Învierea Domnului şi importanţa ei universală

Învierea Domnului este evenimentul fără pereche în istoria lumii. Importanţa ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplă şi se poate întâmpla în univers. Numai creaţiunea lumii mai are această importanţă şi calitate. Ca şi creaţiunea, tot aşa şi Învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate şi prevăzute ca provenind din concursul forţelor şi împrejurărilor naturale antecedente.

Cauza care produce creaţiunea este metaistorică şi metanaturală. De aceea, chiar dacă ar fi existat, prin absurd, oameni cari să vadă apariţia lumii, ei tot n’ar fi putut privi lucrarea cauzei aducând-o la existentă, o dată ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric şi spiritual. Acei predispuşi martori ai apariţiei lumii ar fi văzut ceva enigmatic şi e posibil că şi-ar fi explicat această enigmă altfel decât prin creaţiunea lumii de către Dumnezeu. Creaţiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, ştiinţific, istoric. E drept că celelalte teze pot fi uşor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se acceptă creaţiunea e credinţa.

Tot aşa de puţin istoric este, sub acest raport, evenimentul Învierii Domnului. Cel care lucrează si de astă dată în calitate de cauză este tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din natura omenească a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Învierea Domnului nu este o verigă ce se înţiră în lanţul vieţii istorice, ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza care a produs învierea nu s’a putut vedea în lucrarea ei, fiind transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de constatare omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte, cineva fără credintă ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l’ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în viitor. Şi aici, ca şi la creaţiune, toate explicaţiile acelea se pot uşor destrăma şi există foarte multe consideraţii cari mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric şi deci absolut constrângător, lucrul nu se poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aci rolul hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma actuală de existenţă să nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabilă, ci prin credinţă, prin ascultarea şi acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin Cuvântul Său.

Dar dacă creaţiunea şi învierea nu sunt evenimente istorice în sensul obicinuit, aceasta nu însemnează că ele n’au avut loc sau că n’au nici o relaţie cu istoria şi cu natura creată. Ele amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odată pentru totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a existenţei. O persoană care a trăit într’un timp şi într’un loc anumit ca om deplin, a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, aparţinând timpului trecut şi tocmai prin această unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva care dă astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relaţiei cu istoria, creaţiunea şi învierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creaţiunii, cauza şi efectul, cel din urmă cade cu totul în istorie, în domeniul nostru. Creaţiunea, fără să fie astfel o lucrare istorică, ţinteşte în istorie şi determină istoria. Tot ce se întâmplă ulterior în lume se datorează şi poartă pecetea actului anistoric al creaţiunii, chiar dacă nu văd oamenii, chiar dacă lumina aceasta revărsată peste univers nu e văzută de orbia oamenilor căzuţi în păcat.

Învierea însă nu numai în factorul cauză, ci şi în factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel înviat nu e o persoană istorică, supusă condiţiunilor existenţiale ale acestei vieţi, cauzelor fizice şi spirituale ce domnesc în imanenţă. Învierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile săvârşite de El, sau de profeţi, sau de alte organe dumnezeieşti. Efectul tuturor minunilor, oricât ar fi cauza de metaistorică, este istoric. Prin oricare minune se repară, pe cale extranaturală, o piesă stricată din natură, se repune ceva în funcţia ce-o îndeplinea în angrenajul imanent al vieţii: se reface un ochi, se schimbă un lucru din natură cu un alt lucru, tot din natură, se readuce o persoană care a încetat de-a mai trăi, în viaţă, în starea de a continua viaţa în aceleaşi condiţiuni ca înainte de întreruperea prin moarte. Lazăr, prin înviere, n’a intrat într’un nou mod de existenţă, ci l’a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viaţă tot aşa de supusă bolilor şi morţii, trebuinţelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos, însă, prin Înviere intră într’un mod de existenţă, într’o dimensiune de viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o trăim cu toţii, supuşi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viaţă sustrasă cu totul din angrenajul cauzalităţii naturale; la o viaţă fără boli, fără moarte, fără frica de moarte. Viaţa aceasta nu e o fază ulterioară a celei istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toţi am ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe cruce a Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei: e un fel de creaţiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creaţiune constă doar în aceea că, pe când prin creare se iscodesc ipostasuri, feţe cari n’au mai fost, prin înviere se readuc feţele, suporturile cari au încetat să mai existe, la o nouă formă de viaţă. Cel înviat este, ca eu, ca faţă, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul apariţiilor după Înviere, a căror natură nu se poate preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel Înviat cu cel de dinainte.

Tocmai în acest punct găsim relaţia învierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce-a fost în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui şi efectul lucrării lui sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viaţă metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într’un punct precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieţii din el, “oasele moarte” primesc o nouă viaţă exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creaţiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost în istorie, dându-i prin aceasta o nouă viaţă, transfigurată. Şi la creaţiune şi la înviere istoria nu e productivă. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creaţiunea dă posibilitatea istoriei, învierea o arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulţumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemulţumire de care suntem şi noi pătrunşi. Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect, în cauza şi efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage, cu forţă metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de existenţă, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă şi pentru a se milostivi de ea.

De unde vine această contrazicere dintre intenţia dumnezeiască manifestă în actul creaţiunii care afirmă istoria şi cel al învierii care dezaprobă istoria? E de observat mai întâi că învierea nu este o dezaprobare radicală a istoriei, pentru că atunci nu s’ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri cari au trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi intentia ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea trece pe cele istorice la o nouă formă de viaţă, se vede că forma cea veche nu e pe placul voinţei dumnezeieşti. Şi întrucât învierea urmează după catastrofa morţii, în care se arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că forma de viaţă istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de înrădăcinată în fiinţa creaţiunii, încât e necesară în prealabil o distrugere totală a ei, ca s’o facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-şi dezminte prin înviere dragostea de cele create, dar forma lor de viaţă nu mai e cea dorită de El. O deviere, o stricăciune serioasă le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Intervenţia lui Dumnezeu după creaţiune, prin înviere, postulează păcatul intrat în lume după creaţiune.

Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale bolii care stăpâneste toată creaţiunea, le simţim toţi. Filosofia contemporană a unui Heidegger se opreşte în faţa acestui caracter bolnav al existenţei ca în faţa aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale acestei existenţe se remarcă îndeosebi în această filosofie moartea cu neliniştea ce-o aruncă ca o umbră asupra întregii vieţi, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea vieţii noastre. Viaţa noastră e o “existenţă spre moarte”. Moartea mărgineşte tot ce există în lume. Lumea aceasta este în mod fiinţial o lume a morţii. Existenţa ei, ca şi existenţa omului, este o existenţă ameninţată, nu numai obiectiv, ci şi subiectiv, de graniţa mortii. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simţim existenţa de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr’un întreg pe care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenţii morţii cari avansează continuu în fiinţa noastră, cari rod neîntrerupt ca nişte viermi ai morţii din micul tezaur de viaţă al nostru. Insuficienţele intelectuale şi morale ne vorbesc iarăşi de caracterul fragmentar al existenţei noastre.

Viaţa aceasta cariată, anemică, tulburată, răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care dă viaţa şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a fiinţelor raţionale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea aşa, atunci prin înviere El s’ar sili să o repare, mânat de regretul că a făcut-o aşa. Cum însă stricarea ei s’a făcut prin voia liberă a fiinţelor raţionale şi urmarea acestei stricăciuni e moartea, învierea se înfăţişează ca un act de graţie a lui Dumnezeu care nu vrea să lase ca suferinţa să aibă ultimul cuvânt şi pe oameni pierduţi în moarte, ci ridică totul la o nouă viaţă, fără suferinţe şi fără moarte.

Prin înviere El scoate lumea din starea bolnavă în care s’a rostogolit, înălţând-o la o stare a cărei bogăţie, plenitudine şi fericire nici nu ne-o putem închipui, aşa cum nu-şi poate închipui omul mereu bolnav starea de perfectă sănătate. Dacă prin păcat s’a introdus în viaţa de la Dumnezeu boala radicală, prin înviere această boală e eliminată. E de crezut că fără căderea în păcat n’ar fi intervenit înviere, aşa cum peste tot n’ar fi avut loc întruparea Fiului lui Dumnezeu.

În Iisus Hristos viaţa cea nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru toţi cari cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie, dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de moarte.

Când zicem cu credinţă: Hristos a Înviat! afirmăm implicit: Noi toţi vom învia!

Sfintele Pasti, 1937 (Din vol. “Ortodoxie şi românism”, Tipografia “Arhidiocezana”, Sibiu, 1939)

Dumitru Stăniloae

1 thought on “Învierea Domnului şi importanţa ei universală

Spune-ți părerea