Constantin cel Mare şi Sfânt (272-337)

La Nicaea, în 325, au stat de vorbă unul cu altul, 4 (patru!) sfinţi: Nicolae al Mirei Liciei, Spiridon al Trimitundei, Athanasie al Alexandriei şi împăratul Constantin cel Mare!… Mărturisesc că totdeauna l’am invidiat pe sfântul Constantin că a reuşit să realizeze acest lucru, convocând primul sinod ecumenic (la care sfântul Spiridon a venit în grabă, schimbând capetele cailor, iar sfântul Nicolae l’a pălmuit pe Arie!). Şi Doamne, câtă râvnă şi credinţă pentru un cuvânt cât o erezie (ariană): homousios (deofiinţă)! Ce bărbaţi minunaţi avea Ortodoxia!…

Constantin, ascultând pentru prima oară crezul creştin formulat de cei 318 părinţi şi rostit de Osiu de Cordoba, a spus la final: „Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l’aţi făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”. Aşa vorbea primul împărat creştin (şi singurul augustus al Romei ce L’a preaslăvit vreodată pe Dumnezeu), care este considerat sfânt isapostolos de către ortodocşi, „mare” de catolici şi doar un însemnat om politic de către protestanţi.

Probabil că Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus va fi fost omul cel mai influent din Istorie, însă, la fel de important mi se pare şi faptul că el s’a socotit responsabil în faţa lui Dumnezeu pentru buna rânduială în Biserică şi a intervenit hotărâtor în istoria ei, inaugurând şi acea celebră „simfonie bizantină” între cler şi stat.

Constantin a rămas în istorie ca primul împărat creştin, omul care a făcut creştinismul „religio licita” în 313 prin Edictul de la Mediolanum (deşi, cuprins probabil de aprige remuşcări, înainte de moartea sa, împăratul Galerius, dăduse un edict de toleranţă asemănător, în 311) şi cel care a convocat primul sinod ecumenic (la Nicaea în 325, unde s’au definit primele articole din simbolul de credinţă, condamnându’se arianismul şi stabilindu’se data sărbătoririi Paştelui), întemeietorul Constantinopolului (11 mai 330) şi al Bizanţului (cel mai longeviv imperiu din istorie – 1123 de ani – şi cel mai mare apărător al creştinismului), ctitorul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim (Anastasis, 14 septembrie 335).

Tot el este şi cel care a instituit ca zi de sărbătoare şi repaus duminica în tot imperiul (321), cel care a dăruit Bisericii pentru oficierea cultului, toate casele imperiale de judecată (basilikos oikia, celebrele basilici de mai târziu) şi a scutit’o de orice dări (privilegiu de care nu s’au bucurat celelalte religii), împăratul ce a schimbat legislaţia romană ca să protejeze orfanii, săracii şi văduvele şi să îngreuieze divorţul, întărind căsătoria şi pedepsind adulterul şi siluirea. (A mai promulgat şi o altă lege înţeleaptă prin care dădea dreptul episcopului să judece pe cei care n’ar fi voit să fie judecaţi după legile laice ale statului!).

Ctitor al multor biserici din Ierusalim, Roma, Nicomidia şi Antiohia, el a bătut monedă de aur cu monogramul creştin încă din 317 (celebrul solidus, care a rezistat până în epoca Comnenilor) şi a sprijinit’o pe mama sa, sfânta Elena, în aflarea sfintei Cruci (înălţată, în văzul tuturor, la 14 septembrie 326). Prin Constantin, care se considera episcop pus de Dumnezeu pentru treburile dinafara Bisericii, creştinii au devenit din minoritari, majoritari în imperiu.

Ca şi cum faptele sale-acestea şi multe altele-nu ar fi fost de ajuns pentru a fi considerat sfânt, protestantismul l’a suspectat pe imperator de interese politice şi i’a reproşat faptul că n’a interzis păgânismul (deşi le’a interzis sacrificiile) şi că s’a botezat abia spre sfârşitul vieţii (la începutul lunii mai 337, murind în ziua de Rusalii, 22 mai). Mie mi se pare o dovadă de mult tact şi înţeleaptă chibzuinţă la un ocârmuitor (care s’a bazat, într’adevăr, pe unitatea de credinţă în menţinerea unităţii imperiului) faptul că n’a făcut brutală trecerea de la religiile păgâne spre creştinism (lucru ce ar fi putut da naştere la mari tulburări), iar în privinţa celeilalte acuze-cunoscând care sunt „roadele Botezului: ştergerea păcatelor, împăcarea omului cu Dumnezeu, sălăşluirea lui Dumnezeu în om” (Nicolae Cabasila-Viaţa în Hristos) – cred că mulţi dintre noi şi’ar dori să aibă soarta împăratului şi să treacă la cele veşnice atât de… „primenit” duhovniceşte! (Mai degrabă i se poate imputa asprimea sa sângeroasă cu care a anihilat complotul pus la cale de fiul său Crispus – pe care şi’l asociase la domnie din 317 –, adulterul soţiei sale Fausta, sau îndepărtarea de la credinţa creştină a cumnatului şi co-împăratului Licinius)!

Viaţa primului împărat bizantin-născut la 27 februarie 272, în Naissus (actualul Niš sârbesc) şi proclamat augustus de către trupele sale în 25 iulie 306, la Eboracum (Yorkul de astăzi), datorită morţii subite a tatălui său Constanţiu Chlorus (fost general şi împărat roman între 293 şi 306) – este îndeobşte cunoscută din scrierile episcopului Eusebiu din Cezareea, căruia i’a mărturisit, sub jurământ, că a fost întors de la Sol invictus (cultul soarelui nebiruit) la dreapta credinţă prin „instinctu divinitatis” (inspiraţie divină, cum a ţinut să rămână scris şi pe Arcul său de la Roma).

A rămas aşadar în istorie şi victoria miraculoasă de la Pons Milvius (Podul Vulturului) împotriva celor 150.000 de soldaţi ai lui Maxenţiu (Constantin avea doar 20.000, însă purtau primele steaguri cu monogramă creştină, labarum!), dar şi crucea apărută deasupra soarelui cu „in hoc signo vinces” – prin acest semn vei învinge – (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5).

Probabil că papalitatea catolică nu l’a canonizat pe sfântul Constantin pentru că vreme de cel puţin şase secole l’au implicat într’un fals grosolan: celebra Donatio Constantini (Dania împaratului Constantin), prin care au încercat să’şi justifice primatul papal. Documentul, conţinând vreo 3000 de cuvinte, scrise prin anul 760 – şi nu în 315, cum pretindeau papii – exprima recunoştinţa lui Constantin papei Silvestru, care l’ar fi vindecat de lepră (!), drept pentru care i se acorda acestuia (şi următorilor pontifi!) jurisdicţie spirituală asupra Romei şi întregului bazin mediteranean, deci asupra bisericii universale! Fotie şi tot Răsăritul a avut mult de luptat în tot secolul IX cu această plastografie, care a fost demascată abia în secolul XV de către Nikolaus von Kues (1401-1464), cel ce a observat primul că actul nu era pomenit în nici o lucrare istorică a lui Eusebiu din Cezareea, biograful sfântului împărat. Cercetările ulterioare au confirmat falsitatea istorică a actului papal. Cred că Roma nu i’a putut ierta niciodată mutarea centrului de greutate imperial la Constantinopol, „Noua Romă”!

Noi însă să dăm crezare Proloagelor care ne spun că „multe alte fapte de folos credinţei lui Hristos au săvârşit marele Constantin şi maica sa Elena, pentru care s’au învrednicit a se numi „Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi”.

George Crasnean

About George Crasnean

Teolog ortodox, profesor de religie, publicist.

Spune-ți părerea