O evadare în plin stalinism

PROCURATURA MILITARĂ CLUJ
Dos.nr.[f.n.]/957

O R D O N A N Ţ Ă
de pornirea procesului penal
Anul 1957, luna mai, ziua 6

Maior de Justiţie Vodă Constantin, procuror militar al Procuratorii Militare Cluj, avînd în vedere sesizarea telefonică a Dir. Reg. M.A.I. Cluj, avînd în vedere constatarea făcută la faţa locului în legătură cu evadarea arestaţilor VOLCINSCHI RAUL şi CRIȘAN EUGEN în seara zilei de 05.05.1957, din care rezultă date suficiente cu privire la infracţiunea de evadare.

La faţa locului am constatat că pentru reuşita evadării cei doi arestaţi s-au înarmat cu bucăţi de fier, cu care au lovit paza de la arestul M.A.I., precum şi ofiţerii de serviciu de la poarta principală, în urma cărui fapt doi militari din pază au fost internaţi în spital avînd grave lovituri în cap, iar restul de 3 militari sînt loviţi mai uşor şi nu au necesitat internarea în spital, ci au fost pansaţi de medic.

Din urmele de sînge găsite la faţa locului, din cele constatate la personalul de serviciu de la poarta principală, precum şi de faptul că arestatul CRIŞAN EUGEN a fost găsit în faţa uşii împuşcat, sînt suficente date cu privire la infracţiunile:

1.- Vătămarea integrităţii corporale p.p.art.471 C.P. şi
2.- Infracţiunea de evadare p.p.art.297 al.2 C.P. săvîrşită de arestatul VOLCINSCHI RAUL, născut la 14.-0.1923, în comuna Lwov – URSS – fiul lui Valeriu şi Heviga, fost conferenţiar universitar, cu ultimul domiciliu in Cluj, str…

D I S P U N :

Pornirea procesului penal cu privire la infracţiunile prev. de art. 471 şi 297 al. 2 C.P., urmărirea penală făcîndu-se de Procurorul Militar al Procuraturii Militare Cluj.

PROCUROR MILITAR
Maior de Justiţie
SS indescrifrabil

Împreună cu cîteva alte acte, documentul acesta a fost eliberat de arhiva C.N.S.A.S. la cererea d-lui Raul Volcinschi [1] în anii din urmă. Dosarul de urmărire pe care Securitatea comunistă l-a alcătuit pentru d-l Raul Volcinschi, între anii 1956 şi 1989, numără 123 volume.

Am ales acest act procesual penal pentru conciziunea sa. E lapidar şi impersonal în mai mare măsură decît oricare alt act procesual din cauza penala privitoare la “fostul conferenţiar universitar” Raul Volcinschi. O astfel de hîrtie însemna condamnarea. Teoretic, hîrtia asta era numai începutul unei proceduri desfăşurate în contextul indiciilor existenţei unei infracţiuni. În ciuda prezumţiei de nevinovăţie care trebuie să ţină cumpăna oricărei cercetări penale, în realitate hîrtia asta nu era un început, ci era un sfîrşit. În realitate, conferenţiarul universitar Raul Volcinschi, doctor în Ştiinţe Economice şi licenţiat în Drept, devenea în mod implacabil, definitiv şi iremediabil, un “fost”. În realitate, cînd procesul penal era “pornit”, procesul penal era gata încheiat. Pentru că pornirea procesului penal însemna obligatoriu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar asta însemna condamnarea. Era o chestiune de “cîţi ani?” sau “oare o să rezist acolo?”. În rest puteai să fii sigur că judecătorul nu-l va contrazice pe procuror.

Raul Volcinschi fusese arestat în 1956 şi a mai fost eliberat abia în 1964. Apoi, “pe vremea lui Ceauşescu”, a mai “executat” încă 8 ani de închisoare, în diferite perioade. Din istorisirile lui nu răzbate nici o urmă de orgoliu pe seama înţelepciunii sale nebuneşti, aşa cum, din păcate, aproape nici unul dintre cuminţii conformismului nu are vreo urmă de jenă cînd află că “pe vremea aia” se putea şi aşa.

Raul Volcinschi octogenar
Raul Volcinschi octogenar

Raul Volcinschi a fost ajutat în existenţa sa de “om liber” în comunism, fie “afară”, fie în penitenciar, de o chimie psihică aparte: nu a simţit niciodată frica. La asta s-a mai adăugat o vigoare fizică excepţională şi obişnuinţa de a se echilibra spiritual prin rugăciune.

Îl vom lăsa în continuare pe d-l Raul Volcinschi să istorisească episodul evadării din arestul Securităţii de la Cluj. Aşa cum se va vedea şi de aici, niciodată în viaţă nu a fost interesat de scăparea sa exclusivă. Şi niciodată nu a fost interesat să se eschiveze. Nu şi-ar fi imaginat niciodată, de pildă, că ar putea să părăsească ţara. Interesul personal nu l-a distanţat niciodată de rostul patriei, de rostul neamului şi de Dumnezeu.

În ’56 sînt arestat. Chiar din Universitate sînt arestat… Eram conferenţiar universitar la Facultatea de Drept din Cluj. Am fost dus la Securitatea din Cluj şi, ce să vă spun, situaţia a fost destul de grea. Au tăbărît din capul locului pe mine cu o violenţă extraordinară. Violenţă fizică… Eu nu prea mai am unghii la picioare. Mi le-au extras aşa… ştiinţific. Dar nu prea e comod cînd îţi face, ştii, pedichiura domnul maior Bainer. Am fost bătut rău de tot.

Ţin minte bătaia de Sfîntul Ştefan din anul ’56. Fusesem arestat pe 23 noiembrie şi de Sfîntul Ştefan mi-au dat o bătaie la tălpi cumplită. M-au bătut Bainer şi Kiraly.

Chestiunea se încurca. Se întîmpla ca oamenii să mai aibă slăbiciuni şi începeau să vorbească: “A fost şi ăla, îl cunosc şi pe celălalt… A fost şi ăla acolo, a fost şi celălalt…” Astfel chestiunea se întindea.

Deci, din două motive, eu mi-am pus la punct evadarea. Nu se mai putea. Mi-am zis: “Mai bine mori, decît să se întindă treaba asta! Pentru că vor fi arestaţi prea mulţi”. Şi, apoi, mai era şi felul meu de a fi. Eu sînt un luptător. Să stau acolo în arest ca o rîmă, să îndur toate umilinţele alea… Să mă tîrîi din cameră la closet şi de la closet în cameră. Sau la anchete bătut şi umilit… Aşa că m-am pregătit. M-am pregătit mai întîi sufleteşte. Eram convins că trebuie să evadez. Şi eram convins că evadarea va reuşi pentru că eram convins că nimic nu se putea face atunci decît prin forţă. Asta era condiţia mea: eu mă plasam întotdeauna cu spatele la zid. Ziceam: “Asta e! Mai departe nu se mai poate! O fac şi mor sau scap. Altceva nu se poate”. Şi ştiam că dacă pui astfel problema, cu fermitate, dacă nu eşti căldicel, trebuie să reuşeşti. Aşa credeam eu: că o să reuşesc. De altfel, aşa am trecut prin toată puşcăria. Asta era filosofia mea practică. Ziceam: “Nu-mi pasă! Ori, ori!”.

Mă gîndeam să acţionez la anchetă. Cu Bainer ajunsesem la formula asta: după ce scria, îmi dădea să citesc, eu citeam, îi dădeam hîrtia înapoi şi el se întorcea cu spatele s-o pună în dosar. Atunci era momentul să-l lovesc cu fierul în cap. Vroiam să evadez de-acolo, dar nu ştiam ce să fac mai departe. Unde mă duc de-acolo. Aveam nevoie de informaţii, pentru că nu cunoşteam clădirea. Cînd te ducea la anchetă, erai cu ochelari negri şi nu vedeai nimic, sau vedeai uneori pe sub ei, dar nu-ţi puteai da seama exact pe unde eşti.

Şi la un moment dat mi-l bagă în celulă pe Eugen Crişan. Era un tip înalt, cam cît mine, frumos, cu păr ondulat. Şi era bine legat. Avea un mic defect la un ochi. El cunoştea clădirea.

Da’ de ce vă interesează? Vreţi să evadaţi?”, m-a întrebat. I-am spus. Iar el a răspuns imediat: “Şi pe mine mă interesează evadarea”.

Eugen Crişan era legionar. Era de prin Ocna Mureş, luat pentru tentativă de omor. Se certase cu secretarul de partid din comuna lui şi, cînd s-a întîlnit cu el pe pod, a vrut să-l arunce în rîu. El zicea: „Am vrut să-l ţîp în Murăş”.
Şi mi-a făcut schiţă perfectă pe fundul gamelei date cu săpun. Desenam de cînd terminam de mîncat şi pînă ne lua vesela. Am memorat unde sînt intrările şi ieşirie, uşile, scările, traseele, în sfîrşit, mi-am cam dat seama cum era pe-acolo…

Am luat hotărirea că, foarte simplu, asta e, trebuie să-l lovim pe gardian în cap. Îl lovim şi “Bună ziua!”.

Paturile de fier pe care dormeam aveau o bară de fier care solidariza alte două piese. Pe-asta am demontat-o. În ziua de 5 mai… hm, era ziua morţii lui Napoleon… Pe 5 mai ’57 am băgat în haine fiarele acelea luate de la pat. Cu cîteva zile înainte, eu desfăcusem de la baie o piesă de la robinet aşa încît rotiţa robinetului să poată fi scoasă imediat. Acum am cerut să fim scoşi la baie la ora 5 după-amiază. Programul de baie era în mod obişnuit la ora 7 seara. Era de serviciu plutonierul Tripon. Era ca un bivol de mare. Mergea încet şi era un tip greoi. Cînd am fost duşi la baie, Eugen s-a dus spre closet, iar eu am rămas la chiuvetă. Am scos rotiţa robinetului şi m-am îndreptat spre gardian, zicînd: “Uite, dom’le, s-a rupt… Şi vă arăt, ca să nu spuneţi că am rupt-o eu”. L-am momit să intre în camera de baie şi el a căzut în cursă. A privit robinetul, a devenit neatent, iar eu i-am tras una cu fierul în ceafă. A căzut. Era un tip voinic. Dar a căzut ca un bou înjunghiat, cu un geamăt. Şi am crezut că asta a rezolvat situaţia pentru cîteva minute. Mi-am zis că trebuie să deschid celulele şi cine vrea să iasă. Ţin minte că într-o celulă era Iulia Lazăr, fiica lui Ilie Lazăr, iar ea s-a speriat foarte tare de tot ce s-a întîmplat mai apoi.

Mă gîndeam că vom face cu toţii un iureş şi vom ieşi cu toţii. Mai ales că erau acolo băieţi de-ai mei… Eram vreo duzină de cunoscuţi în vremea aia în arest… Cel care era cu mine, Eugen Crişan, era în legătură cu unul Roşu din ceata lui popa Şuşman de la Poşaga. Şi ne gîndeam că oricum n-avem unde să ne ducem decît în munţi. În Făgăraş sau în altă parte.

Baia era la capătul unui coridor lung şi drept. În ultima celulă, cea de lîngă baie, era Iulia Lazăr. Penultima era a noastră, a mea şi a lui Eugen Crişan. Apoi încă trei, în care erau nişte bărbaţi. În dreptul băii, coridorul făcea un colţ, iar pe latura cealaltă mai erau cîteva celule. Într-una erau nişte preoţi. Cînd m-au văzut deschizînd, au făcut semnul crucii asupra mea. Da, dar de ieşit, nu ieşeau. În următoarea, nişte femei. În alta, unul care abia îşi trăgea nişte ciorapi pe el. Apoi am dat de unul dintre episcopii greco-catolici arestaţi şi de unul din lotul meu, dar care ezita. În timpul ăsta, gardianul căzut a început să urle. Ofiţerul de serviciu şi alţi doi gardieni au ieşit pe coridor. Pe unul dintre ei l-am izbit cu fierul în cap… Ǎla şi acum umblă dînd din cap. E pensionar prin Cluj şi îl văd că tot bălăngăne din cap şi acum. Am început noi bătaia cu ceilalţi şi i-am doborît imediat. I-am terminat! Apoi am fugit pe coridoarele Securităţii din Cluj, pe traseul stabilit.

Eugen Crişan credea că în camera ofiţerului de serviciu trebuie să fie un pistol. Nu se putea să nu fie înarmaţi cei la Securitate! Dar ei, de frică, se băgaseră înăuntru şi încuiaseră. Noi am dărîmat uşa peste ei. Eram dezlănţuiţi! Pur şi simplu am dat peste ei. I-am pocnit şi s-au refugiat prin colţuri, iar noi am căutat pe acolo, prin sertare. Nu era nici un pistol. Cu asta am pierdut timpul. Căutînd ticălosul ăla de pistol.

Am fugit iarăşi, refăcînd o parte din traseu, ca să ajungem spre exterior. De ieşit, nu era greu, cheia era la noi.

În exterior era o platformă, urmau cîteva trepte, vreo 5-6, iar ieşirea dădea în strada Traian. Pe vremea aceea strada era pavată cu piatră neregulată. Piatră de rîu.

Cînd să ieşim, din faţă veneau vreo trei ofiţeri. Unul, văzîndu-ne, îşi desfăcuse port-pistoletul şi căuta cu mîna arma. Eu m-am făcut că intru printre ei, ştii, ca la rugby, deşi eram football-ist, şi ei s-au adunat. Atunci am făcut un pas pe stînga, am şters peretele şi m-am tot dus pe lîngă ei.

Ies afară şi în momentul ăla văd în spate vreo doi-trei care, auzind strigătele „Fug bandiţii!”, fugeau şi ei pe scara interioară în sus, adică în direcţia opusă nouă. Numai atît se vedea: nişte funduri care se înghesuiau şi se frecau între ele ca să scape în sus. Eram în situaţia aceea şi totuşi, ştii, m-a pufnit rîsul!

Atunci am trecut de uşă şi Eugen după mine. Am ieşit pe platformă. N-am văzut însă că în stînga e un soldat de pază din cei de la trupele de Securitate, înarmat. Pe ăla nici nu l-am văzut… Şi am sărit de pe platformă. Nici n-am mai atins treptele. Cum am sărit, la aterizare m-am lăsat pe vine… În momentul acela, a trecut rafala peste mine. Eu am continuat cursa.

Pe Eugen rafala l-a luat în plin. Şi, sigur, el a murit… A murit… Un pas era în urma mea pe platformă… Un glonţ a intrat drept în inima lui…

Eu trec prin curticică şi aud în spatele meu ceva. Aud pe cineva care aleargă şi aud un declic de pistolet. Ţac, ţac! S-au încălecat gloanţele!

Cineva trăsese spre mine de la numai doi-trei metri. De la distanţa asta nu se poate rata! Şi totuşi eram neatins! Apoi, cînd m-au readus, mi-au arătat: „Uite, ăsta era norocul tău! Te împuşcam aici şi gata, mureai!”.

Dar acum scăpasem.

Sar gărduţul curţii de la Securitate şi traversez strada. Aici a fost ghinionul meu. Tot ghinionul meu a fost că pantofii mei n-aveau şireturi. Din saltea aş fi putut să trag nişte aţă şi să-mi fac un şiret provizoriu. N-am avut şiretul ăsta. Eu eram sportiv, aveam antrenament, fugeam repede. Dar atunci nu puteam pentru că îmi tot juca pantoful în picior. Eu, tot căutînd să-l ţin, îmi crispasem puţin degetele, ca să nu alerg desculţ prin mijlocul oraşului. Urma să trec podul peste Someş… Şi mi-am agăţat vîrful pantofului de un pietroi din pavaj.

Am căzut cu capul în caldarîm. Şi-acum am semne la rădăcina nasului şi la arcadă. M-am lovit şi de bordura trotuarului. Dincolo de bordură era ceva iarbă. Întins pe jos, am băgat mîna în iarbă şi m-am prins. Zic: „În sfîrşit, am văzut şi eu un pic de iarbă!”. În momentul ăla, ca o ceaţă mi-a trecut prin faţa ochilor şi am rămas o clipă imobil. M-au ridicat doi securişti. Erau doi ofiţeri. Şi m-au readus prin curticica aceea oribilă…

În curte erau nişte pari plantaţi care în vîrf aveau nişte globuri colorate din sticlă. Pe la mijlocul drumului, mi-am revenit. „Ei, păi, ce, mă las eu dus înapoi?! Păi, ăştia mă omoară cu bătaia!”. „Ei, lasă…” Cel din stînga mă ţinea mai puţin strîns decît cel din dreapta, care se cramponase de mîna mea. I-am tras cu stînga un cot în stomac şi el mi-a dat drumul. Am ridicat un glob cu stînga şi l-am lovit pe celălalt securist în faţă. Acum a slăbit şi el strînsoarea şi mi-a dat drumul.

Şi cînd dau să fug, îmi pune unul o piedică ordinară… M-a secerat. Am căzut, mi s-a rupt pantalonul… Iar pielea genunchiului s-a sfîşiat încît se vedea osul. Au sărit trei pe mine. Unul mi-a dat cu o coadă de mătură, altul cu patul armei… M-au lovit în cap şi am leşinat.

Raul Volcinschi leșinat
Eugen Crişan, ucis.

M-am trezit într-o celulă de la izolare. Un securist, Barany, mă tot lovea cu vîrful bocancului în fluierele picioarelor. Şi-acum mai am nişte semne acolo. „Ai vrut să fugi, ai? Nu te-am omorît, dar măcar acum o să aibă cine ne spune cum aţi pus la cale evadarea”.

Pentru organizaţia anti-comunistă, pentru care mă arestareră de la bun început, mi-au dat 25 de ani, iar pentru chestia cu evadarea mi-au dat 20. Asta pentru că Naghi, şeful arestului, pe care l-am lovit în cap, a rămas damblagiu. Dar, ce să fac? El mi se agăţase de piept! L-am lovit o dată să scap de el, însă nu mi-a dat drumul. Şi-atunci l-am lovit şi a doua şi a treia oară. Asta a fost! A căzut ca un sac. Tripon n-a avut nimic pînă la urmă, l-am lovit în ceafă, dar Naghi a încasat-o rău de tot. A fost pensionat imediat. A venit la proces şi l-am văzut cum dă din cap. Şi o să dea din el aşa pînă la sfîrşitul zilelor…

Bărbăţia, onorabilitatea şi inteligenţa nu sînt singurele daruri ale profesorului Volcinschi. E sensibil, e poliglot, e cult şi e o persoană extrem de agreabilă. Are umor şi are o largheţe sufletească pe care România contemporană nu numai că nu o mai cultivă, dar nici nu o mai suportă. Traseul complicat al vieţii lui a fost pe măsura dimensiunilor spirituale şi pe măsura rezistenţei sale. Un cavaler care trage a nebun ori un nebun care trage a cavaler, vor fi spunînd unii…

Raul Volcinschi alături de Marcel Petrișor
Raul Volcinschi alături de Marcel Petrișor

Vine dintr-o spiţă boierească de români get-beget care, după documente, se trag din Volcineţul de acum 400 de ani.

A copilărit la Mînăstirea Putna pe lîngă bunicul lui, care era stareţ.

Latinist de excepţie în liceu, a plecat la Bucureşti pregătit să facă Medicina, dar a intrat şi a absolvit cu brio Dreptul şi Ştiinţele Economice, în care şi-a dat şi doctoratul.

Ca toată lumea bună, a fost deţinut politic înainte de 1964.

A fost băgat între puşcăriaşii de drept comun în anii ’80 şi a fost consilier al ministrului de Interne în anii ’90.

A pus la cale două atentate împotriva lui Ceauşescu.

Pe scurt, şi-a pus viaţa pentru prietenii săi, locuitorii acestei ţări. Iar dacă ar fi putut, şi-ar fi pus viaţa pentru toţi creştinii şi pentru toţi oamenii.

Or, dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are!

__________________________

[1] A decedat în 2011 şi este înmormîntat la Craiova

The following two tabs change content below.
Lucian D. Popescu

Lucian D. Popescu

Lucian D. Popescu

Ultimele articole de Lucian D. Popescu (toate)

2 gânduri despre “O evadare în plin stalinism

  1. Te admir pt consecventa de a ne aduce aminte asupra ce a fost. Si sper sa nu mai vie .
    Dar , din ce vad in jur , nu prea ma bucur .

Spune-ți părerea