În urmă cu 84 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a avut loc primul și cel mai mare val de deportări din Basarabia şi Nordul Bucovinei în Siberia şi Kazahstan.
În miezul nopții, la ora 2.30, a început teroarea pentru zeci de mii de oameni. Militari înarmaţi şi lucrători ai securităţii (NKVD) băteau la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiţi gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinşi de spaimă de cele întâmplate, neînţelegând unde merg şi de ce, notează Timpul.md.
Deportații erau urcați în camioane și în căruțe și duși la gară. Aveau voie să aibă asupra lor cel mult 10 kilograme de bunuri,
În staţiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separaţi în felul următor: bărbații într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici şi bătrânii, într-o parte.
Oamenii erau îmbarcați în vagoane de marfă, câte 100 de persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic”. „Ieşiţi-le în cale cu flori!” sau „Emigranţi voluntari”.
Drumul spre punctele de destinaţie a durat vreo două-trei săptămâni. În plină vară, oamenii duceau lipsă de apă potabilă, fiecărui om revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea peşte sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor.
Pe parcursul drumului, deportaţilor nu le-a fost acordată nici o asistenţă sau consultaţie medicală. Astfel, în vagoanele murdare şi fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare, s-au răspîndit diverse boli infecţioase şi mulţi suferinzi au decedat din această cauză.
În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împuşcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morţii.
La destinație, bărbații erau izolați de familie și trimiși la muncă forţată, în Gulag, în timp ce ceilalţi membri ai familiei erau trimişi în Siberia sau Kazahstan.
Cei deportaţi în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrâni, erau repartizaţi la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în cooperative meşteşugăreşti.
Se estimează că în toamna lui 1941 deportații au fost trimiși în: RSS Kazahă (9.954 de persoane), RASS Komi (352 de persoane), regiunile Omsk (6.085 de persoane), Novosibirsk (5.787 de persoane) şi Krasnoiarsk (470 de persoane). În Kazahstan, deportaţii din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) şi Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersaţi în 41 de raioane.
Numărul celor deportați nu se cunoaște exact, dar este estimat la peste 30.000 de persoane.
Mărturiile unei deportate. „În drum spre Gulag…”
„Eram 80 de persoane ticsite pe podelele murdare ale vagonului; unii, mai tineri, se căţărau pe scândurile din capătul vagonului, pentru a scăpa de paraziţi. Nici nu mai ştiam dacă e noapte sau zi – un mic geam, sus, acoperit cu o plasă de fier, abia lăsa să pătrundă câteva raze solare. Într-un colţ de vagon, în podeaua vagonului, bărbaţii au făcut o gaură care ţinea loc de WC – nevoia te învaţă să te descurci… În drum, ne opreau în câmp pustiu şi coboram, ca vitele, laolaltă să ne uşurăm pe sub vagon – bărbaţi, flăcăi, bunei, taţi, mame, bunici, copii, nepoţi. Eram grăbiţi de santinele, înarmate cu baionete, eram supravegheaţi de cânii-lupi dresaţi, gata să facă moarte de om dacă nu te supuneai lor. Unii luau făină, sare, alte produse, căutând să aprindă un foc pe pietre şi să facă în grabă o fiertură pentru copiii flămânzi. Dar nu reuşeau – se dădea comanda să intrăm din nou în vagon şi să ascultăm în continuare tristul refren: „tuc-tuc, te duc, te duc…”.
Trenul nu se grăbea. Îşi urma drumul încetişor, în ritm greoi, sub o arşiţă nemiloasă. Cei din vagon sufereau fiecare în felul său: cineva povestea că gospodăria lui le-a rămas trândavilor din sat, care acum au să se pricopsească, femeile, mai emotive, boceau după cei dragi… Gardienii vedeau că ne macină chinul, mizeria şi ne aduceau, de prin oraşele prin care treceam, ba nişte peşte sărat şi puturos, ba câte-o bucăţică de pâine, cât încăpea în palmă, lipicioasă şi necoaptă. Se mai întâmpla să avem parte şi de câte-o fiertură sură cu miros de varză murată…
Într-o noapte, trenul s-a oprit în apropierea unui oraş. Cred că eram la Omsk. Ne-au spus că vom merge la un punct de dezinfectare şi la baie. Afară începuse să plouă mărunt. În jur era întuneric şi glod. Ne-am încolonat câte şase persoane. Trebuia să parcurgem un drum chinuitor ca să ajungem în acel loc. Cine nu era în stare să ţină pasul şi rămânea în urmă, se alegea cu un torent de sudălmi înjositoare sau era muşcat de cânii-lupi ai supraveghetorilor. Cu greu am ajuns la barăci, unde erau multe maşini militare – etuve şi o baie mare. Ne-am lăsat hainele la etuvă şi, dezbrăcaţi, am mers cu toţii la baie. Era unul dintre puţinele momente în care parcă ne simţeam şi noi oameni. La un moment dat, însă, s-a stins lumina. Am crezut că vom fi ucişi sau arşi în întuneric. Oamenii goi, speriaţi, au pornit spre uşă, călcându-se în picioare… Dar lumina s-a aprins din nou. S-a făcut o linişte de mormânt. Cu mare greu ne-am găsit hainele de la etuvă, apoi ne-am adunat din nou în coloană.
Îmi amintesc şi de alte grozăvii. Trecând peste râul Volga, în tren s-a stins din viaţă un bătrân. Când l-au ridicat din sat era bolnav, dar nu s-au îndurat de el, l-au îmbarcat împreună cu toată familia. Inima nu i-a rezistat – a murit pe drum. La staţia următoare l-au aruncat jos, ca pe o scândură. Nu le-au dat apropiaţilor voie să-l îngroape măcar lângă calea ferată. Fiică-sa, disperată, bocind, găsise un ştergar de mătase, pe care l-a aruncat unui muncitor de la calea ferată, gândindu-se că poate acela va avea grijă să-l îngroape pe taică-său. Soldatul care păzea vagonul a strigat imediat ca trenul să pornească. Am fost cu toţi zguduiţi de acel caz, ne întrebam oare ce ne va aduce şi nouă ziua de mâine…
Peste multe zile de drum prin locurile pustii ale Siberiei, istoviţi de foame, de mizerie şi de zilele toride de vară, aveam să ajungem la destinaţie, în oraşul Biisk, regiunea Altai. Ne-au dat jos din tren în apropierea staţiei Biisk, pe un loc viran. Ploua mărunt. Mult timp ne-au ţinut în frig, ploaie, fără hrană şi acoperiş. Cei care ne luau în primire alegeau persoane tinere, apte de muncă. O femeie cu patru copii mici, alta – cu o mamă în vârstă şi alţi cinci copii între trei şi 15 ani, Ion Botea de 85 de ani – erau trecuţi cu vederea – nu trebuiau nimănui. Suzana Tecuci, fostă deportată”
- Parlamentul European se reunește în sesiune plenară săptămâna viitoare. Summitul NATO din iunie, identitatea digitală și finanțarea europeană după 2026, printre temele dezbătute - 13 iunie 2025
- Poluare pe râul Tazlău. Deputatul Robert Alecu (Acțiunea Conservatoare): România nu este teren de test. Bacăul nu e colonie industrială. Cer anchetă, acum! Reacția OMV Petrom - 13 iunie 2025
- Europarlamentarul Claudiu Târziu, apel la neuitare și la dreptate, la 35 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990 - 13 iunie 2025