CONCURS. Metode sofisticate de a pierde vremea

O confesiune studenţească

 „Mai multe foi mai ieftin, o dovadă că progresul social este mai bun cu zahăr”[1]

Una dintre marile provocări ale generaţiei mele (şi nu numai) este timpul sau, mai bine zis, organizarea lui. Din ce în ce mai des aud în jurul meu invocată expresia nu am (avut) timp, ca scuză pentru sarcini neîndeplinite. Şi deşi înţeleg absurditatea expresiei, nu ascund că mi se întâmplă să o folosesc.

În mediul academic, la nivelul discursului, am întâlnit cu o oarecare frecvenţă expresia secol al vitezei şi modul în care acesta ne influenţează vieţile. Acest subiect impersonal este prezentat drept vinovatul principal pentru viaţa noastră agitată, tumultuoasă, dezorganizată şi adeseori nefericită, în care singura modalitate de a răzbi este adoptarea unei strategii aproape sălbatice de supravieţuire. Aşa se diluează nu numai noţiunea de comunitate, dar şi cea de spirit de corp (fără de care viaţa profesională este limitată) alături de dispariţia grijii faţă de celălalt. Devenim oportunişti, într-un sistem socio-cultural darwinist şi ne risipim, aşa cum ne prevenea o bătrână intervievată de Ernest Bernea în anii ‘60: „Viaţa omului e ca o poveste şi tot omu are povestea lui. Îţi par lucrurile la întâmplare, dar nu-i aşa. Când eşti tânăr nu-ţi dai seama; toate-s bune şi frumoase, toate-s la voia ta. Când ai trecut prin viaţă şi timpu’ s-a scurs, s-au schimbat multe. Ştii, omu’ tot vrea să treacă iute timpu’, da nu ştie că-i trece viaţa. Aşa e soarta noastră: azi eşti, mâine nu eşti, căci toate au un început şi toate au un sfârşit[2].

 

Timpul în spaţiul academic: lectura

În acest secol al vitezei, oganizarea timpului pare a fi dependentă de reificarea unor semnificaţii, precum cea a banului („time is money) şi prea puţin influenţată de ideea valorificării timpului întru cunoaştere. Georg Simmel ne avertizează asupra acestui aspect încă de la începutul secolului trecut, ilustrând capacitatea banilor de a acapara individul, de a-i domina personalitatea şi de a-l supune materiei golite de conţinut: Când am afirmat că banii separă realizările economice de personalitatea totală şi că, luate în mod absolut, realizările rămân întotdeauna o parte a personalităţii, atunci, pe de altă parte,  aceasta nu mai reprezintă entitatea lor totală, ci se referă mai degrabă doar la acele componente psihice şi energiile care rămân după ce componentele economice au fost excluse. Astfel, efectul banilor poate fi caracterizat ca o atomizare a individului, o individualizare ce se produce în interiorul persoanei”[3]. Identific această problemă în special în rândul colegilor mei studenţi, unde însăşi noţiunea de educaţie este rezumată la criterii materialiste, dovadă fiind numeroasele facultăţi care au devenit fabrici de diplome, cu absolvenţi care nu au acumulat aproape nimic pe parcursul anilor de studiu. De ce? Pentru că unicul lor scop este să termine facultatea cât mai repede şi să se angajeze pentru că, nu-i aşa, timpul înseamnă bani, iar banii înseamnă recunoaştere socială (sic!). Dorinţa de cunoaştere este incontestabil dizolvată, iar rezultatul este lipsa acută de specialişti în toate domeniile şi, mai dramatic decât atât, lipsa acută de oameni de caracter.

Încă de pe băncile şcolii generale ni se spunea să scuturăm lenea şi să punem mâna pe carte. Toate bune, dar cum reuşim să citim tot ce trebuie în secolul vitezei? Soluţia studentului stă în organizarea timpului.

BeFunky_x1.jpg

Unul dintre profesorii mei din facultate îmi spunea mereu că studenţia trebuie să fie o perioadă de acumulare, de dobândire a cunoaşterii, şi mai ales a atitudinii potrivite pentru cunoaştere în slujba interesului public. Faptul că ajungem vânători de note şi pierzători de vreme (cu diplomă!) nu ţine de sistem, ci de voinţa fiecăruia, exprimată prin lectură, adică prin aşezarea pe valori. Or lenea, care paralizează şi supune insul, alături de tendinţa tot mai acută către bovarism[4] sunt echivalente cu pierderea valorilor şi dislocarea individului. Acumularea cunoştinţelor ţine de capacitatea insului de a prioritiza. Este, de fapt, ceea ce Mircea Vulcănescu spunea în Ultimul cuvânt: „Voinţa omului se constituie din trei acte deosebite, care se înlănţuiesc în trei momente ale actului de a voi. Hotărârea este actul al doilea al voinţei, aşezat între celelalte două. El urmează deliberarea şi precede execuţia. Le leagă şi face din ele o unitate. Este momentul unic, în care motivele de a voi se adună în unitatea cugetătoare a fiinţei, pentru a face această alegere a viitorului de înfăptuit, din care va rezulta porunca“[5]. Astfel, hotărârea, ca act al voinţei, este forţa care îndrumă insul înspre prioritizare, prin raportarea la un scop.

În cazul studenţilor, hotărârea este modelată de un maestru. Existenţa unor pedagogi, a unor maeştrii deschizători de drumuri, este esenţială în formarea noastră nu doar profesională, ca viitori specialişti, ci şi spirituală, în vederea păstrării modelului cu care rezonăm. Or aceste lucruri sunt posibile nu doar prin întâlnirea înţeleasă în sens fizic, prin prezenţa la cursuri, ci şi prin întâlnirea în lectură.

 

De la masa rotundă la… prezidiu

În ultima decadă, un anumit tip de întâlnire s-a impus în spaţiul academic şi de cercetare, fiind realizată atât în rândul ONG-urilor, cât în rândul instituţiilor statului. Vorbim de aşa-zisa întâlnire de tip dezbatere, care are ca scop găsirea unor soluţii, în urma analizei asupra unor probleme date (de natură economică, socială, politică etc). Dezbaterea este şi ea o întâlnire în lectură, aplicabilă la un alt nivel. Ea propune şi încurajează ilustrarea tuturor perspectivelor (acreditate) asupra subiectului în cauză, în urma cărora se pot alege soluţii gata de implementat. Ce poate fi mai frumos? O metodă democratică, împărtăşită de specialişti, de a rezolva problemele societăţii. Însă în ce măsură:

  1. Tratează aceste întâlniri subiecte relevante?[6]
  2. Organizatorii şi invitaţii de la prezidiu sunt informaţi asupra temei şi o tratează cu profesionalism, respect şi conştiinciozitate?
  3. Publicul care ia parte la dezbatere este preocupat şi activ în raport cu tema în discuţie?
  4. Utilitatea dezbaterii este una de necontestat pentru societatea/grupul în cauză?
  5. Finalitatea este certă, şi nu continuată de şiruri de dezbateri fără sfârşit?

BeFunky_Lomoart_1.jpg

Îndrăznesc să spun că, în cele mai multe cazuri, majoritatea întâlnirilor de tip dezbatere eşuează în cel puţin unul dintre punctele ilustrate mai sus. Despre asemenea „seminarii” aflăm, de pildă, că s-au ţinut şi la începuturile Evului Mediu, pe la sfârşitul secolului al V-lea d. Hr, în timpul domniei legendarului Rege Arthur[7]. Acesta a pus bazele unui principiu ce a rezistat de-a lungul istoriei, prin înfiinţarea instituţiei Cavalerilor Mesei Rotunde. Se spune că regele Arthur a decis ca întâlnirile cu baronii (cei mai buni dintre cavalerii săi) să aibă loc la o masă rotundă, pentru a nu exista disensiuni între aceştia privind egalitatea. Decizia lui Arthur avea să influenţeze atât organizarea cavalerilor săi sub „un nume şi o personalitate colectivă”[8], exprimată printr-un anumit tip de relaţie cunoscut sub numele de cavalerism, cât şi întâlnirile importante care se vor convoca, de aici încolo, sub forma şi denumirea de mese rotunde.

Din nefericire, astăzi suntem martorii unui fenomen de diluare a semnificaţiei termenului de „masă rotundă”, prin pierderea valorilor ataşate cavalerismului şi personalităţii colective, precum şi dimensiunea sfatului/ sfătuirii. Să luăm un exemplu.

Am fost recent la un simpozion privind rolul băncilor centrale şi relaţia lor cu aurul. Mă aşteptam ca la acest simpozion să primesc lămuriri cu privire la rolul aurului în istoria Băncilor Centrale, evoluţia valorii monetare de-a lungul vremii, implicarea elitelor în gestionarea aurului etc. În schimb, am avut parte de foarte multe elemente surpriză. Elitele prezente la prezidiu (mă refer la adunare astfel pentru că, deşi în desfăşurătorul evenimentului simpozionul era prezentat ca fiind masă rotundă, el nu a întruchipat nici măcar cea mai simplă caracterisitică a unei mese rotunde, şi anume… masa rotundă) au întârziat nepermis de mult (pentru un eveniment de o asemenea amploare), iar discuţiile au fost centrate pe teme cel mult tangenţiale cu subiectul propriu-zis. Întreaga curriculă a fost dată peste cap, discuţiile au fost fie mult prea îndepărtate de subiect, fie evazive. Drept urmare, cei prezenţi în sală au părăsit simpozionul unul câte unul. Cei care au mai rămas în sală fie îşi pierdeau (oare?) timpul pe tablete/telefoane mobile, fie completau rebusul de la revistele primite, fie încercau să înţeleagă în ce univers paralel au intrat.

Alt aspect interesant: deşi evenimentul a fost promovat ca masă rotundă, doar cele câteva personalităţi care aveau să susţină un discurs se aflau la prezidiu, pe când restul invitaţilor erau aşezaţi în sală, ca la spectacol. Nu a existat nici o intervenţie din sală şi nici o propunere de a dezbate problemele prezentate. Un bătrânel de lângă mine, după ce a adormit în repetate rânduri, mă întreabă revoltat: Domnişoară, nu vă supăraţi, am greşit cumva sala? Este alt eveniment? Eu am venit aici să mi se povestească despre aur, nu despre cum să extragem minereuri şi cum să exploatăm ţara, care oricum e vai de ea…. Vreau să ştiu şi eu, dom’le, unde e aurul nostru? O intervenţie pe cât de amuzantă, pe atât de adevărată, care m-a pus pe gânduri.

1. În ce măsură poate fi acest eveniment numit dezbatere, când singurii care vorbesc (cu un text adus de acasă) sunt specialiştii din domeniu, fără să fie lăsat loc de sfat, discuţie?

2. Cum pot fi găsite soluţii când problema este tratată cu o lipsă acută de interes? (dovada că în loc să se vorbească despre aur, s-au ţinut lecţii de geologie-nivel licenţă, extrem de interesante de altfel, dar irelevante pentru subiect)?

3. Ce model putem să preluăm noi, reprezentanţii tinerei generaţii (şi aşa îndepărtate de conceptul de generaţie al lui Mircea Vulcănescu),[9] dacă nici fruncea ţării nu se ocupă cu seriozitate de probleme de importanţă naţională? Cum poate un student să treacă peste tentaţiile vremurilor şi să îşi vadă de treabă când, la un nivel atât de înalt, se organizează întâlniri unde preocuparea principală este aflarea în treabă, acea flecăreală de care ne avertiza Martin Heidegger în Fiinţă şi timp[10]?

 

Materializarea pierderii de vreme. Flecăreala

Nu pot să nu mă gândesc la absurdul social ilustrat prin opere reprezentative de mari oameni de cultură români, precum Ion Luca Caragiale ori Eugen Ionescu. De pildă, în opera  O scrisoare pierdută, Caragiale instrumentalizează absurdul social şi politic, pe care îl redă cititorului prin tehnica umorului. Discursul lui Caţavencu, de exemplu, e o dovadă reală de pierdere de vreme şi discurs de dragul discursului.

Martin Heidegger atrage atenţia asupra gravităţii pierderii de vreme, pe care o surprinde prin conceptul de flecăreală, definit ca „reiterare şi transmitere mai departe a vorbirii, acolo unde lipsa iniţială a unui temei ferm capătă proporţiile unei depline lipse de temei”[11]. În cazul întâlnirilor de tip dezbatere, se pare că tehnica principală folosită de participanţi este flecăreala. Şi nu vorbim doar de pierderea de vreme, ci şi de pericolul propagării acesteia, deoarece ea „nu rămîne limitată la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului, ca «maculatură»”[12]. Astfel, apare maculatura care mistifică realitatea şi la care tânăra generaţie, în special, nu are reacţie deoarece nu are lecturile fundamentale care să îi declanşeze semnalul de alarmă. De ce nu are aceste lecturi? Pentru că tipul de raportare al studentului la instituţia universitară se află sub umbrela pierderii de vreme, în loc să se preocupe de problemele societăţii.

Pericolul acestei flecăreli stă chiar în propagarea ei la nivel public, fiindcă „lipsa de temei a flecărelii nu îi închide intrarea în spaţiul public, ci, dimpotrivă, i-o înlesneşte”[13]. În acest sens, flecăreala devine o maladie care, în special în mediul academic, consumă orice tentativă de discuţie cu sens şi utilitate socială, odată ce ea deja a îmbolnăvit dezbaterile de la cel mai înalt nivel, provocând la rându-i efecte de relaţie negative[14] şi transformarea unei atitudini lipsite de interes în obişnuinţă.

Întrebarea rămâne: sunt aceste dezbateri ce funcţionează pe bani frumoşi de la buget sau pe finanţări europene mai mult decât fabrici de vorbe? Răspunsul îl găsim tot în mediul academic, unde facultăţile se mândresc cu sesiuni de comunicare de tip fabrică de vorbe, materializându-şi această mândrie prin numărul tot mai mare de astfel de întâlniri, că doar cu cât ai mai multe vorbe de dragul vorbelor, cu atât eşti mai respectat. Cantitatea contează şi, astfel, flecăreala e la ea acasă. Însă şi flecăreala are regulile şi limitele ei, deoarece vorbele trebuie să fie în mod necesar înlăuntrul paradigmei dominante. Nu-i uşor să fii flecar: îţi trebuie competenţe (sic!), şi acestea, la rândul lor, sunt definite de o pleiadă de instituţii relativ neştiute de societate. Căci, altfel, invitaţii de la prezidiu riscă să fie scoşi de pe lista celor dezirabili şi brusc să afle că nu mai sunt specialişti, fiind coborâţi în spaţiul socio-cultural chiar mai jos de nivelul învârtitului vorbelor.

Ţuţea spunea că „ştiinţa trebuie să fie conducătoare şi stăpîna vieţii: de aceea trebuie să fie pătrunsă de cele mai înalte scopuri şi valori ale vieţii şi să înţeleagă lucrurile în această perspectivă”[15]. Dar ce facem atunci când ştiinţa, în loc să se preocupe de problemele bunăstării naţionale, pierde vremea? Aici poate interveni intelectualul de dreapta, acel om capabil să repună ordinea socială pe criterii ierarhice, iar ierarhia în funcţie de criteriul competenţei. Mai mult, în responsabilitatea sa cade şi găsirea unui leac pentru boala contagioasă a limbii de lemn, o nouă formă fără fond pe care trebuie să o întâmpinăm prin adoptarea unei gândiri critice. Aceasta ar însemna, nu-i aşa, să învăţăm din greşelile trecutului: să apărăm propriul fond ca structură de rezistenţă, şi peste care să adaugăm doar acele forme care ni se potrivesc în vederea dezvoltării socio-culturale şi politico-economice. Iar întreaga mişcare trebuie în mod necesar să plece de la recucerirea educaţiei pe filon naţional, tocmai pentru a preîntâmpina pierderea tradiţiei, trădarea intereselor naţionale, jefuirea sufletelor şi pierderea de vreme. Cât timp sistemul de învăţământ se pierde în flecăreală şi se ocupă cu producerea şi distribuirea maculaturii, România nu va avea elite îndreptate spre o dezvoltare organică, ori o ţară fără elite cu rost/proiect naţional e o ţară pierdută. O astfel de avertizare e făcută de Mihai Eminescu acum mai bine de 100 de ani. El amintea de efectele nefaste ale unei elite inculte şi dezinteresate, despre care spune că ,,meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvânt nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat. De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc”[16].

Scierile lui Eminescu nu mai sunt studiate, ba chiar sunt blamate în mediul academic şi etichetate pentru ca acuzatorii să nu mai piardă vremea cu construcţia de argumente (sau chiar cu lectura în sine), având ca rezultat toate nenorocirile asupra cărora el ne-a avertizat. Sistemul politic şi academic românesc, atât de degradate în timpurile noastre, evidenţiază lipsa acută a unei mişcări reale de dreapta,  apropiată astăzi mai degrabă de neomarxism. Însă, până la instituirea unei Drepte demne de a lua poziţie, cu conţinut şi proiecte sociale, realitatea socială românească stă sub semnul pierderii de vreme.

Bibliografie

  1. 1.      Bernea, Ernest,  Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005.
  2. Britannica. Round Table. Diponibil în 20 mai 2013 la adresa: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/510851/Round-Table
  3. 3.      Eminescu, MihaiDin nefericire… în Opere, vol. XII, 1881
  4. 4.      Flaubert, Gustave. Doamna Bovary. Disponibil în 20 mai 2013 la adresa: http://www.sursa.md/product_info.php/info/p2136_Gustave-Flaubert—Doamna-Bovary.html
  5. 5.      Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Humanitas, Bucureşti, 2006.
  6. Hirschman, Albert,  Essays in Trespassing. Economics to Politics and Beyond, Cambridge, 1984.
  7. Ionescu, Eugen. Cântăreaţa cheală, Disponibil în 20 mai 2013 la adresa http://www.scribd.com/doc/6160981/Eugen-Ionescu-Teatru-Cantareata-cheala-Lectia
  8. Simmel, Georg, The Philosophy of Money. Third enlarged edition by David Frisby, Routledge, London and New York, 2004 [1907].
  9. Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Arta Grafică, Bucureşti, 1992
  10. Vulcănescu, Mircea, Generaţie în Criterion, nr. 3-4,1934.
  11. Vulcănescu, Mircea. Ultimul cuvânt, Humanitas, 1992.

 


[1]  Ionescu, Eugen. Cântăreaţa cheală, Disponibil în 20 mai 2013 la adresa

http://www.scribd.com/doc/6160981/Eugen-Ionescu-Teatru-Cantareata-cheala-Lectia.

[2] Afirmaţie ţărancă, 74 ani, Poiana Mărului, Brașov, 1966  în Bernea, Ernest,  Spaţiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, 2005, p.176

 

[3][3] Tradus din engleză: ”When I stated that money separates economic achievement from the total personality and that, taken absolutely, the achievements always remain a part of the personality, then, on the other hand, this no longer means his total entity, but rather only those psychic contents and energies that remain after the economic ones have been excluded. Thus, one may characterize the effect of money as an atomization of the individual person, as an individualization that occurs within the person” – Simmel, Georg, The Philosophy of Money. Third enlarged edition by David Frisby, Routledge, London and New York, 2004 [1907], p.342

[4] Bovarismul ilustrează insul supus propriei sensibilităţi şi plictisului, depărtându-l de modelul creştin. Astfel, insul intră într-o acută criză, ce afectează mersul întregii societăţi/comunităţi. Conceptul este bazat pe cartea lui Flaubert, Gustave. Doamna Bovary. Disponibil în 20 mai 2013 la adresa: http://www.sursa.md/product_info.php/info/p2136_Gustave-Flaubert—Doamna-Bovary.html

[5] Vulcănescu, Mircea. Ultimul cuvânt, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Humanitas, 1992, p.52

[6] Unde prin subiecte relevante înţelegem acele chestiuni de ordin social, economic, politic, diplomatic, legislativ care sunt de o deosebită importanţă pentru statul român, de tipul deciziilor la nivel naţional privind structura administrativ-teritorială ori deciziile Uniunii Europene privind România.

[7] Britannica. Round Table. Disponibil în 20 mai 2013 la adresa: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/510851/Round-Table

[8] ibidem

[9] „O generaţie se naşte din întâlnirea în timp, a unui grup de oameni de aceiaşi vârstă, cu un eveniment istoric oarecare, dătător de seamă pentru formaţiunea lui. Suferind o aceiaşi influenţă în perioada lor de cristalizare afectivă şi intelectuală, tinerii păstrează mai departe pecetia împrejurărilor în cate s’au format, în chipul unei unităţi relative de înţelegere, de simţire şi de vrere (…) «Generaţia» nu e deci, decât rezultatul încercării de a cristaliza relaţia dintre o anumită structură sufletească şi un complex de circumstanţe sociale caracteristice unui anumit moment istoric!” – Vulcănescu, Mircea, Generaţie, în Criterion, nr. 3-4,1934, p. 5.

[10] Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 230

[11] Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 230

[12] ibidem

[13] ibidem

[14] Hirschman, Albert,  Essays in Trespassing. Economics to Politics and Beyond, Cambridge, 1984.

[15] Ţuţea, Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.136

[16] Eminescu, MihaiDin nefericire…în Opere, vol. XII, 1881, p. 312

Oana-Mădălina Mihăilă

About Oana-Mădălina Mihăilă

Studentă (22 ani), Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti.

Spune-ți părerea