte proaste (Legea 221/2009), și care funcționează alături de o lege puternică juridic, dar cu atât mai nocivă (Legea 217/2015). Încă, parlamentarii, oricum ar fi ei, nu ar avea nimic de tranșat la acest nivel, ci de adoptat o lege care să desființeze toate condamnările politice și să instituie despăgubiri juste pentru victimele rămase în viață. În fine, după cum ne-au spus avocații pe care i-am consultat, în Legea 221/2009 terminologia este redundantă și greșit folosită, ceea ce în practică o face interpretabilă.

Cu privire la modul în care ar putea fi făcută desființarea tuturor acestor hotărâri, soluția ar fi ca, în baza condamnării regimului comunist, să fie promulgată o lege de invalidare a tuturor hotărârilor cu caracter politic, fie ele pronunțate în baza unor legi ori a unor decizii „administrative“ (condamnări extrajudiciare). Tehnic vorbind, ar rămâne de văzut cum poate fi făcut acest lucru, însă o soluție ar putea fi găsită, căci ceea ce a fost făcut de mâna omului, tot de mâna lui poate fi desfăcut. Este nevoie însă de competență, viziune, curaj și, nu în ultimul rând, de dorința de a face, prin drept, dreptate victimelor.

În cele din urmă, o concluzie-dedicație celor care doresc – pentru alții – „legi anticomuniste ale memoriei“:

V-a plăcut această poveste, în care este vorba despre drept-fără-dreptate? Mai credeți apoi că, în loc de a căuta soluții acestei tragice situații, veți face dreptate victimelor prin paleative ridicole gen proiectata „lege Oprea“? Și dacă răspunsul este în continuare afirmativ, dați-i înainte: un dezastru și mai mare este oricând posibil!…

———————————————————————————

[1] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și, parțial, dar într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[2] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și parțial, dar într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[3] Discuție cu avocatul L.L., 9/03/2016; și, într-un sens similar, Mesaj al unui avocat sub protecţia anonimatului, 9/03/2016.

[4] Despre „ancheta de partid“ din 1968 a lui Ceușescu și semnificațiile operațiunii de „desdejizare“, a se vedea emisiunea: Reabilitarea parțială a victimelor epocii Dej.

[5] Pentru istoria familiei, a se vedea interviul lui Toma Roman Jr. cu Rodica Marta (Birkle), fiica medicului, intitulat: Cum a dus-o masacrul de la Katyn pe Rodica Marta în pușcărie, „Jurnalul Național“, 3/04/2009.

[6] Pavel Moraru, Documente românești despre atrocitățile bolșevice din stânga Prutului, 1940–1941 (acces: 25/03/2016); Adrian Nicolae Petcu, Masacrul de la Vinița și Teodor M. Popescu, (acces: 25/03/2016).

[7] Cf. Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012.

[8] Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.

[9] Ibidem.

[10] Cel mai probabil este vorba despre Augustin Albon. Cf. M. Stănescu, Reeducarea în România comunistă, Editura Polirom, Iași/București, 2012, vol. III, pp. 129-130.

[11] Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.

[12] Cf. fișele sale matricole penale: aici și aici. Pe una dintre cele patru fișe apare chiar, la motivul internării: „Făcea ședințe cu mai mulți Doctori din Spital. Legionari“, iar două dintre ele sunt marcate cu o dungă neagră – semnul distinctiv pentru „legionari“ (reali sau presupuși, căci regimul nu făcea distincția), în mod sigur un motiv închipuit cu rolul de a justifica o arestare care nu se întemeia pe nimic concret. Apoi, în inventarul Fondului „Penal“ al CNSAS, p. 147, poziția 1438, se vorbește despre o Decizia penală nr. 1377/1954 a Tribunalului Capitalei, care, probabil, a confirmat condamnarea Securității.
În fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.

[13] Cf. fișele sale matricole penale.
Apoi, în inventarul Fondului „Penal“ al CNSAS, p. 147, poziția 1437, data eliberării este 10 noiembrie 1954. Tot acolo se vorbește despre o Decizia penală nr. 1377/1954 a Tribunalului Capitalei, care, probabil, a confirmat condamnarea Securității.
În fine, în Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, aceste informații sunt cel mult aproximative.

[14] Cf. Rodica Marta (Birkle), Interviu, loc. cit.; 9 Cf. Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.

[15] Pentru rezumatul care urmează a se vedea Decizia nr. 513/2012 a ÎCCJ, Secția I Civilă, 31/01/2012, loc. cit.

[16] Această problemă am tratat-o pe larg în alt loc, prin urmare nu vom reveni asupra ei. Cf. Despre spinoasa problemă a despăgubirilor datorate foștilor deținuți politici.

[17] Cf. Pagina de Facebook a lui Marius Oprea, 5/03/2016.

The following two tabs change content below.
Mircea Stănescu
Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.
Mircea Stănescu

Ultimele articole de Mircea Stănescu (toate)

1 thought on “Condamnările politice și „legea memoriei comunismului”

Spune-ți părerea