Vizita Papei și un instinct sănătos care mai tresare în noi la răstimpuri

Acum, că Papa s-a întors la ale lui și lumea românească la ale ei, fractura dintre ce sîntem și ce-am putea fi a devenit mai evidentă.

Este pentru a doua oară în ultimii ani cînd un eveniment important, care are în centru o figură simbolică, face ca România și românii să se ridice la rangul unui model.

Dincolo de ce i-am putea reproșa Papei din punct de vedere politic sau religios, el este personalitatea-simbol a unei credințe împărtășite de peste un miliard de oameni. El încarnează o putere politico-mistică de natură să nască respect și în afara comunității catolice. Și, din această perspectivă, orice apariție a lui are o încărcătură emoțională și obligă la un protocol care modelează comportamentul mulțimilor. Fie și numai pentru trei zile. La fel s-a întîmplat la sfîrșitul săptămînii trecute în România.

Cei care le-au reproșat slugărnicia sau slaba credință miilor de ortodocși care l-au întîmpinat pe Papă peste tot pe unde a mers, nu iau în calcul efectul evocat mai sus. Și se înșală. Românii ortodocși respectivi nu au fost nici umili, nici snobi, nici fals pioși, nici mai puțin atașați de ortodoxie, nici slugarnici. Pur și simplu, ei nu și-au reprimat nevoia interioară de a se înălța pe sine la nivelul unui model. Atenție, nu discutăm aici valoarea intrinsecă de model a Papei, ci receptarea lui ca model de o mulțime de oameni. Ceea ce face ca simpla lui prezență și declarațiile cele mai banale să capete o aură și un impact modelatoare pentru receptori. Chiar dacă pentru un termen scurt, de obicei numai pe timpul cît rezistă impresia de extraordinar. O impresie cu atît mai pregnantă cu cît personalitatea care o lasă este mai puțin accesibilă.

Pe seama aceleași necesități de a tinde către un model am pus, bunăoară, și efuziunile a mii de români din timpul funeraliilor Regelui Mihai. Faptul că Regele era simbolul excelenței lumii românești de odinioară a determinat manifestările pline de emoții amestecate – respect, regret, afecțiune –, nu atașamentul real pentru monarhie sau chiar pentru monarh. Dovadă că, după ce îngropăciunea s-a săvîrșit, interesul pentru regalitate a revenit în cotele obișnuite, iar mormîntul Regelui n-a devenit loc de pelerinaj.

Aceste reacții spun două lucuri despre noi. Primul, că încă mai avem un instinct sănătos de îmbunătățire personală și comunitară, care ne provoacă o mică tresărire sufletească măcar atunci cînd ceva grav se întîmplă. Și al doilea, că, din păcate, acest instinct este destul de anemic, poate pe cale de dispariție, de vreme ce nu-l urmăm pe termen mai lung, cu gîndul de a-l satisface pînă la capăt, adică de a ne îmbunătăți cu adevărat, după modele vii sau din istorie.

Drept este că, în cazul în care am fi ajutați de prezența constantă și consistentă a unor modele la vîrful societății, am avea șanse mai mari de a ne hrăni acest instinct nobil. Într-o monarhie, de pildă, în care aristocrația ar da dicta, prin exemplul propriu, normele sociale, și ar da și prilejuri de manifestare a stilului nobil, consecințele asupra societății ar fi pe măsură. Însă, de vreme ce societatea românească are drept elite politicieni de joasă speță, intelectuali tranzacționiști și figuri nerușinate ale industriei de divertisment (mă refer la majoritatea celor care compun aceste ”elite”, excepțiile nereușind să schimbe tendința generală de contraselecție), după acestea se orientează și poporul.

Ne mai rămîne speranța că Biserica va continua să propună și să încerce să impună, prin reprezentanții săi de vîrf, o altă stilistică socială, în care aspirația spre o aristocrație spirituală să se exprime permanent, nu accidental. Este singura instituție care mai are capacitatea de a îndeplini acest rol.

Într-un asemenea caz, România ar deveni ceea ce poate și merită să fie.

Claudiu Târziu

About Claudiu Târziu

Jurnalist, scriitor şi editor (n. 1973, Bacău). Preşedinte al Asociaţiei “Rost” din Bucureşti şi director al editurii omonime.

Spune-ți părerea