Celebrul psiholog Jordan Peterson vorbește, într-un discurs de ținut minte, despre un mod mai corect de a fi și de a gândi.
Suntem imaginea lui Dumnezeu. Să ne comportăm ca atare! Iată discursul integral, în traducerea O chilie athonită:
„Vorbesc mult către cei care mă ascultă despre ceea ce cred că sunt chestiuni incontestabile. Și cred că chestiunea fundamentală incontestabilă este că viața înseamnă suferință. Și cred că aceasta este o primă axiomă a credinței. Într-o anumită măsură, nici nu contează în ce fel de credință [te afli].
Viața înseamnă suferință. Și toată lumea știe asta, deși aceștia nu doresc să admită una ca asta, sau nu vor să vorbească de așa ceva. Nu trebuie să zgârâi prea mult la suprafața vieții fiecăruia ca să găsești ascunsă o tragedie. Dacă persoana cu care vorbești nu i se întâmplă ceva foarte îngrozitor la timpul prezent, din punct de vedere economic sau social, sau la cineva din familia sa, care poate fi fizic sau mental [atunci] probabilitatea ca cineva pe care acesta îl iubește să aibă una din aceste probleme este foarte mare. Iar dacă faci parte din aceea fericită minoritate în care toate acestea nu sunt adevărate, tot ceea ce trebuie să faci este să aștepți că, destul de curând va deveni realitate, mai devreme decât a-i crede și mai rău decât poți să-ți imaginezi. Și când fiecare ajunge a cunoaște asta este ușor de înțeles de ce oamenii devini cinici, amărâți, loviți și neîncrezători.
Cred că există un mers înainte al vieții. Dacă ești naiv și crezi că viața va fi ușoară, iar oamenii sunt, pe fond, buni, iar după aceea vei avea unele experiențe – asta dacă nu ești dădăcit prea mult – acestea îți vor fi luate de la tine, fie că te înșeli pe tine însuți sau alții te trădează, sau vei trece printr-o tragedie, și astfel naivitatea ta este distrusă. Iar situația în care vei ajunge, cel mai probabil,va fi una apropiată cinismului, deoarece nu cunoști o altă alternativă, iar credința ta inițială, care nu a fost de fapt credință, ci naivitate, este distrusă de realitatea teribilă cu care te-ai confruntat.
Acum, ca persoană caracterizată de cinism, vei fi mult mai înțelept decât atunci când ai fost naiv. Iar asta este un lucru ciudat, pentru că într-o anumită măsură, ești mai rău decât înainte: nu mai ești așa de optimist, nu mai ai speranța [de dinainte], viața îți este mult mai dificilă, și poate îi judeci pe ceilalți mult mai tare și cu multă tendință spre cruzime, și nici unele dintre acestea nu par a fi pozitive, dar există o înțelepciune în cel cinic pe care cel naiv nu o are. Dar problema este că a fi cinic nu este un antidot folositor pentru a trata, să zicem, tragedia și răutatea, pentru că există situații în care cinismul nu mai te poate ajuta, iar înțelepciunea de care ai nevoie pentru a găsi soluții pentru a te menține, ca o barcă, la suprafață în vremuri de furtună …
Viața este dificilă … Este stricată de răutate și are o formă tragică. De aceea ai nevoie de ceva care să te facă să ieși din asta, pentru că altfel te înrăiește. Iar dacă te înrăiești devii, în mod inevitabil, răzbunător și crud. Și ca urmare vei face totul în jur și mai rău. Și nu există limită la asta. Așa cum orice student la istorie ajunge să cunoască că iadul este o groapă fără fund, iar explicația este aceea că nu există nici o situație, oricât de îngrozitoare ar fi aceasta, pe care un idiot oarecare nu o poate face și mai îngrozitoare. Deci, întrebarea este, care este alternativa în situația asta? Dacă există vreo alternativă?
Am învățat cu mult timp în urmă, în timp ce citeam în special mitologie religioasă, că există o diferență între a gândi și a fi atent. Iar dintre cele două, a fi atent este cu mult mai importantă. Nu este același lucru cu a gândi. Atunci când ești atent te concentrezi pe ceea ce nu știi, într-un fel te detașezi de tine însuți și privești, asculți, vezi dacă lucrurile se întâmplă în felul în care tu credeai [că au loc]. Speri că acestea se întâmplă așa deoarece viața este ușoară atunci când toate au loc cum crezi tu, dar atunci când constați că ele se desfășoară altfel, și ești atent la ce se întâmplă, atunci poți să te acomodezi, să te adaptezi, și astfel poți să înveți. Deci trebuie să înveți să fii atent.
Întreb doar pe cei cu care vorbesc să fie atenți la ceea ce știu deja. Iar asta este ceva ceea ce fiecare știe. Într-o lume constituită din suferință și răutate … Cine este acela pe care-l admiri? Sau cine este acela pe care nu-l admiri? Aceste întrebări sunt asemănătoare. Dacă știi pe cine nu admiri, atunci ai un model negativ și vei căuta pe opusul acestuia. Ori de știi pe cine admiri atunci [îți rămâne] să-l copiezi pe acesta! Instinctul de admirație este un instinct pentru imitație, iar omul este o creatură imitativă … Instinctul nostru de admirație este unul de imitație. Și cum am numi asta? Un principiu biologic și metafizic adânc înrădăcinat în modul de viață adecvat.
Întrebarea este: există un mod de viață adecvat? Sunt anumite moduri de viață care fac lucrurile și mai dificile. Acesta este un lucru de știut. Puți să le eviți pe acestea. Iar de există căi care fac lucrurile mai dificile, atunci există opusul acestora, chiar dacă acestea nu sunt așa de clare. Cred că de aceea sunt așa de înamorați de personajele demonice din scenele de ficțiune deoarece este clar, și este mai ușor într-un anume sens, ceea ce face calea cea rea mai limpede. Este mai ușor pentru oameni să înțeleagă. Întrucât calea pozitivă este mai de nepătruns și mai dificil de urcat, dar cel puțin ai cunoștiință care este opusul acesteia.
Deci întrebarea ”Pe cine admiri?” ar putea începe cu ”Pe cine nu admiri?”. Nu poți admira un adult care nu-și ia responsabilitatea pentru actele sale, deși ar putea. Înțeleg că există oameni care sunt atât de loviți și căzuți care au nevoie de ajutor permanent pentru că aceștia nu pot pot fi responsabili pentru ei înșiși, or pot dar într-o mică măsură, și nu în totalitate. Dar nu vei admira pe aceia care nu își au grijă de ei înșiși. În fapt ai un sentiment de dispreț pentru ei. Iar dacă se întâmplă să fii tu acea persoană și te trezești în miezul nopții și începi să te mustri pe tine însuți, urmare a puținei conștiințe care ți-a mai rămas, pentru că nu ai întreprins ceea ce îți revine ca datorie morală. O datorie morală intrinsecă, de care nu ai cum să scapi. Asta este interesant. Nu poți să scap de asta!
Dacă ai putea fi o creatură care să inventezi propriile tale valori, așa cum dealtfel a sugerat și Nietzsche, ca un antidot la moartea lui Dumnezeu, atunci poți să-ți ierți propriile greșeli și n-ai mai suferi chinurile amare ale conștiinței. Dar suferi. Iar motivul pentru care suferi este că lucrurile pe care le faci sunt rele. Și ar trebui să încetezi și … poate că nu poți. Atunci, hai să luăm în calcul contrariul, și să spui că admiri pe cineva care își ia responsabilitatea [faptelor sale]. Acesta este începutul. Iar după acea ai putea admira pe cineva care și-a prefăcut caracterul suficient de mult ca să depășească starea de cinism și să-și asume nu numai responsabilitatea pentru ei înșiși, dar își iau responsabilitatea pentru familie, și sunt prezenți [în viața] acelora care-i iubesc atunci când este nevoie. Iar dacă vei face asta atunci ai făcut ceva, nu neapărat ceva de care ar trebui să fii mândru, dar cel puțin ai un lucru mai puțin cu care să te mustri. Iar asta este ceva, și atunci poți merge mai departe.
Și poți zice că ai avut grijă de tine destul, că ai spus adevărul destul, că ai fost curajos destul, în ciuda motivelor de a nu fi așa. Că ai putea fi cineva de care tu însuți să profiți, precum și familia și comunitatea ta. Că faci parte și că participi la construirea lucrurilor într-un mod armonios, și trăind în acel fel. Nu este [ceva] individual, focalizat pe valorile morale. Este un sistem al valorilor morale, în armonie, pe mai multe niveluri.
Ar trebui să faci ceea ce este bine pentru tine, dar trebuie să fie bine și pentru familia ta în același timp; trebuie să fie bine pentru tine, pentru familia ta și pentru comunitatea în care trăiești în același timp. Iar asta înseamnă muzicalitate: toate nivelurile sunt în armonie, și poți spune când se întâmplă. Iar acesta este un alt lucru care trebuie știut: cînd te afli în acel loc și te porți cum se cuvine și privești cu curaj lucrurilor, și spui adevărul, atunci ești îmbibat cu un anume sens de înțelegere fundamentală, iar acea înțelegere este antidotul la durerea vieții. Este antidotul psihologic pentru că deții acea înțelegere înafara căreia viața ta este prea întunecată, și prea înfricoșată, și astfel te va strica. Deci este un antidot psihologic, dar și unul practic, pentru că suntem nimeni ca și ființe umane. Știu, se spune că suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Este greu să spui ceea ce înseamnă asta dar, în parte, înseamnă a participa la procesul de a pune binele la lucru. Și toți putem face asta, ba chiar și opusul ei.
Iar dacă ne acceptăm responsabilitățile pentru noi înșine, pentru alți oameni, pentru comunitățile noastre, și punem umărul la ceva, atunci viețile noastre au sens și încetâm să mai trâim o viață stricată. [Asta] ne furnizează medicamentul împotriva nenorocirii [ce va să vină]. Deasemenea, aceasta face lumea [în care trăim] mai bună. Acesta este un alt lucru. Nu este numai unul psihologic. Poți face lucrurile să fie și mai rele. Toată lumea știe asta. Fără nici un dubiu poți face asta în multe feluri. Dar poți să faci lucrurile mai bine, ca astfel ele să devină mai bune. Există motivație pentru speranță. Și există ceva ce trebuie spus, pentru a fi cunoscut. Ești o creatură care poți să privești moartea, nenoricirea, răutatea, cu ochii deschisi, cum vine vorba, și cu toate acestea să stai drept și să faci lucru potrivit. Și tot ce există …. în asta … Este binele. Și asta le tot spun oamenilor…”
