Despre falimentul democraţiilor parlamentare

Învăţăminte peste timp – Revista „Gândirea” (Nr.1, An I, 1 Mai 1921)

 

Motto:
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine,
Tu te-ntreabă şi socoate.
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”

(Glossă, de Mihai Eminescu)

 

Intrarea în faliment a democrației europene unionale

Brexit-ul – marea criză apărută în procesul de construire a supra-statului U.E. – şi decăderea morală din Parlamentul Ţării – subiectul cel mai discutat în agora românească –, deşi fenomene social-politice manifestate în zone geografice, în culturi şi mentalităţi, dar şi în conţinuturi diferite, reprezintă efecte ale unei cauze comune, marea dramă a timpurilor noastre: intrarea în faliment a democraţiei europene întemeiată pe economia capitalistă neoliberală.

Brexit-ul – fără a insista prea mult pe un subiect discutat în aproape toate detaliile, consecinţele şi interpretările sale – este proba de foc prin care Istoria testează elitele pan-europene în predispoziţia lor de a accepta criza democraţiei europene, asumându-şi adoptarea unor soluţii care să întoarcă puterea în mâinile Naţiunilor Europene, sau dimpotrivă, de a acţiona arbitrar pentru întărirea centralismului instituţional, a birocratizării şi nivelării supra-naţionale a unei Uniuni Europene transformată în sămânţa viitoarelor State Unite ale Europei (S.U.E.). Reacţiile majorităţii liderilor europeni – cu precădere a celor puternici, care profită în mod direct, atât personal, cât şi ca grup de interese, de existenţa U.E., dar şi a liderilor din eşaloanele doi care şi-au asumat situaţia de slujitori ai celor dintâi – tind să demonstreze că Brexit-ul se poate transforma, pentru camarila birocraţilor şi politicienilor de la Bruxelles, într-o nesperată oportunitate de a accelera înfiinţarea Statelor Unite ale Europei. În context, falimentul democraţiei europene este confirmat nu doar de această intenţie de accelerare a centralizării, instituţionalizării şi birocratizării U.E. într-o nouă structură a S.U.E., ci mai ales de reacţiile de antipatie, ba chiar de condamnare, a gestului suveran al Naţiunii Britanice de a decide dacă îi mai este sau nu de folos apartenenţa la structura unională. Politicieni, analişti politici, lideri ai societăţii civile, mercenari din mass-media au lansat o adevărată ofensivă de condamnare a Brexit-ului – prezentat ca fiind rezultatul nu al voinţei britanicilor exprimată prin intermediul unui mecanism democratic, ci al unor manipulări periculoase ale politicienilor populişti din U.K. – acţiune completată de o insistentă punere sub semnul întrebării a dreptului Naţiunilor Europene de a se exprima prin intermediul unor referendumuri.

Ameninţati de probabilitatea destul de mare ca şi alte naţiuni din U.E. să decidă organizarea de referendumuri pe subiectul rămânerii/ ieşirii din Uniune, liderii politici europeni adepţi ai S.U.E. au decis să declanşeze o serie de acţiuni menite să elimine această consultare a naţiunilor care s-ar dovedi fatală pentru viitorul construcţiei statale trans-europene. Altfel spus, Uniunea Europeană, entitate înfiinţată în scopul protejării şi promovării democraţiei, decide să acţioneze prin măsuri anti-democratice pentru a se salva…

În România, falimentul democraţiei este în plină desfăşurare şi atinge forme groteşti de manifestare. Avem un guvern format din tehnocraţi şi exprimând o excepţie de la regula democratică – guvernul nu exprimă voinţa electoratului şi nici a unei alianţe politice parlamentare, a fost instaurat pe fondul unor mişcări de stradă al căror deznodământ ne trimite cu gândul la o manevră politică vecină cu o lovitură de stat mascată, este format din tehnicieni a căror apartenenţă la filosofia globalist-integraţionistă şi la structurile birocratice ale U.E. este tot mai evidentă etc. Alături de acest guvern pseudo-apolitic şi nedemocratic, funcționează un parlament național cu un număr în creștere de parlamentari anchetați penal pentru fapte de corupție, cu o agendă de lucru orientată în ultima vreme aproape exclusiv spre satisfacerea intereselor financiare de castă și de grup politic, un legislativ care ignoră atât marile probleme social-economice ale Naţiunii, cât şi primejdiile externe care ameninţă Ţara.

În acest context de criză naţională, politică şi morală, observăm cum în agora românească se prelinge otrăvitor, spre mintea cetăţeanului, un fel de secreție politică dubioasă formată din amestecul dintre ONG-uri cu pretenții politice și indivizi fabricați în laboratoare de inginerie socială ale marilor corporaţii, promovându-se obsesiv prin mass-media loiale sistemului mesajul că aici s-ar afla soluţia salvării democraţiei, ba chiar a salvării României. Din partea partidelor vechi postdecembriste nu se manifestă vreo reacţie politică la noua construcţie politică artificială. Acestea sunt paralizate de lupte interne pentru putere, dar mai ales de atacurile furioase primite de la sistemul pe care l-au slujit după 1989, cu eficienţa jafului şi a închinării Ţării la interese străine, vechile partide fiind asaltate de DNA şi de Justiţie, care arestează masiv politicienii şi pe complicii acestora în faptele de corupţie şi de prejudiciere a banului public, sistemul dovedind o hotărâre neclintită în a-şi lichida vechile slugi, devenite incomode, păguboase şi prin urmare, inutile.

Clasa politică românească se află într-o stare de knockout, liderii politici ai partidelor post-decembriste, care au guvernat Statul Român vreme de peste două decenii, rătăcesc ameţiţi în arena politică, incapabili să înţeleagă de ce sistemul îi sacrifică şi lipsiţi de soluţii pentru a se salva de la iminenta lor anihilare ca oameni politici.

Suntem martorii unei ofensive de „restartare” a societăţii româneşti – prin sacrificarea de către sistem a vechilor slujitori şi înlocuirea acestora cu unii noi, extrem de loiali şi mai ales, cu mult mai eficienţi, setaţi în coordonatele filosofiei multiculturaliste, seculariste şi „corectă politic”. Ca român, nu poţi regreta pe vreunul dintre vechii politicieni, căci faptele lor de corupţie, de trădare naţională şi de jefuire a averii Statului Român sunt suficiente argumente pentru a-ţi dori să-i vezi pedepsiţi de lege. Nu poţi însă nici simpatiza pe vreunul dintre noii politicieni, căci discursul lor globalist, secularist, necreştin, grav infestat de un neomarxism cultural şi pe deplin orientat spre satisfacerea, în background, a intereselor corporatiste străine, te determină să priveşti cu teribilă neîncredere, ba chiar cu repulsie, la aceşti minioni ce îşi promovează obsesiv mesajul politic cu o tâmpă voioşie civică, integraţionistă şi pro-(S.)U.E.

De fapt, remodelarea societăţii româneşti nu se constituie într-un fenomen izolat, singular, ci este parte importantă a unui efort continental de restructurare a societăţii europene aşa-zis unită, solidară şi integrată în structura Uniunii Europene, ţelul final fiind construcţia artificială numită Statele Unite ale Europei, pe fondul crizei morale a democraţiei neoliberale şi al refuzului elitelor politice, financiare şi birocratice de la Bruxelles de a abandona puterea şi de a o ceda Naţiunilor Europene, care sunt (sau trebuie să fie) izvorul şi finalitatea acestei puteri.

Accidentul, provocat sau nu de sistem, numit Brexit ne dezvăluie falimentul democraţiei europene integraţioniste şi supra-naţionale, cu temelia pe capitalismul neoliberal globalist, un faliment exprimat fie de negura neomarxismului cultural şi politic în care zac cei mai mulţi dintre liderii politici ai U.E., adepţi ai unificării cu orice preţ a Europei într-un supra-stat continental, fie de tresăririle comatoase ale unora dintre Naţiunile Europene membre în U.E., dornice să scape de încarcerarea la care le supune această uniune artificială, discreţionară şi falimentară.

Unii analişti politici cred că avem de a face doar cu un impas al democraţiei neoliberale pe care politicienii europeni vor reuşi să-l depăşească, soluţia tot mai insistent promovată fiind aceea de a întări Uniunea Europeană şi integrarea. Istoria ne demonstrează însă că democraţia liberală/neoliberală sau mai exact, sistemul capitalismului global, nu se află la prima criză, ci dimpotrivă, se pare că poartă în însăşi natura sa, cancerul auto-devorării şi seminţele fructului cel rău al celei mai teribile dictaturi – dictatura îmbrăcată în hainele aparenţei democratice.

 

Similitudini între criza democrațiilor europene de la începutul sec. XX și criza democrației europene unionale de la începutul sec. XXI

 

În grădina binecuvântată a gândirii politice şi filosofice din România interbelică a secolului XX, un copac roditor a fost revista Gândirea, în paginile căreia au debutat şi au scris multe personalităţi ale culturii româneşti. Cercetând colecţia acestei reviste, am aflat, în chiar numărul inaugural al revistei (Nr.1/An I/1 Mai 1921), un articol semnat de profesorul universitar Dan Rădulescu (Universitatea Cluj-Napoca), intitulat „Falimentul democraţiilor parlamentare”. Vom regăsi, în acest articol, similitudini extraordinare între cauzele care urmau să provoace Marea Criză a capitalismului din 1929-1933 şi carcateristicile crizei morale şi politice în care se află astăzi democraţia Occidentală, neoliberală ca manifestare economică, dar profund neomarxistă în esenţa sa culturală.

La începutul sec. XX, imediat după Primul Război Mondial, direcţia evoluţiei politice a statelor europene „evindenţiază existenţa unui curent iresistibil spre o cât mai desăvârşită parlamentarizare şi democratizare. E o constatare banală. Imperii de vechiul tip ca Rusia şi China, ca Germania, Austria şi Turcia s’au transformat în republici democratice parlamentare, iar, în plin răsboi, chiar state ca Germania şi România şi-au accentuat şi democratizat parlamentarismul.” (Prof. Univ. Dan Rădulescu)

Un curent identic s-a manifestat în Europa, imediat după căderea comunismului, însă alături de elemente legate de parlamentarizarea și democratizarea fostelor state comuniste din Europa de Est, s-a regăsit elementul definitoriu al acestui proces de extindere și consolidare a democrației occidentale neoliberale, anume integrarea europeană în structura supra-națională şi supra-statală a Uniunii Europene.

 

”Ori care ne-ar fi convingerile politice, fie că am considera această evoluţie ca un pas înainte sau că un regres faţă de tipul ideal pe care ni l’am făurit, trebue să constatăm faptul definit şi durabil – un fapt care este de-asupra şi în afara putinţei de acţiune a individualității celei mai puternice: Era democraţiilor parlamentare şi-a atins aproape apogeul extensiunii, iar influenţa adunărilor reprezentative asupra guvernării statelor creşte continuu, cel puţin ca principiu recunoscut. Astăzi guvernele caută să eludeze sau să exploateze principiul, să-i facă eficacitatea iluzorie, dar nimeni nu mai luptă pe faţă împotriva lui. Gigantica experienţă a Răsboiului şi a anilor de după război, a adus însă concluzia deplin dovedită, ca un fapt experimental generalmente verificat că: Cu toată posibilitatea crescândă a popoarelor de a se guverna ele inşile, actele de guvernământ nu sunt mai puţin potrivnice intereselor reale ale colectivităţilor guvernate: iar democraţiile moderne sunt tot atât de prost guvernate că şi autocraţiile pe cari le-au înlocuit.”  (Prof. Univ. Dan Rădulescu)

Afirmațiile profesorului Rădulescu pot fi aplicate, fără frica de a greși, la situația democrației europene contemporane. În cei peste 25 de ani de la căderea comunismului, Europa Unită a reușit să uniformizeze sistemul politic în statele care o compun, astfel că se poate vorbi despre un apogeu al extinderii democrațiilor parlamentare, de la țărmurile Oceanului Atlantic, până în adâncimea continentului, la granița cu Imperiul Rus. Însă această extindere, în formă, a democrației de tip parlamentar și cu temelie economică în capitalismul neoliberal, nu a garantat și păstrarea fondului său – anume ca voința politică parlamentară să exprime și să slujească interesele Națiunilor Europene suverane. Dimpotrivă, constatăm că situația democrației în Europa anului 2016 este aproape identică cu cea a Europei din anii 20 ai secolului trecut: în mod formal, Națiunile Europene ar avea toate pârghiile necesare să se autoguverneze, atât la nivel național, cât și la nivel supra-național, în cadrul Uniunii Europene, însă, în realitate, actele de guvernământ naționale și unional-europene sunt tot mai potrivnice intereselor reale ale europenilor de rând, iar democrația europeană tinde să eșueze într-o oligarhie îmbrăcată în haine pseudo-democratice, formată din birocrații și camarila politico-financiară şi corporatistă trans-națională de la Bruxelles.

”Factorii cari’ au condiţionat acest faliment al democraţiei, această năruire a nădejdilor frumoase ale ideologilor democraţiei, trebuesc căutaţi pe de o parte, în incompatibilitatea principială între ţinta nobilă ce constitue idealul democraţiei şi intre mijloacele naive şi absolut inadequate prin cari caută să şi-o atingă, iar pe de altă parte, aceşti factori trebue căutaţi în nepregătirea totală a elementelor umane de care democraţia se slujeşte ca să-şi exprime voinţa şi sâ-şi exercite activitatea. Ţinta expres recunoscută şi principial pusă organelor de legislaţie şi guvernământ ale democraţiilor parlamentare este strict utilitară: Actele de guvernământ trebuesc făcute toate numai pentru a obţine maximul de bine şi profit pentru comunitate. Tocmai în acest principiu şi numai în el a ajutat puterea de prozelitism şi superioritatea morală a acestui soi de guvernământ, faţă de autocraţii şi oligarhiile de orice formă.” (Prof. Univ. Dan Rădulescu)

Principiul utilitarist al democraţiilor parlamentare – actele de guvernământ trebuie făcute numai pentru a obţine maximul de bine şi de profit pentru comunitate – a fost oarecum respectat la începuturile existenţei Uniunii Europene. Aplicarea lui însă a eşuat în spaţiul est-european ex-comunist, cu precădere în România şi Bulgaria. Guvernele care au condus România post-decembristă au pervertit acest principiu şi au orientat actele de guvernământ spre obţinerea maximului de bine şi de profit pentru politicienii şi grupurile politico-economice mafiote care au jefuit avuţia Naţiunii Române şi au falimentat Statul Român, lipsindu-l de independenţă economică şi politică.

Această pervertire a principiului utilitarist al democraţiei neoliberale se poate însă observa mai ales la nivelul Uniunii Europene. Birocraţii şi camarila politică din instituţiile europene sunt tot mai preocupate de satisfacerea intereselor unor grupuri financiare şi corporatiste, interesele Naţiunilor Europene fiind de multe ori ignorate. Diferitele acţiuni politice la nivel unional – chestiunea imigranţilor şi refugiaţilor, gestionarea liberei circulaţii a forţei de muncă, politicile de austeritate bugetară sau mai nou, intenţia de a dereglementa legislaţia europeană a muncii, mediului şi a impozitării în beneficiul marilor corporaţii transnaţionale etc. – deşi îmbrăcate în haine europene, democratice, au avut şi au consecinţe negative asupra nivelului de trai, dar şi asupra conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor europeni.

Politicile publice promovate la nivelul Uniunii Europene sunt tot mai golite de acel deziderat al democraţiei europene – maximul de bine şi de profit pentru comunitatea europeană – iar beneficiarii lor, cel puţin în ultimul deceniu, au fost mai puţin cetăţenii europeni şi mai mult, marile corporaţii şi sistemul bancar.

Unde poate fi găsită, deci, în corpul democraţiei europene, această infecţie devastatoare care ucide drepturile şi libertăţile noastre? Profesorul universitar Dan Rădulescu identifica, încă de la începutul secolului XX, câteva din caracteristicile acestei infecţii fatale, caracteristici care, din nefericire, pot fi aflate şi în criza care zguduie în timpurile noastre, democraţia europeană neoliberală.

„Schema genesei şi funcţionării mecanismului activ al democraţiei în naiva şi jalnica lui simplicitate este suficientă spre a ne arăta complecta şi principala neputinţă. Grupuri de cetăţeni, geograficeşte sau fiscal limitaţi, aleg prin majoritate de voturi, fără alt criteriu de cât simpatia şi încrederea, unul sau mai mulţi reprezentanţi, cari, pe o perioadă de timp determinată, să decidă în numele lor, precum le va dicta conştiinţa şi precum îi a tăia capul. De la început deci un mandat în alb şi un mandatar deplin iresponsabil!” (Prof.Univ. Dan Rădulescu)

Cum se poate explica modul în care sunt aleşi parlamentarii noştri, atât în Parlamentul României, cât şi în Parlamentul European, altfel decât prin această naivă şi jalnică simplitate a unui mecanism electoral în care alegătorul votează în temeiul sentimentelor – simpatie, antipatie, răul cel mai mic etc. – şi al unei încrederi, de multe ori naive, toate exprimate prin votul acordat cu dezinvoltură şi superficialitate acelui politician care reuşeşte să rezoneze cu sentimentele şi încrederea alegătorului?

Neputinţa sau mai bine zis, pentru timpurile noastre, lipsa de dorinţă a sistemului de a sluji cu adevărat interesele cetăţeanului de rând, este demonstrată de discrepanţa tot mai mare, iar uneori de contradicţia aproape deplină între promisiunile electorale ale candidaţilor şi acţiunile lor concrete de după momentul în care au fost aleşi în Parlament, acţiuni care slujesc mai degrabă interese oculte şi de castă, în detrimentul interesului public. Poate că un exemplu edificator şi deopotrivă tragic în susţinerea tezei că există o teribilă şi nedemocratică diferenţă între conţinuturile iluziei create în mintea alegătorului, prin promisiuni electorale, de politicianul candidat şi conţinuturile faptelor comise de politicianului ales în funcţii publice, este Parlamentul României, a cărui activitate, în cele aproape trei decenii de democraţie postdecembristă, a fost mai tot timpul în contradicţie cu promisiunile făcute de membrii săi, pe parcursul alegerilor electorale, finalitatea fiind nu renaştearea democratică şi prosperă a unei ţări pervertite de dictatura ceauşistă, ci jefuirea avuţiei naţionale, înfeudarea Ţării intereselor străine, compromiterea viitorului Naţiunii Române.

Slăbiciunea democraţiei occidentale europene provocată de ruptura dintre politician şi cetăţean – prin înstrăinarea politicienilor de electorat, manipularea electoratului, trădarea intereselor cetăţeanului de rând în beneficiul satisfacerii unor interese oculte, de castă, nocive pentru binele şi prosperitatea comunităţii – este agravată de însuşi modul de funcţionare a parlamentarismului.

„Mandatarii se adună la date fixe şi decid de actele de legislaţie şi de resultatele controlului exercitat. Decizia se face totdeauna prin majoritate de voturi, mai totdeauna prin vot secret şi totdeauna fără responsabilitatea votanţilor. Şi despre ce decid astfel adunările legislative? E vorba sau să prevadă cursul şi resultatele viitoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate, ale unei măsuri importante şi neprevăzute – un război, un tratat de alianţă, un tratat comercial, creiarea unui port, repartiţiile bugetare, etc. – fie în fine să prevadă efectele reale ale unei măsuri legislative asupra mersului complexului organic al colectivitătei de multiple voinţe, care constitue statul. A prevedea şi numai a prevedea cursul unor fenomene complexe cu numeroşi factori activi şi variaţi. În afară de intuiţia genială – şi parlamentarii nu sunt totdeauna şi în majoritate genii, iar în parlament majoritatea decide – mijlocul unic de previziune al omului normal este pregătirea ştiinţifică în direcţia fenomenelor al căror curs trebue prevăzut. Democraţiile moderne nu cer însă nici o pregătire şi nici un examen de capacitate şi cunoştinţe mandatarilor cari dispun în mod iresponsabil de soarta lor. Iresponsabilitatea reală şi limitată a parlamentelor, coraborată de nepregătirea lor definitivă şi adâncă, sunt factorii falimeniului democraţiei sub forma ei actuală. Cât timp aceşti factori vor fi activi, guvernarea va fi bogată în dezastre şi popoarele adăpate mereu de mizerii.” (Prof. Univ. Dan Rădulescu)

Regăsim în acest fragment tabloul trist şi revoltător al relației dintre Parlamentul și cetățenii României anului 2016, dar şi al celei dintre europeni și Parlamentul European, acesta din urmă oricum lipsit de o putere politică şi decizională reală, supus fiind deciziilor Comisiei Europene, guvernul nedeclarat al Uniunii Europene.

Parlamentul nostru naţional a falimentat definitiv, funcțional și moral, risipindu-se în lupte intestine, în conservarea intereselor de castă ale membrilor săi – pensii speciale, beneficii salariale etc. –, dar și pierzându-și obrazul cu anchetele DNA îndreptate împotriva parlamentarilor penali.

De la înălțimea elitistă a birocrației U.E., Parlamentul European este la rândul său, parte vinovată a unui alt faliment, cel continental al Uniunii Europene, iar pentru cetățeanul român Parlamentul European rămâne doar o nălucă abia zărită prin ceața lipsei de informare și a neînțelegerii modului de funcționare şi mai ales, a utilităţii sale.

Prin urmare, observăm că interesele, voința și idealurile cetățeanului de rând, român și european, sunt trădate de aleșii săi din structurile parlamentare, naționale și europene, iar mecanismul politic rămâne democratic doar în forma sa, căci în fond, se dovedește a fi antidemocratic, corupt și supus influențelor nocive ale marelui capital financiar.

Democrația politică europeană – cu întregul ei sistem electoral, cu setul de drepturi și libertăți cetățenești – se îndreaptă spre faliment nu pentru că ar exista o pricină teoretică ori filosofică în modul ei de manifestare și existență, care ar împiedica-o să fie ceea ce însuși numele ei pretinde: demokratia, demos (popor) + kratos (putere) = „puterea poporului”. Democrația politică europeană falimentează pentru că motorul care o pune în mișcare și o susține, anume economia capitalistă neoliberală, este gripat, îmbolnăvit de o teribilă antidemocrație alimentată de egoismul, lăcomia și goana după profit a marilor deținători de capital – adevărații stăpâni ai sistemului, păpușarii care manipulează deopotrivă pe politician și pe cetățeanul de rând.

Falimentul democrațiilor parlamentare de la începutul sec. XX a declanșat un lanț de evenimente sângeroase: Marea Criză, ascensiunea regimurilor totalitare, Cel De-al Doilea Război Mondial, separea Europei în Vestul capitalist și Estul comunist, milioane de victime ucise, torturate, umilite în Gulagul comunist, un sângeros Război Rece și o extrem de costisitoare cursă a înarmărilor. Europa a reușit, într-un final, să-și recupereze destinul istoric, supraviețuind comunismului și lansând un proiect al unității și prosperității Națiunilor Europene.

Acest proiect, cunoscut încă sub numele de Uniunea Europeană, se dovedește a fi acum, la începutul sec. XXI, expresie nu a succesului democrației europene, ci dimpotrivă, a falimentului acestei democrații. Consecințele pot fi cel puțin identic de sângeroase și de dramatice, ca cele ale falimentului democrațiilor parlamentare de acum un secol.

Tocmai din acest motiv, și mai mult ca oricând în istoria luptei pentru democrație și libertate a Națiunilor Europene, democrația noastră europeană trebuie reevaluată și redefinită. A reevalua nivelul de democrație și de libertate din spațiul european și implicit, din Uniunea Europeană – demers pe care casta birocraților și politicienilor de la Bruxelles nu numai că îl refuză, dar îl și demonizează, pentru că interesele lor egoiste ar fi puse astfel în pericol – nu te transformă într-un extremist antidemocratic, antieuropean, naționalist și eretic, care violează ”corectitudinea politică”. Dimpotrivă, democrația poate fi apărată, căci este foarte vulnerabilă, îmbunătățită, căci este imperfectă, și promovată, căci este necesară progresului civilizaţiei umane, doar dacă beneficiarii ei își asumă efortul permanent de a o pune în discuție. Aşa trebuie privită orice critică sinceră şi argumentată a democraţiei…

În final de articol şi în loc de concluzie, ne asumăm ca actuală şi încărcată de învăţăminte morale şi politice, descrierea făcută cu aproape o sută de ani în urmă de profesorul universitar Dan Rădulescu, conţinutului erorii fundamentale de concepţie care provoacă falimentul democraţiilor parlamentare:

”Democraţiile parlamentare moderne şi-au închipuit să vechile clişee de structură şi activitate ale organismului guvernamental, pot fi utilizete de voinţa ”poporului suveran” cu tot atât succes şi eficacitate ca de voinţa potentatului suveran de odinioară. Aici stă eroarea fundamentală de concepţie. Eroare pe care linguşitorii noului şi îndreptăţitului suveran i’o cântă şi azi, tămâindu-l, pentru a face ceea ce făceau şi linguşitorii trecuţilor potentaţi: A exploata pentru puterea, pentru interesele şi ambiţiile lor.” (Revista „Gândirea”, Nr.1, An I, 1 Mai 1921, „Falimentul democraţiilor parlamentare”, autor: Profesor Universitar Dan Rădulescu)

The following two tabs change content below.
Marcel Răduț Seliște

Marcel Răduț Seliște

Preot ortodox în Craiova, publicist şi activist civic. A publicat volumul ”Cu căruța prin democrația românească” (2009), o culegere de editoriale și comentarii politice publicate în diferite ziare și periodice, iar în 2011, volumul ”Jurnal Cubanez - Amintiri din Absurdistan”, o carte mărturisire despre o misiune umanitară pe care a realizat-o autorul în Cuba comunistă, în sprijinul dizidenților anti-castriști.

1 thought on “Despre falimentul democraţiilor parlamentare

Spune-ți părerea