Ideea de familie, temă electorală?

Președintele a reușit să-şi pună lumea-n cap (sau, în altă versiune, să-și facă noi aderenți) cu o declarație în care-i numește pe inițiatorii unei modificări constituționale drept promotori ai „fanatismului religios“:

Acceptarea celuilalt cu bune și rele. Nu suntem toți la fel. Nu toate grupurile etnice și toate grupurile religioase sunt la fel. Este greșit să dăm ascultare sau să mergem pe calea fanatismului religios și a solicitărilor ultimative. Eu nu cred în ele și nu le sprijin. (HotNews, 19/10/2016)

Am pune mai întâi o întrebare, fără nici un parti pris: dacă în loc să aleagă calea legală, a modificării constituționale, oamenii aceia ar fi ales să pună bombe, atunci cum ar mai fi fost taxați? Și ce anume vrea Președintele să spună: că în fond religia este violentă? Atunci cazul este cu atât mai bizar pentru un declarat lutheran practicant.

Prin urmare, declarația lui Iohannis este inabilă, inoportună și periculoasă din punctul de vedere al prerogativelor sale constituționale. Probabil însă că a vrut să spună „fundamentalism religios“, dar nici limbajul și nici consilierii nu l-au ajutat, căci fiind un răspuns la o întrebare din sală, nu pare să fi fost pregătit anterior. Dar nu ne vom lansa mai mult în speculații.

Se subînțelege apoi că Președintele are o opinie cu privire la litigioasa, impopulara, la noi, temă a căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex, fapt care va avea consecințe asupra dezbaterii publice. Oare va fi calculat el efectul politic al acestor declarații sau l-a luat gura pe dinainte, dorind să se prezinte drept „progresist“? Greu de dat un răspuns simplu și în acest sens.

Cariera politică a președintelui nu ne interesează, în schimb, este nevoie ca o dezbatere publică a subiectului să fie purtată.

Iată cum se prezintă chestiunea aflată în contencios teologico-politic.

Dreptul comunitar are prerogative foarte reduse în legătură cu familia. În 2004 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „stabilirea căsătoriei pentru cupluri formate dintr-un bărbat și o femeie ține de prerogativele legilor naționale și nu constituie o discriminare“.

Din contră, presiunile pentru recunoașterea legală a unei forme de conviețuire, fie sub forma unui pact civil ori prin căsătorie, vin dinspre organismul politic al UE, Parlamentul european.

În acest moment, 13 țări europene (dintre care 11 State membre ale UE) recunosc căsătoria persoanelor de același sex, cu excepții privind adopția. Apoi, 25 de țări europene, dintre care 21 State membre, recunosc o formă de uniune civilă. Cum se știe, România nu face parte dintre ele, asemeni Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Bulgariei și Poloniei.

Această evoluție a legislațiilor interne are loc în contextul general al secularizării, de care Biserica se simte în mod legitim amenințată. Papa a spus-o recent: trebuie să acceptăm faptul că noi, creștinii, suntem în minoritate în Europa, față cu cei care se declară non-creștini, și să purtăm dialogul cu această majoritate.

În acest context a avut loc și acțiunea Coaliției pentru Familie, un grup de organizații asociate bisericilor – și în principal celei ortodoxe, majoritare, la care ea nu se reduce însă – al cărei scop declarat a fost de a bloca pe viitor calea unei modificări legale în sensul acceptării căsătoriilor personelor de același sex.

Istoric vorbind, în 1905, când în Franța – modelul european prin excelență – a fost promulgată legea cu privire la separarea Bisericii de Stat, care este în egală măsură una cu privire la manifestarea libertății religioase în spațiul public, atât persoanele religioase cât și laicii aveau nu doar aceleași valori, ci și aceeași idee despre familie, ca fiind compusă dintr-un bărbat și o femeie, și nimeni nu se gândea la căsătoria persoanelor de același sex.

Această realitate s-a schimbat însă de la sfârșitul anilor 1960 (sub impulsul lui mai ’68), iar religioșii și laicii nu mai au acum același referențial moral, căci și-a făcut apariția o „morală laică“, situată în opoziție cu „morala creștină“, care a devenit acum dominantă și dorește expulzarea religiei din spațiul public, pentru a o rezerva celui privat. Situația este însă mai complexă, de vreme ce, pe de o parte, avem de-a face nu doar cu revendicarea unor drepturi individuale tot mai extinse, inexistente anterior, ci și cu o exhibare, ba chiar exacerbare a individualității, iar, pe de altă parte, cu o decuplare a religiei de cultură („sfânta ignoranță“, cum o numește sociologul Olivier Roy).

Revenind în plan intern, Patriarhul BOR a dat un comunicat în care, pe lângă argumentul legal, valabil, înțelege foarte bine că pe cei cărora li se adresează nu-i impresionează „morala creștină“, prin urmare, invocă un argument suplimentar, și el valid, măcar în parte: al declinului demografic.

Oricum, un demers civic, perfect legal şi validat de Curtea Constituţională a României, nu poate fi considerat în niciun caz o „cale a fanatismului religios“, sau o dovadă de intoleranţă. Propunerea de amendare a Constituţiei nu reprezintă „o solicitare ultimativă“, ci o chemare firească la exprimarea democratică a voinţei cetăţenilor cu privire la una dintre valorile fundamentale ale societăţii, familia. Pledarea pentru definirea mai clară a naturii familiei este justificată nu doar de raţiuni ale moralei creştine, ci şi de realitatea dramatică a prăbuşirii demografice atât în România, cât şi în celelalte ţări europene. (Mediafax, 20/10/2016)

Totodată, ar fi de remarcat că, asemeni Bisericii Catolice, Biserica Ordodoxă se opune, în mod explicabil, extinderii drepturilor menționate, dar, pe de altă parte, are o poziție rezervată (în termenii Președintelui „tolerantă“) față de avort. Or, dincolo de „morala creștină“, și acesta are legătură cu problema demografică, am spune chiar mai mare.

Dacă situăm declarația Președintelui cu privire la susținătorii ideii de „familie tradițională“ în context social-politic, se înțelege mai bine ce rol joacă. O vom spune pe scurt și direct: ea are un caracter eminamente politic.

Mai întâi, Prim-ministrul este conștient că șeful său a făcut o gafă, prin urmare, ține să se disocieze:

nu cred că ideea de familie [tradițională – n. n.] în România ar trebui sistematic pusă în contradicţie cu ideea de toleranţă. (Digi24, 20/10/2016)

Apoi, liderul principalului partid de opoziție – iar nu al Opoziției, căci de la tragedia „Colectiv“ nu a mai existat așa ceva – se amestecă și el în chestiune, preluând sloganul celor înjurați de Președinte:

Eu sunt un om tradiţionalist. Dacă pentru asta pot fi considerat fanatic religios, sunt un fanatic religios. Sunt creştin-ortodox şi eu văd familia formată dintr-un bărbat şi o femeie şi, când vrea Dumnezeu, şi cu copii. (Mediafax, 21/10/2016)

Aflat la originea prezentului guvern, la fel ca și al tentativei recente de a forma o coaliție pre- sau post-electorală între PNL și USR, cu un prim-ministru anterior desemnat (același), Președintele se adresează celei din urmă formațiuni politice și organizațiilor „societății civile“, în fapt, ONG-urilor cu mesaj secularist, pe care și le dorește raliate, intrând astfel în conflict cu cele care au mesaj tradițional, religios, dar mai ales cu colosul cu picioare de lut: Biserica Ortodoxă Română. Prin urmare, reacția sa pare să fie o tentativă de raliere politică în jurul singurului mesaj care ar putea uni PNL și USR, cel antireligios (iar nu doar anticlerical). Este inteligibil deci că PSD a captat în mod oportun mesajul opus.

La rândul său, PNL a simțit pericolul electoral și a căutat să dea satisfacție majorității refractare temei, fără să-și îndepărteze însă potențialii aliați:

PNL a spus de multă vreme că are un angajament ferm, pentru familia tradițională, pentru că respectăm Codul Civil, care spune foarte clar că o căsătorie este valabilă între un bărbat și o femeie. […] Sperăm să putem discuta așezat, civilizat, într-un cadru în afara campaniei electorale. În momentul în care aduci o asemenea temă în campanie, ea nu va fi folosită pentru interesul public, ci va fi folosită ca temă de campanie, unii împotriva altora. (Digi24, 21/10/2016)

Cazul arată, dacă mai era nevoie, cum clivajul dreapta (tradiționalistă) / stânga (seculară) nu are nici un sens la noi. Dar el nu mai are nici la alții: în Franța, de pildă, până și Frontul Național al fiicei lui Le Pen are un mesaj secularist, înțeles ca opoziție față de manifestarea religioasă în spațiul public, o poziție pe care bătrânul ar fi taxat-o fără greș drept „marxistă“.

În România, sistemul „contraponderilor“ nu funcționează – și nici în în privința acestui subiect țara noastră nu face un caz aparte, comparativ cu alte state est-europene –, exceptând corecția pe care o aduce rarisim Strada, iar sistemul administrativ rămâne politizat în profunzime, în ciuda mesajului protestelor din siajul tragediei „Colectiv“, prin urmare, asistăm la propuneri parapolitice bizare venite chiar din centrul sistemului politic.

(Cf., în acest ultim sens, Cătălin Tolontan)

Oare tema caracterului familiei va deveni una de campanie electorală sau, pentru că e litigioasă, va fi abandonată oportun, așa cum pare să sugereze replierea de ultimă oră a Președintelui, care invocă neînțelegerea destinatarilor mesajului său?

Deja felul în care unii au interpretat afirmațiile mele arată cu vârf și îndesat nevoia de… [ezită – n. n.] nevoia de conciliere, nevoia de pace socială în România. […] Io n-am acuzat pe nimeni și nici n-am intenționat. N-am acuzat Biserica Ortodoxă Română, cum nu am acuzat nici Biserica Penticostală, nici pe alții. N-am avut de gând! Am atras atenția asupra unor posibile pericole [sic!], iar Coaliția pentru familie am citit că m-au întrebat să detaliez. Păi bineînțeles că au dreptul la petiție, bineînțeles că demersul lor este legal, este constituțional. Nu a fost pus în nici un moment sub semnul întrebări așa ceva. Nici n-ar putea cineva să[-l] pună sub semnul întrebării. Deci discuția s-a dus într-o direcție unde, probabil, ar satisface ceva interese, dar nu îmi însușesc aceste interpretări [sic!]. ba dimpotrivă, doresc o discuție onestă, calmă. (Digi24, 21/10/2016)

Desigur, răspunsul la întrebare nu depinde doar de Președinte, și nici doar de PNL, dar pentru că Iohannis însuși pare să se fi calmat, dezideratul unei discuții calme, la care el invită toată lumea, rămâne de salutat.

(Material publicat inițial pe blogul autorului)

Mircea Stănescu

About Mircea Stănescu

Doctor în filosofie al Universității București, consilier principal (arhivist) la Arhivele Naționale ale României, Biroul de Arhive Contemporane. Între 1999 și 2002 a efectuat stagii de cercetare în științe politice la Institut d’Études Politiques, iar în perioada februarie‑iunie 2002, un stagiu de cercetare postdoctoral în sociologie politica la Maison des Sciences de l’Homme. A participat cu comunicări științifice la numeroase sim­pozioane și conferințe și a publicat articole in revistele Memoria și Timpul. Este coautor al manualelor de istorie pentru clasele a X‑a și a XI‑a apărute la Editura Sigma în 2005 si 2006. Autor al trilogiei "Reeducarea în România comunistă" apărute la Editura Polirom, a lucrării "Organismele politicii românești (1948-1965)" apărută la Editura Vremea, coautor al lucrării "Procesele reeducării (1952-1960). Statul și dreptul. Instrumente de represiune ale dictaturii comuniste" apărute la Editura Matrix Rom.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


Un comentariu la „Ideea de familie, temă electorală?”

  1. O analiza pertinenta care arata pana la urma confuzia pe care o provoaca la ora actuala termenii de „dreapta” si „stanga” ploitica! Nici nu mai stii unde se situeaza partidele politice de la noi: la stanga dreptei sau la dreapta stangii…Asta contribuie mult la confuzia generala din aceasta tara!
    Macar de am avea lideri patrioti si am lua exemplul Poloniei in unele domenii:

    http://www.rumaniamilitary.ro/factorii-decizionali

Comentariile sunt închise.