PNL şi dificultatea de a acţiona politic

Din toată dezbaterea şi spectacolul mediatic construit în ultimele zile în jurul numirii Laurei Codruţa Kovesi la DNA se desprinde o întrebare. Care este miza reală a acestei bătălii şi, mai ales, cine sunt, de fapt, preopinenţii reali?

În ceea ce priveşte miza, aceasta nu este legată prea mult de persoana Laurei Kovesi propriu-zis. Cu ea sau fără ea în fruntea DNA, tema corupţiei oricum va rămâne doar un instrument de şantaj politic. Adevărata miză a scandalului este redefinirea raporturilor de forţă în interiorul USL. Nimic neobişnuit nici în această privinţă. Combinaţia politică PSD – PNL (plus PC-tv) oricum era doar conjuncturală, fapt recunoscut chiar de liderii ei, din ce în ce mai des în ultima vreme. Această realitate nu trebuie să mire pe nimeni. Politica este, esenţialmente, luptă pentru putere. Pentru orice om care urmăreşte cât de cât actualitatea dâmboviţeană e clar, ca lumina zilei, că între PSD şi PNL, respectiv între Ponta şi Antonescu, se duce un necruţător război rece pentru poziţii de putere la guvernare, pentru acapararea ratingurilor mediatice, pentru popularitate în sondaje etc. Este evident şi absolut normal că cei doi aliaţi îşi ascut de zor săbiile în perspectiva despărţirii din 2016 (de ce tocmai atunci?) când, după ce PDL- ul ca şi competitor politic va fi devenit istorie, PNL şi PSD vor da pacea pe război. Nu că ar avea ceva unii cu alţii ci de dragul unei presupuse însănătoşiri a politicii româneşti, care ar trebui să se producă prin restaurarea unei polarizări clare stânga vs. dreapta.  Unicul fundament real al USL a fost, aşadar, de la început, discursul anti-Băsescu şi dorinţa de a ajunge la putere. Prin urmare, atunci când singurul element de identitate al acestei construcţii politice se diluează, logic ar fi ca însăşi construcţia politică respectivă să fie pusă, la modul cel mai serios, sub semnul întrebării.

Mai mult decât atât, rolul PNL în cadrul USL, dacă ar fi sa vedem partea bună a paharului, ar fi  acela de a juca un rol de contrabalansare în raport cu PSD, astfel încât guvernarea USL să fie cât de cât una echilibrată. Or, această contrabalansare se referă şi la capacitatea de a îndigui în mod real (nu doar discursiv) tendinţa lui Ponta de a coabita cu Băsescu. Cu atât mai mult cu cât această tendinţă era lesne de prevăzut în virtutea faptului că ea reprezintă, până la urmă, expresia unui vector constant al politicii autohtone, respectiv: fenomenul natural de regrupare a forţelor stângii în matca FSN-ului originar, printr-o (oricând posibilă) împăcare a fraţilor învrăjbiţi, PSD şi PDL. Opţiunea strategică a PNL-ului de a se alia conjunctural cu PSD şi PC pentru a crea un front comun împotriva „regimului băsist” şi pentru a-şi asigura un loc de prim plan pe scena politică nu a fost lipsită de sens înaintea şi pe parcursul alegerilor parlamentare din 2012.  A nu gestiona, însă, în mod adecvat, consecinţele, foarte previzibile, ale unei astfel de alianţe (prin natura ei extrem de superficială) şi a nu avea un plan B care să intre imediat în acţiune când este cazul, asta este greu de scuzat pentru un om politic. În loc de mâhnirea cvasi-lacrimogenă pentru sărmanul Victoraş intrat în cursa dictatorului Băsescu, Antonescu ar fi trebuit să sesizeze enorma oportunitate politică pe care i-o oferea acest moment. Şi anume, preluarea controlului asupra fenomenului de repolitizare a scenei politice autohtone într-un moment de ambiguitate specifică perioadelor de redefinire a raporturilor de putere. De la Carl Schmitt ştim că politica înseamnă, în mod natural, conflict şi raport prieten vs. duşman. Acolo unde pare că nu mai e nici un conflict, avem deja de-a face cu forme patologice ale politicului, respectiv totalitarism sau dezintegrare socială generalizată. Mai mult decât atît, aşa cum spune Alain de Benoist, confirmându-l pe Schmitt, „posibilitatea de a distinge prietenul de duşman” este „în ordine politică, la fel de fundamentală ca aceea dintre frumos şi urât în ordine estetică, dintre bine şi rău în ordine morală etc.”[1] Din această perspectivă, Antonescu lasă impresia unei debusolări acute în ceea ce priveşte capacitatea fundamentală de a se orienta în arena politică.

Prin urmare, ce fel de şansă a irosit în aceste zile PNL-ul lui Crin Antonescu?  Aceea de a prelua iniţiativa în identificarea duşmanului. Dacă Ponta, în mod evident, nu mai joacă pe această carte, ci mizează totul pe rolul politicianului „responsabil”, predispus la „compromis” în favoarea interesului naţional şi a „stabilităţii”, apăsat de greutăţile guvernării şi preocupat de imaginea europeană, lui Antonescu nu-i rămăsese decît varianta consecvenţei cu propriul său discurs anti-Băsescu, anti-PDL, anti-coabitare cu Cotroceniul şi anti-obedienţă faţă de Bruxelles. În paranteză fie spus, dincolo de toate criticile, mai mult sau mai puţin întemeiate care i s-au adus, este meritul lui Crin Antonescu de a fi adus în politica românească recentă un mod cît de cît coerent de raportare critică faţă de Bruxelles. Din păcate, în cultura noastră politică există prejudecata tâmpă că a fi critic faţă de UE te descalifică din punct de vedere politic. În mai toate ţările cu un cuvânt real de spus în politica europeană euroscepticismul (chiar virulent) reprezintă o nişă politică respectabilă şi cât se poate de legitimă. Exemple în acest sens sunt multe, de la moştenirea ilustră lăsată de polonezul Lech Kaczynski până la Nigel Farage, liderul Partidului Independenţei din Anglia, care îşi permite chiar din interiorul Parlamentului Europeran să aibă o atitudine eurosceptică, nu de puţine ori agresivă.

Aşa stând lucrurile, de ce totuşi liderul liberal al USL ţine să ne îmbolnăvească de diabet politic îndopându-ne cu dulcegării demne mai degrabă de filmele indiene sau, ca să fim mai aplicaţi, de deja patentatul stil „dragă Stolo…”? Carevasăzică, aliatul Ponta, împreună cu care tunai şi fulgerai împotriva regimului băsist etichetat ca dictatură şi ca întruchipare a răului absolut în politică, îţi dă toate indiciile că, de facto, face politică de alianţă cu Băsescu şi politică de adversitate faţă de PNL, iar dumneata, domnule Crin Antonescu, nu găseşti nimic mai bun de făcut decât să-ţi exprimi „mâhnirea” şi să dai asigurări că, totuşi, USL trebuie să meargă înainte şi că Ponta nu va deveni în nici un caz „duşmanul nostru”.[2] Ieri seară, la oră de maximă audienţă, într-un studio TV, liderul PNL împreună cu moderatorii îşi exprimau îngrijorarea, după ce terminaseră aria indignării, că parcursul politic al lui Ponta este în mare pericol dacă Băsescu va da cu flit listei sale cu propuneri de procurori.  Singura carieră politică aflată în pericol de final prematur nu este însă cea a lui Ponta (care, cel puţin, a manifestat un oarecare instinct, cât de cât normal în logica politicii ca luptă pentru putere), ci cea a liderului PNL, care se încăpăţînează să rămână în defazajul, deja cronic, dintre discurs şi acţiune.

Cu toate acestea, nu mă număr printre cei care consideră că Antonescu este un politician jalnic, care a topit PNL-ul în PSD. PNL-ul e un partid cu identitate puternică, pentru care încă nu se pune problema supravieţuirii autonome din punct de vedere politic. Un important semn de sănătate în acest sens este existenţa, în interiorul PNL, a unei serioase linii  de opoziţie (Tariceanu – Orban – Chiliman)  care ar putea asigura, oricând, o alternativă coerentă de leadership la varianta, tot mai probabilă, a falimentului politic antonescian. În cazul unei ieşiri din USL, PNL-ul poate deveni rapid, chiar continuînd cu Antonescu în frunte, o variantă de vot rezonabilă (cel puţin în raport cu variante ca: PSD, PC, PDL, PRM, PP-DD).  Tocmai din acest motiv am impresia că, în aceste zile, s-a jucat, de fapt, soarta de lider PNL a lui Antonescu. Într-un moment în care se impunea o acţiune tranşantă (ultimatum adresat lui Ponta, urmat de ruperea oficială şi unilaterală a USL) Antonescu a preferat s-o scalde prin declaraţii ambigue, încercând să ambaleze în haina moderaţiei o dublă înfrângere politică (pierderea ca atare a unui minister cheie şi încă o lipsă de reacţie consistentă faţă de coabitarea din ce în ce mai funcţională Ponta – Băsescu). Mai mult decât atât, Antonescu încearcă să-şi fundamenteze (non)atitudinea pe o minciună crasă: pretinsa valoare pozitivă, intrinsecă a USL, care ar fi fost investită cu un mandat puternic (peste 60% din voturi).  Ei bine nu, singurul mandat cu care a fost investit USL-ul de către electorat a fost acela de a sancţiona aroganţa lui Băsescu şi a PDL-ului şi, eventual, de a îndrepta puţin coloana vertebrală a politicii româneşti în raport cu Bruxelles-ul. USL-ul şi, implicit, Ponta şi Antonescu n-au fost beneficiarii a ceea ce se cheamă un vot pozitiv,  dat pentru ei ca atare. De altfel, acest lucru a fost recunoscut, cu un realism pe care l-am apreciat la momentul respectiv, chiar de cei doi lideri USL, imediat după aflarea rezultatului alegerilor parlamentare.

Şi atunci, la ce bun rămânerea PNL în USL? În degringolada care caracterizează flancul drept al arenei politice româneşti, un PNL desprins din USL pe motive de principii politice clare şi ieşit de la guvernare pentru a intra într-o opoziţie activă şi consistentă (care, a propos, nu mai este asumată, practic, de nimeni) ar putea deveni un pol autentic al reconstrucţiei dreptei politice la noi. Pentru asta însă este nevoie de puţină viziune şi de apetit real pentru acţiunea politică.


[1] Alain de Benoist, O perspectivă de dreapta, ed. Anastasia, trad. de Marius Bădiţescu, Bucureşti, 1998, p. 132.

[2] Iată în întregime, aiuritoarea declaraţie telenovelistică a lui Antonescu: ”Te baţi cu un adversar, unul, doi, cinci, dar cum să te baţi cu o coabitare? E mai greu. Cu o coabitare în care e implicat cel mai bun aliat al tău, omul lângă care ai stat şi stai şi ai de gând să stai în continuare ca să te baţi pentru o cauză care e în continuare a noastră. Foarte complicat”. „Victor Ponta nu devine, chiar dacă va face acest lucru, duşmanul nostru, nu încetează să fie aliatul meu.” (cf. http://www.cotidianul.ro/antonescu-ponta-nu-devine-dusmanul-nostru-210177/)

Florin-Ciprian Mitrea

About Florin-Ciprian Mitrea

Doctor în Ştiinţe Politice, cercetător la Institutul de Cercetări Politice, Universitatea Bucureşti.

1 thought on “PNL şi dificultatea de a acţiona politic

  1. In mod normal inenttia de vot atribuita lui Traian Basescu i se va atribui unui alt candidat PD-L. Care va fi acesta? Asta e principala lor problema in acest moment. Singurii doi oameni vizibili, Udrea si Boc, au sansa porcului de Ignat. Oricum nu cred ca Basescu ar fi atat de sinucigas incat sa puna drept candidat pe unul dintre cei doi Si totusi cine ar putea fi? Negoita? Blaga? Probabil ei sunt singurii care pot lua cele 10% procente atribuite lui Basescu.

Spune-ți părerea