Acad. Ioan Aurel Pop: Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică, ar putea fi salvarea noastră

„Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între parenteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență, acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru ca realitate descrisăm poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatenie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri- cum încearcă să ne convingă unii „exegeți”- ci există doar adevăr, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens.

Este drept că adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii națioale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă- până la reușita deplină a globalizării- un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de Balada lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul podului de la Cernavodă. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune- în păcătoasa tradiție românească- că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că am rămas nimic. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi, ca și fără ceilalți, cu siguranță cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică- ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prevert sau ca Edgar Alan Poe- ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii, dacă există- este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe, într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia Română, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă mereu, din veșnicie, Eminescu….”

Seria de autor Ioan- Aurel Pop, „Românii. Eseuri despre Unire”, colecția Școala Ardeleană de Istorie, Cluj- Napoca, 2019, pag.296-297