AVATARURILE NERUȘINĂRII. Cazul Mihai Șora.

“După noi vom veni tot noi.” Walter Roman (născut Ernst Neulander),

“Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții”, Editura Politică, 1970

De ani de zile mă feresc să mai cobor în arena disputelor politice, încercând să-mi păstrez energia pentru munca dedicată memoriei Rezistenței anticomuniste și activităților cultural-educative de pe tărâmul acesteia. Și nu aș fi reacționat nici acum, dacă adevărul istoric nu ar fi fost atât de brutal stâlcit, pentru a face loc falsului și imposturii.

Deunăzi au apărut reclame uriașe ale companiei Emag folosind imaginea lui Mihai Șora, ajuns la 102 ani, cu mențiunea: „filozof român, susținător al libertății și al drepturilor omului. Iar în clipul video realizat de Papaya Advertishing, scena revenirii sale în țară, în 1948, este însoțită de cuvintele dramatice: „Aveam 30 de ani când mi-am pierdut ce aveam mai aproape de suflet, libertatea”.

Tinerii care privesc această reclamă sunt, cu siguranță, impresionați. Clipul este realizat la standarde profesioniste înalte, iar ororile comunismului sunt ilustrate sugestiv. “Aveam 30 de ani când viața s-a oprit, când ne-au condamnat pe toți, la frică…” Siluirea adevărului istoric este însă atât de flagrantă, încât te face să te întrebi cum nu a pleznit de rușine obrazul bine întreținut al lui Mihai Șora, atunci când a acceptat să participe la această mistificare.

Impostura și tupeul, simptome criptocomuniste

Blestemul României rezidă în faptul că la noi nu a existat un proces de decomunizare similar denazificării din Germania de după război. Într-o țară aflată timp de 45 de ani sub unul dintre cele mai atroce regimuri totalitare și în care nu a fost posibil un proces al Comunismului, remanența elementului marxist generează, de treizeci de ani, evoluții inimaginabile ale nerușinării și imposturii grotești.

În decembrie 1989, curata mișcare  anticomunistă a fost confiscată – cu sprijin „tovărășesc” de la răsărit – de comuniști notorii și odraslele lor, adulați de mase ca niște „salvatori”, în timp ce foștii deținuți politici erau huliți și alungați cu pietre. Iar Silviu Brucan (născut Saul Brukner) – bolșevic venit în 1944 pe tancurile ocupantului sovietic, care participase în prima linie la comunizarea României, având mâinile pătate de sângele patrioților trimiși în închisori – dădea acum lecții de democrație și economie de piață, numindu-ne americănește „stupid people” și organizând „societatea civilă” după model occidental. Peste toate, comunismul a fost condamnat, formal, pe baza unui raport coordonat de nimeni altul decât Vladimir Tismăneanu – fiul marilor bolșevici Leon Tismenițki și Hermina Marcusohn – la rândul său promotor al comunismului, emigrat în SUA atunci când aici, în Est, utopia marxistă își trăia din plin falimentul.

În țara în care un erou precum Ion Gavrilă Ogoranu – care a ținut în șah Securitatea timp de 28 de ani – precum și majoritatea luptătorilor în Rezistența armată anticomunistă sunt puși la index,  pentru tinerețea lor legionară, constituind subiecte tabu, noua propagandă fabrică pe bandă rulantă falși eroi. Ei sunt ambalați atractiv de agenții de publicitate și oferiți tineretului ca modele ale luptei pentru Libertate. Memoricidul instituit agresiv prin Legea 217/2015, care a condamnat încă o dată, post-mortem martirii Rezistenței anticomuniste, este însoțit de mistificarea grosolană a Istoriei.

Biografia unui comunist veritabil

Pentru Mihai Șora, nu numai că la 30 de ani viața nu s-a oprit, așa cum afirmă în videoclip. Pentru el atunci începea adevărata viață. O carieră fulminantă, ce avea să-l plaseze pentru totdeauna în zona fetidă a nomenklaturii comuniste.

Mihai Șora se afla în 1945 în Franța, unde a devenit membru al Partidului Comunist Francez. El a revenit în România în 1948 – în perioada celui mai atroce comunism, când Regele Mihai fusese alungat, iar țara devenise o jalnică “republică populară”. Într-o vreme când unii părăseau România captivă, cu riscul vieții, iar alții se întorceau din Occident, clandestin, pentru a îngroșa rândurile Rezistenței, Șora se întorcea pentru a se pune la dispoziția regimului ilegitim și criminal, participând la construirea socialismului. Între 1948 și 1951, Șora a fost referent de specialitate la Ministerul de Externe condus de Ana Pauker, în perioada 1951-1954 a fost șef de secție la Editura pentru Limbi Străine, iar din 1954 și până în 1969 îl găsim ca redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă.

Haideți să vedem ce făceau alți tineri români în aceiași ani în care Mihai Șora ocupa aceste funcții înalte și generos retribuite. Păi, de exemplu, savantul George Manu – revenit în țară de la Paris pentru a coordona Rezistența – era arestat și condamnat la ani grei de închisoare, unde avea să fie exterminat; Ion Gavrilă Ogoranu lua calea munților cu arma în mână, rezistând alături de alți studenți și elevi, în așteptarea unei intervenții militare occidentale. Ion Samoilă și Ion Golea renunțau la viața tihnită din Occident, acceptând să fie parașutați de americani în România comunistă, pentru a sprijini Rezistența (aveau să fie prinși și executați, alături de ceilalți camarazi parașutați). Corneliu Coposu era zidit de viu într-o celulă la Râmnuicul Sărat. Gheorghe Calciu Dumitreasa și Nicolae Purcărea, ca și alte sute de studenți, treceau prin iadul reeducării de la Pitești. Gogu Puiu, revenit și el în țară din Occident, cădea, la Cobadin, în luptă cu Securitatea…

Pe vremea aceea, Mihai Șora nu îi aștepta pe americani, asemenea partizanilor din munți, ci implora în mod penibil să fie primit în Partidul Muncitoresc Român (numele sub care funcționa atunci PCR). Într-una din pledoariile sale din 1951, el se adresa astfel conducerii comuniste: “O nouă epocă s-a deschis în viața mea, aceea a muncii constructive, epoca construirii bazelor socialismului în țara noastră, la care, cu ajutorul Partidului Muncitoresc Român, să aduc și eu pietricica mea, partea mea de construcție, în locul în care Partidul îl găsește cel mai nimerit.” Și continua, patetic: „Atunci am învățat sa cunosc mai de aproape Partidul Comunist Român și să-l iubesc cu adevărat.”

Pentru ce “libertate” a luptat, așadar, acest înflăcărat activist comunist? Cum s-a oprit viața lui la 30 de ani și cum și-a pierdut el libertatea? Realitatea este că Mihai Șora a fost unul dintre cei care au pus umărul la comunizarea României, unul dintre cei care “au condamnat la frică” pe români.

Cotitura spre celălalt comunism. Cel bleumarin

Dar impostura nu este o noutate în existența lui Mihai Șora. În 1990 a făcut parte din guvernul Roman, ca ministru al învățământului. În biografia oficială el afirmă că ar fi demisionat ca protest față de mineriada din iunie 1990. Fostul premier, a dezmințit însă, afirmând că, dimpotrivă, atât Șora, cât și Andrei Pleșu, se rugaseră să rămână în noul guvern rezultat în urma alegerilor din 20 mai 1990, Petre Roman debarasându-se de ei.

Aceasta este perioada în care îl găsim și printre membrii fondatori ai Grupului de Dialog Social, oficină creată chiar în Decembrie 1989 sub influența lui Silviu Brucan, eminența cenușie a confiscării Revoluției în interes sovietic. Același GDS avea să constituie în deceniile următoare printre principalii vectori de promovare în România a progresismului de tip neomarxist și odioasei ideologii a corectitudinii politice. Și tot Mihai Șora avea să se regăsească între membrii fondatori ai altei oficine antiromânești și anticreștine, Fundația Soroș – România.

Ca și alți nenumărați corifei ai filosofiei marxiste, în condițiile eșecului și prăbușirii sistemului politic al lagărului răsăritean, fostul militant comunist din 1950 se reorienta spre subtilul comunism de tip occidental. Marxismul cultural, prin care bolșevicii din vest, sub influența lui Troțki, încercaseră salvarea ucigașei doctrine eșuate în blocul sovietic, a reprezentat pentru toți acești stângiști mediul unde iubirea cea dintâi putea fi trăită la aceeași intensitate ca în prima tinerețe.

Și totuși… qui prodest?

S-ar putea obiecta că se face prea mult zgomot pentru ceea ce este, în fond, doar o reclamă comercială. Oare miza campaniei mediatice cu pricina să nu depășească limitele unui simplu contract comercial?

Totuși, Mihai Șora a devenit în ultimii ani, tot mai mult, un personaj politic. Și încă unul care poate fi considerat vector de opinie într-una dintre cele mai virulente și mai consecvente mișcări de stradă cu evidenți comanditari politici și cu obiective la fel de politice evidente. Mișcarea #Rezist, dezvoltată în Piața Victoriei în ultimii trei ani și începută ca o reacție împotriva corupției instituționalizate, s-a dovedit în cele din urmă doar o copie a Resist-ului american, curent al stângii extreme îndreptat împotriva conservatorismului creștin al administrației Trump. Știu că între protestatari s-au aflat mulți oameni de calitate, cu intenții cât se poate de bune. Dar tentativele unor grupuri de dreapta de a se alipi mișcării au fost sancționate dur de stângiștii care controlau fenomenul, ajungându-se la gesturi precum huiduirea cu mânie proletară a celor care rosteau, în cor, Tatăl Nostru, ori poziționarea împotriva Referendumului pentru Familie, susținut de Biserica Ortodoxă și de toate celelalte culte religioase. Dumnezeu era alungat cu pietre din prea progresista Piață a Victoriei.

Dar tocmai în această Piață a Victoriei și-a făcut o obișnuință din a apărea alene, pe înserat, Mihai Șora. O agora a Stângii camuflate abil sub sloganuri ale Libertății și nuanțe pretins de Dreapta, dar care ducea lipsă de modele și eroi. Șora devenise candidatul ideal pentru acest rol. Nimbul respectabil pe care, în general, senectutea îl așează pe tâmplele ninse chiar și ale marilor ticăloși, rezona pozitiv cu imaginea seniorului care, chiar și la centenar, nu precupețește efortul de a protesta în stradă pentru Libertate și drepturi.

Reclama Emag vine într-un moment în care partidele politice progresiste, aflate într-un evident avans după rezultatul de la europarlamentare, se pregătesc în forță pentru trei scrutinuri importante – prezidențialele, localele și parlamentarele de la anul. Acuzate intens de neomarxism, ele încearcă o camuflare sub haina anticomunistă, propunând, la un moment dat, chiar și un proiect de lege vizând interzicerea manifestărilor comuniste. Asta în timp ce absolut toate propunerile lor programatice fac parte din arsenalul măsurilor politice ale Stângii internaționale.

Suntem îndreptățiți să suspectăm că Emag a devenit mai mult decât o companie comercială, acceptând tacit rolul de resort otrăvit într-o operațiune de diversiune politică tipică. Falsificarea Istoriei recente și transformarea în eroi a celor situați acum șapte decenii de partea călăilor nu poate avea decât o singură miză. Aceea a captării simpatiilor electorale ale grupurilor anticomuniste în favoarea partidelor progresiste. Diversiunea seamănă izbitor cu cea din Decembrie 1989, când peste jertfele anticomuniștilor care dăduseră piept cu represiunea ceaușistă s-a impus cu tupeu, la adăpostul unei înscenări macabre soldate cu peste 1000 de morți, o gașcă de comuniști înveterați, erijându-se în “emanați“ ai Revoluției și eroi ai “salvării naționale”. Coincidența merge până la amănunt, una dintre formațiunile politice progresiste având prezentă până și în titulatură obsesia “salvării”. Pentru aceștia, sutele de mii de voturi ale anticomuniștilor veritabili, proveniți din familii în care s-au făcut ani greu de pușcărie politică, reprezintă o miză pentru care nici o nerușinare nu este prea mare.

În fine, poate că ar mai exsta o miză, dincolo de atragerea unui important număr de voturi. Este vorba de o lovitură dată însăși conceptului de Libertate, care se dorește înlocuit cu unul nou. „Libertatea” pentru care luptă azi și Șora și întreaga încrengătură de ONG-uri și partide progresiste este cu totul diferită de cea pentru care luptam noi în seara de 21 Decembrie 1989 sau în iunie 1990 în Piața Universității, îngenunchind mii de oameni în fața forțelor de represiune și rostind, toți ca unul, „Tatăl nostru”. Noua „Libertate” este una fără Dumnezeu și fără Patrie. Ea e vegheată de efigia pumnului ridicat amenințător și se hrănește din tezele lui Marx și Engels, care doar au abandonat proletariatul lipsit de spirit revoluționar cu alte categorii de „exploatați” și „oropsiți ai vieții”, asmuțiți împotriva lui Dumnezeu și a „reacționarilor” „fasciști”. Obiectivul final a rămas însă același: distrugerea totală a fundamentelor lumii tradiționale.

Iată de ce, mai mult ca oricând, astăzi este necesară demascarea imposturii și mistificării Istoriei. A lua atitudine împotriva unor pseudo-eroi precum Mihai Șora a devenit o îndatorire echivalentă cu mărturisirea, a fiecărui român. După cum apelul la adevărații eroi – începând cu Ogoranu și Gogu Puiu și încheind cu toți cei căzuți în munți, în lagăre și în închisorile comuniste – devine obligația fiecăruia din noi. A duce numele și povestea fiecăruia din ei la cât mai mulți tineri ce deschid ochii asupra acestei lumi confuze – iată o misiune căreia merită să-ți dedici efemera existență pământească.

Rezistența împotriva noului comunism camuflat sub sloganurile Libertății, dar lucrând împotriva ei, nu se poate duce decât pe fundamentul Rezistenței și martiriului lor. În fața efigiilor lor nemuritoare, pigmeii de teapa „eroilor” contrafăcuți se vor topi asemenea unor figuri de ceară.

Un comentariu la „AVATARURILE NERUȘINĂRII. Cazul Mihai Șora.”

  1. Dupa noi vom venii tot noi , este axioma unui evreu VALTER ROMAN, care stia ca fiul lui va venii la putere adica Petre Roman , PRIN TOATA STRUCTURA EVREIASCA DE PARTID COMUNIST , BRUCAN , ILIESCU , IORGOVAN ,si lista continua , este o mare greaseala sa confunzii estul rus cu estul evreu-rus , lovitura de stat din 89 , a venit de la estul evreu-rus Gorbaciov , etc , si nu de Estul rus traditional , fiindca aceeasi lovitura de stat a fost si in Rusia , in 91 , de la estul evreu-rus si nu de la rusii. Rareori facem diferenta de cetateanie si cea de etnie , dar ca si in Romania , confudam ambalajul cu continutul , nu este roman daca se numeste Brucan , sau Roman , numele se imprumuta, este cetatean roman de origine evreiasca , si atunci intelegi totul , cu stima

Spune-ți părerea