Scriu aceste rânduri în urma unei întâlniri despre politică şi creştinism, la care am participat. Acolo, dincolo de discuţiile, uneori aprinse, pe marginea subiectului, am fost atins în mod aparte de cineva. Am fost atins de uşurimea declamaţiei unui preot, pentru care a pune mâna pe sabie pentru neam este compatibil cu creştinismul. „Păi n-avem atâţia sfinţi militari?”, întreba el nelămurit parcă de faptul că nu ştiam acest lucru. Pe moment m-am mirat profund, un soi de disonanţă cognitivă, hotărându-mă să mă dumiresc cândva asupra subiectului.
Despre dreapta creştină. Ideea de dreapta nu ridică probleme exegetice. Alăturarea termenilor trebuie, însă, lămurită. Valorile dreptei româneşti sunt legate implicit şi de creştinism, dar dreapta este legată implicit şi de politică. Pentru început, câteva gânduri legate de creştinism şi politică.
Relaţia creştinismului cu politica a fost mai mult decât sinuoasă şi poziţia creştinilor în acest plan a variat „cât este de departe cerul de pământ”. În prima etapă, să o numim a cerului, cea a creştinismului primar trebuiesc amintite două lucruri. Primul este că diferenţa dintre creştinism şi iudaismul de care se rupe a fost lipsa componentei etnice din cadrul creştin, fapt ce explică şi contribuie la succesul misionar între „prozeliţii” şi „temătorii de Dumnezeu” din sinagogile iudaice din diaspora. Al doilea lucru care trebuie menţionat este că textele care vor deveni ulterior ceea ce noi creştinii numim Noul Testament, nu oferă o soluţie precisă a poziţionării creştinilor faţă de realităţile politice contemporane lor. Mai mult decât atât, întâlnim poziţii distincte. Literatura paulină este foarte deschisă faţă de imperiu. Sf. Pavel legitimează autoritatea imperială (totalitară, să nu uităm) prin faptul că e rânduită de Dumnezeu (vezi Rm 13). Evangheliile care au fost redactate ulterior atestă o temperare a avântului paulin – daţi cezarului ce-i este al cezarului, pentru ca în literatura apocaliptică creştină imperiul să reprezinte un soi de personificare a răului (Neron Kaisar – nrwn qsr – 666). Cert este faptul că atitudinea din textele scripturistice reflectă în mod evident realităţile sociale care confruntau tânăra Biserică creştină. Conturarea unei strategii identitare (proiect în primul rând paulin) de separare faţă de iudaism, în pofida rezistenţei bisericii din Ierusalim, va duce la identificarea creştinilor ca „o nouă superstiţie” faţă de care, societatea romană, nu manifestă toleranţă. Cred că sinteza cea mai elocventă a programului politic creştin din perioada persecuţiilor este formulată nu la mult timp după redactarea ultimelor texte neotestamentare în epistola către Diognet aparţinând, se pare, Sf. Policarp al Smirnei.
„Căci creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământ, nici prin grai, nici prin haine; fiindcă nu locuiesc în oraşe proprii, nu se folosesc de un dialect paralel şi nici nu duc o viaţă paralelă. Învăţătura lor n-a fost găsită printr-o invenţie sau excogitare a unor oameni curioşi, nici nu promovează vreo doctrină omenească, ca alţii. Locuind în cetăţi greceşti, ca şi barbare, cum s-a hărăzit fiecăruia şi urmând obiceiurilor locului în ce priveşte hainele, regimul hranei şi restul vieţii, arată ca minunată şi recunoscut paradoxală constituţia republicii/cetăţeniei lor (tes heauton politeia). Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi [paroikoi], iau parte la toate [treburile publice] ca nişte cetăţeni şi suportă toate [îndatoririle] ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină. Se căsătoresc ca toţi, nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat [comun]. Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer. Se supun legilor hotărâte, iar prin vieţile lor biruie legile. Iubesc pe toţi, dar sunt prigoniţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi condamnaţi. Sunt omorâţi şi fac vii pe alţii (…) Sunt combătuţi de iudei ca fiind de altă seminţie cu ei şi sunt persecutaţi de păgâni, dar cei care-i urăsc nu ar putea spune cauza duşmăniei lor. (…) Simplu spus, ceea ce este sufletul în corp aceasta sunt creştinii în lume. (…) Sufletul se face mai bun suferind cele rele în hrană şi băutură, iar creştinii pedepsiţi în fiecare zi se înmulţesc tot mai mult. Într-un atât de mare rang i-a pus Dumnezeu [în lume], pe care nu le este îngăduit a-l refuza.” (Ep. către Diognet V, 1-12, 17; VI 1, 9-10 trad. rom. Arhid. Ioan Ică jr. Canonul Ortodoxiei, Deisis 2008, pp.383-385)
Un bun rezumat al teopoliticii creştine din prima perioadă a istoriei sale! Aceşti exilaţi ai cerului nu şi-au propus nicidecum să scoată sabia, după cum cordial ne invita părintele amintit la începutul discuţiei.
După această primă perioadă a creştinismului pe care am convenit să o numim a cerului, nu la multă vreme după naştere, el a coborât pe pământ. Coborârea a fost bruscă, cu doar câteva turbulenţe la aterizare (Iulian apostatul). Acum creştinismul este absorbit de imperiu. Rata de creştere este uimitoare. În perioada 313 (Edictul de la Mediolanum) – 381, când creştinismul devine religie oficială a imperiului, creştinii ajung de la 10% până la aproximativ 80% la o populaţie estimată de 60-70 de milioane de locuitori. Prima criză a fost desigur cea logistic-instituţională. Cum să te asiguri că cei aproape 40 de milioane de creştini sunt catehizaţi cum trebuie? Rezultatul a fost desigur împământenirea creştinismului (lucru deplâns de Sf. Ioan Gură de Aur sau Sf. Vasile prin referiri la creştinismul de dinainte al potirelor de lemn şi al inimilor de aur). Adaptarea la noile realităţi sociale la a căror modelare creştinismul a fost invitat, s-a tradus desigur în schimbări mai mult sau mai puţin legitime.
Să luăm de pildă exemplul sfinţilor militari ai părintelui menţionat la început. Nenumărate mărturii anteconstantiniene neagă catehumenilor şi creştinilor dreptul de a se înrola sau de a fi soldaţi sub pedeapsa excomunicării. Mărturiile explicit pacifiste sunt unanime pentru că nici nu se putea altfel. Însă, după ce hrismonul apare pe stindardele militare romane, apar şi militarii creştini, deci, implicit, problema justificării violenţei. Dar toţi sfinţii pe care îi avem dintre militari nu sunt sfinţi pentru că au scos sabia, ci pentru altceva. Milităreşte daca vreţi, ei au fost învinşi, duhovniceşte au învins. Martirii închisorilor comuniste sunt martiri pentru că au îmbrăţişat suferinţa în Hristos, nu pentru că au scos sabia.
Istoria dinamicii politicilor sociale creştine este cu neputinţă de a fi rezumată în câteva rânduri. Reţin doar pentru logica argumentului faptul că Biserica (mă refer la Ortodoxie) şi Statul colaborează, îşi pun şi legislaţia în acord (nomocanoanele), îşi legitimează înclusiv actele reprobabile. Menţionez doar pentru ilustrare existenţa temniţelor mânăstireşti, a temniţelor de la episcopii, a instanţelor de judecată bisericeşti pentru clerici şi afaceri de natură eclesială, acord tacit al pedepsei capitale, al violenţei de stat (fie de apărare, fie vindicativă, fie de expansiune) etc. Cu mâna seculară bizantinii au ucis eretici şi fraţi creştini, cu aceeaşi ardoare ca a inchizitorilor sau a cruciaţilor vestici. De istoria aceasta violentă a creştinismului (apusean şi răsăritean deopotrivă) nu putem să ne erijăm, iar dacă o ascundem ne ratăm viitorul. Simfonia aceasta care a pus la un loc legea de stat cu legea Bisericii (a lui Dumnezeu), a pus la un loc şi etnomartirii cu eromartirii, eroii cu sfinţii. Confuzia aceasta ne vânează până astăzi.
Nu vreau să canonizez creştinismul primar în detrimentul existenţei sale istorice posterioare. Sunt sigur că asumarea implicării în societate şi chiar în modelarea ei ţine de lucrurile despre care Mântuitorul a spus că nu sunt încă de înţeles pentru primii creştini, şi pe care Duhul ni le va descoperi. În acelaşi timp trebuie să avem discernământul de a ne asuma istoria, de a putea pune degetul pe răni ca prin tămăduire să continuăm.
Și acum? Unde suntem, în cer sau pe pământ? Păi, umanismul, turcocraţia, iluminismul, modernismul, post-modernismul & co., au schimbat iarăşi poziţia creştinismului. Nu mai e nici în cerul unde voia Diocleţian să-l trimită şi nici pe pământul unde voia Bulgaroctonul să-l ţină. Atunci unde? Suntem undeva între cer şi pământ, traşi înspre cer de dreapta şi înspre sub-pământ de Cernea. Să mă explic. Dreapta este o atitudine care poate fi tradusă şi în poziţii politice. Deocamdată singurele poziţii politice favorabile creştinismului sunt cele de dreapta. Desigur, în politica românească de cumetrie putem găsi mulţi lideri de stânga mari „ctitori de lăcaşuri sfinte”, dar nu pot să nu observ copaia unde se scaldă neomarxiştii radicali.
Încotro? Pai, să ne lămurim. Creştinismul este ca vocaţie supranaţional (vezi Ep. Diognet şi, mai ales, Ipolit Comentariu la daniel 4.9.1-2 – creştinii înşişi reprezintă un alt neam – ethnos – decât cel din care fac parte) pentru că este deschis şi are ca primă vocaţie baptismală misiunea (pe care am cam uitat-o de vreo mie de ani). Dar, ca etos/trăire/implementare, el rodeşte din fiecare neam în modul său specific. Creştinismul a însoţit neamurile de-a lungul veacurilor lor până la morfoza lor naţională şi trebuie să rămână aşa. Dreapta, pe de altă parte se defineşte prin logica identitară a alterităţii. Dacă dreapta este creştină, păstrează deschiderea „ecumenică” a creştinismului. Dacă nu, se blochează în naţionalisme totale. Dar spiritul acesta „ecumenic” al creştinismului se vădeşte mai ales în suferinţă. A popoarelor mai întâi, dar şi a persoanelor. Nu pot să nu mă gândesc la temniţele comuniste, unde apartenenţa confesională distinctă nu reprezenta o barieră între fraţii de suferinţă. Suferinţa şi moartea reduc cumva alterităţile pentru că apropie persoanele umane foarte mult de natura lor. În faţa suferinţei şi a morţii suntem egali. Dar la vreme de bunăstare diferenţele ne înfrumuseţează existenţa şi, de ce nu, frumuseţea va salva lumea.
Aşadar, lângă ce creştinism vrea dreapta românească să se aşeze, şi de către care creştinism vrea dreapta să se lase modelată? Sau, mai precis, dacă am vorbit de creştinismul drept, de creştinismul „de-a dreapta”, să ducă oare progresia logică a argumentului spre dreapta creştină?
