Epilog la un volum real care a stârnit doar dezbateri virtuale

Trebuie să vă spun, de la început, că nu am cont pe Facebook și nu urmăresc niciodată vrajbele care se poartă aici în bule nenumărate. Cred că parte din conflictele purtate în mediul virtual nu s-ar fi putut naște în lumea reală. E unul din blestemele acestui mijloc de comunicare, pe care, pe cale de consecință, încerc să îl evit. Bine ar fi ca luptele virtuale să nu contamineze lumea reală…

Am aflat, așadar, prin intermediari, de un comentariu pe care domnul Mihai Gheorghiu l-a făcut asupra volumului Șocul referendumului și asupra lansării acestuia găzduite de Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Iustinian Patriarhul” din București. Aș fi preferat să îmi spună în față ceea ce a afirmat virtual. Înțeleg însă că, poate, nu a avut timpul necesar în vâltoarea lansării, așa că am încercat să înțeleg nemulțumirile dânsului. Știu că vin din partea unui om credincios, care a încasat în timpul dezbaterilor privind referendumul multe nedreptăți, un om care și-a pus sufletul pentru ortodoxia noastră. Îi respect, de aceea, opiniile.

Cred însă că e vorba și de câteva neînțelegeri. În primul rând trebuie să mărturiseasc faptul că volumul sus amintit nu are în spate nici o teză. Am realizat patrusprezece interviuri cu tot atâția intelectuali creștin ortodocși, iar fiecare a răspuns întrebărilor mele așa cum a crezut de cuviință. Interviurile sunt foarte diferite ca dimensiune, aplomb, viziune, orientare, pentru că e vorba de personalități cu opinii bine conturate, pe care nu le puteam eu influența cu un chestionar care să le inducă răspunsurile.

Un lucru e comun tuturor celor care au apărut în carte – e vorba de oameni care își asumă credința ortodoxă în spațiul public și au sprijinit deschis referendumul. Nu sunt dușmani, nici între ei și nici ai bisericii sau ai neamului nostru, ci frați întru credință. Și, dacă aduc critici, o fac din această perspectivă. Vor, adică, binele bisericii, nu răul ei, să construiască, nu să demoleze. Aceasta este esența discursului fiecăruia.

Îl poate cineva, de pildă, bănui de rea intenție pe domnul doctor Pavel Chirilă, după o viață jertfită acestui neam, când spune că referendumul a picat ”din vina poporului însuşi”? Sau că părintele Constantin Necula atacă biserica atunci când afirmă în interviu că ”oamenii ei au avut siguranța falsă că totul merge de la sine”?

Sigur, discuțiile pot continua la nesfârșit, încercând să analizăm opiniile celor intervievați, dar ar trebui să le acordăm creditul bunei intenții. În rest e vorba de accente, stil și patos sau lipsa lui.

În ce mă privește, nu pot să spun că mă regăsesc în părerile tuturor celor intervievați. Ar fi nefiresc. Nu e volumul meu de eseuri, ci unul de interviuri. Policromia lui e reflexia frumuseții ortodoxiei, care e sobornicească și organizată sinodal, nu piramidal. Pentru curioși poziția mea referitoare la referendum e exprimată, destul de limpede, nădăjduiesc, în prefață.

Pe scurt, ca să rezum aici pentru discuțiile din lumea virtuală ceea ce am scris într-o carte reală, eu nu cred că biserica e de vină pentru eșec. Referendumurile sunt o chestiune care ține strict de competența instituțiilor statului. Noi, cetățenii, le putem declanșa, de organizat nu avem cum. Ne lipsesc instrumentele, capitalul, pârghiile, adică totul. Iar statul român nu a vrut acest referendum și nu vrea nici un alt referendum cetățenesc, pornit, adică, de la firul ierbii. Dacă citiți volumul veți afla de la domnul Radu Carp ce ar presupune o legislație adecvată care să sprijine astfel de inițiative.

Asta nu înseamnă că nu e loc de mai bine și de mai mult în implicarea noastră civică. Dar nu cred că îi putem cere instituției bisericii noastre în general sau preoților și episcopilor ei în particular, să fie portdrapelul activităților noastre laice. Ne putem aștepta ca ea să ne fie alături, dar nu înaintea luptelor noastre pentru binele cetății, pentru că nu e menirea ei. E o nuanță, importantă cred eu, de deosebire a slujirilor și talanților, întrucât, până la urmă, Hristos nu le-a spus apostolilor să întemeieze ONG-uri, ci să convertească sufletele la credință.

Aș încheia cu durerea pe care o resimt gândindu-mă că această carte a stârnit atâtea patimi și dezbinare, în loc să ne adune împreună și să ne miște către dragoste, înțelegere și împreună lucrare. Dacă l-am mâhnit cu ceva, prin acest demers, pe domnul Mihai Gheorghiu, îmi cer iertare aici, public, și îi asigur pe toți cei implicați de prețuirea și respectul meu.

Cristian CURTE

Spune-ți părerea