Temeiurile și izvoarele creștinismului (2)

2. Iisus Hristos

O posibilă definiție de lucru a creștinismului, simplă și concisă, ar fi aceasta: creștinismul este religia monoteistă și revelată a lui Iisus Hristos, Domnul și Mîntuitorul lumii.

Creștinismul își trage numele chiar de la dumnezeiescul său întemeietor. Hristos înseamnă Mesia, Unsul lui Dumnezeu (grecescul Χριστός este echivalentul exact al ebraicului Mașiah). Latinii au adoptat, transliterînd-o, forma grecească, perpetuată și în limbile moderne, cu mici variații grafice sau fonetice. În ortodoxia românească, deși forma originară curentă a fost Cristos, s-a impus în cele din urmă forma Hristos, considerată, fonetic și grafic, cea mai apropiată de originalul grecesc. În ce privește numele Isus (aramaicul Ieşu, ebraicul Ieşua, grecescul Ἰησοῦς,), impus astăzi la noi în forma Iisus, el înseamnă „Iahve a mîntuit”, deci Mîntuitorul.

Urmărind definiția de mai sus, creștinismul reprezintă religia prin excelență, cea în care se realizează efectiv și plenar „legătura” duhovnicească dintre om și Dumnezeu, mergînd pînă la în-dumnezeirea omului (theosis), în sensul pe care l-am deslușit mai înainte. Este religie monoteistă pentru că, așa cum vom explica pe larg în partea de dogmatică, Dumnezeu, deși Se manifestă în trei ipostasuri – ca Tată, ca Fiu, ca Duh Sfînt –, este Unic după Ființă. Este religie revelată întrucît, cum am arătat deja, nu se trage de la oameni, ci de la Dumnezeu, ca revelație desăvîrșită. Piatra ei de temelie („piatra din capul unghiului”) este Dumnezeu cel întrupat ca om în Iisus Hristos, Domnul cel mai presus de orice altă „domnie”, văzută sau nevăzută, și singurul Mîntuitor adevărat al lumii, prin puterea răscumpărătoare și restauratoare a jertfel Sale.

În Iisus Hristos s-au împlinit toate profețiile mesianice ale Vechiului Testament. Întruparea Sa a dat sens atît trecutului, cît și viitorului, reprezentînd, mai presus de orice tăgadă, cel mai de seamă eveniment petrecut înăuntrul istoriei. Ba chiar se poate afirma mai mult decît atît: istoria însăși s-a inaugurat sub semnul acestei făgăduințe, căci protopărinților (Adam și Eva) Dumnezeu le-a spus, atunci cînd i-a pedepsit pentru neascultare („păcatul originar”), că unul din sămînța femeii va zdrobi capul șarpelui (prin care se înțelege diavolul). Versetul cu pricina (Facerea 3, 15), deși foarte laconic, a putut fi numit, cu dreptate, Protoevangheliu („vestirea dintîi” sau „vestirea cea mai dinainte”). Tocmai din „sămînța femeii” (Fecioara Maria) se va naște trupește Mîntuitorul dumnezeiesc al lumii, Cel ce „S-a pogorît la iad și a sfărîmat puterea diavolului”.

Mai tîrziu, Dumnezeu i-a făgăduit patriarhului Avraam că din neamul lui se va naște Mesia. Or, Mîntuitorul s-a născut, într-adevăr, dintr-o fecioară care se trăgea din neamul lui Avraam.

Patriarhul Iacov, nepotul lui Avraam, pe patul de moarte fiind, a profețit că Mîntuitorul se va naște atunci cînd evreii nu vor mai avea rege din neamul lui Iuda. Or, Iisus s-a născut, într-adevăr, pe cînd în Ierusalim domnea un idumeu pe nume Irod (37 î. Hr. – 14 d. Hr.), zis „cel Mare”. Acesta îl detronase pe ultimul rege din neamul lui Iuda, Antigon, înscăunîndu-se în locu-i. Acest Irod nu trebuie confundat cu celălalt Irod, zis și Antipa, care va domni trei decenii mai tîrziu, făcîndu-se răspunzător de tăierea capului Sfîntului Ioan Botezătorul, și sub care a fost răstignit Hristos (Irod Antipa era fiul lui Irod cel Mare, ucigătorul pruncilor).

Și Moise, marele legiuitor și profet, le-a spus alor săi, pe cînd i se apropia sfîrșitul: „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; pe Acela să-L ascultați!” (Deuteronomul 18, 15).

Dar nu doar nașterea Mîntuitorului a fost vestită de către cei vechi (așteptarea înfiorată a unui Mîntuitor s-a făcut simțită și în lumea păgînă: la perși, la romani etc.), ci aproape toate aspectele și episoadele vieții Sale pămîntești au fost profețite cu multe sute de ani înainte de întrupare.

„Iată, Fecioara va lua în pîntece și va naște fiu, și vor chema numele lui Emanuel [care se tîlcuiește: cu noi este Dumnezeu]” (Isaia 7, 14). Iisus se va naște, într-adevăr, dintr-o fecioară, Maria din Nazaret, prin lucrarea Duhului Sfînt.

„Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpînitor peste Israel, iar obîrșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5, 1; cf. și Matei 2, 6). Iisus Hristos se va naște, într-adevăr, în Betleemul Iudeei, mică așezare din apropierea Ierusalimului (dar Maria, ca și logodnicul ei, Iosif, erau din Nazaretul Galileei, drept care Iisus va fi numit mai tîrziu Galileeanul sau Nazarineanul; așa, de pildă, în înscrisul de pe crucea răstignirii: INRI, adică „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”). Obîrșia Lui este, într-adevăr, „dintru început, din zilele veșniciei”, fiind El „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, Care „din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii”, cum mărturisim în Crez.

„Iată că Eu vă trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua Domnului cea mare și înfricoșată” (Maleahi 3, 23). Iisus va avea, într-adevăr, un înainte-mergător, pe Ioan Botezătorul, adesea asimilat simbolic cu Ilie. „Eu însă vă spun vouă că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el cîte au voit” (Matei 17, 12). Și evanghelistul adaugă: „Atunci au înțeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul”. Nu numai Ioan a mărturisit despre Hristos („Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”), ci și Hristos despre Ioan („Adevărat zic vouă: între cei născuți din femeie, nimeni nu este mai mare decît Ioan”).

„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci Împăratul tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin…” (Zaharia 9, 9). Chiar călare „pe mînzul asinei” va intra Domnul în Ierusalim, petrecut de osanalele mulțimilor, în ajunul patimilor Sale.

„Și-au pus prețul Meu treizeci de arginți” (Zaharia 11, 12). Într-adevăr, pe treizeci de arginți își va vinde Iuda dumnezeiescul Învățător: „Atunci unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducîndu-se la arhierei, a zis: Ce voiți să-mi dați ca să-L dau în mîinile voastre? Iar ei s-au învoit cu el pentru treizeci de arginți” (Matei 26, 14-15).

„Spatele Meu l-am dat spre bătăi și obrajii Mei spre pălmuiri, iar fața nu Mi-am întors-o de la rușinea scuipăturilor” (Isaia 50, 6). Avem aici una dintre numeroasele profeții privitoare la patimile Domnului, profeție îndeplinită întocmai (a se vedea Matei 26, 27; Marcu 14, 65; Luca 22, 63; Ioan 19, 1-3).

„Dar  fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii Săi [duhovnicești], Își va lungi viața și lucrul Domnului în mîna Lui va propăși” (Isaia 53, 10). Jertfa și Învierea aveau să fie cu adevărat marile acte mîntuitoare ale lui Iisus Hristos.

„Căci nu vei lăsa sufletul Meu în locuința morților, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute Mi-ai făcut căile vieții; umple-Mă-vei de veselie cu fața Ta, frumuseți de-a dreapta Ta pînă în sfîrșit”, proorocea și David (Psalmul 15, 10-11). Și, într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu nu va cunoaște „stricăciunea”, ci va birui moartea prin înviere, înălțîndu-Se apoi la ceruri, unde șade în veci „de-a dreapta Tatălui”, ca Împărat al Slavei.

Dar cea mai uimitoare rămîne descoperirea făcută prin proorocul Daniel. Iată mai întîi textul acestei profeții: „Şi pe cînd vorbeam în rugăciunea mea, iată un om [de fapt, arhanghelul cu chip omenesc], Gavriil, pe care l-am văzut în vedenia mea cea de la început, în zbor grăbit, s-a apropiat de mine pe la vremea jertfei de seară. Şi a venit şi mi-a grăit zicînd: Daniele, chiar acum am sosit ca să-ţi deschid mintea. Cînd tu ai început să te rogi, poruncă mi-a fost dată şi eu am venit ca să-ţi vestesc, căci tu eşti un om iubit de Dumnezeu. Ia aminte la cuvînt şi înţelege vedenia! Şaptezeci de săptămîni [subl. n.] sînt hotărîte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfîntă pînă ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, pînă ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfîntul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi pînă la Cel-Uns – Cel-Vestit – sînt şapte săptămîni şi şaizeci şi două de săptămâni [deci 69 de săptămîni]; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strîmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămîni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărîma cetatea şi templul. Şi sfîrşitul cetăţii va veni prin potopul mîniei lui Dumnezeu şi pînă la capăt va fi război – prăpădul cel hotărît. Şi El va încheia un legămînt cu mulţi într-o săptămînă [a șaptezecea], iar la mijlocul săptămînii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urîciunea pustiirii, pînă cînd pedeapsa nimicirii cea hotărîtă se va vărsa peste locul pustiirii” (Daniel 9, 21-27).

Profeția aceasta – dincolo de alte detalii surprinzătoare, cum ar fi dărîmarea Templului (petrecută în anul 70 d. Hr.) – este singura în care se indică data exactă a venirii Mîntuitorului (de fapt, data „ungerii” Sale, a botezului ioanic, de cînd a început activitatea publică a Domnului). Savantul englez Isaac Newton (1642-1727) a fost cel dintîi care a demonstrat acest lucru, pe baze istorice și matematice. Cartea cu pricina, apărută postum (în 1733), purtînd titlul Observații asupra profețiilor (titlul complet, în original: Observations upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John), era considerată de Newton capodopera vieții sale. Cercetările ulterioare, inclusiv cele foarte recente, l-au confirmat întru totul. Nu vom reda aici întreaga demonstrație, ci vom preciza doar esențialul. Exprimarea lui Daniel pare „încifrată” numai din punctul nostru de vedere. Vechii evrei erau obișnuiți cu un atare limbaj. Ei cunoșteau două feluri de săptămîni: „săptămîna de zile” (de care ne folosim și noi) și „săptămîna de ani” (cf., de pildă, Leviticul 25, 8). Daniel vorbește, de fapt, despre șaptezeci de săptămîni de ani (= 490 ani), începînd „de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (care va fi dată în al șaptelea an al domniei lui Artaxerxes Longimanul, la anul 457 î. Hr., deci cam la un veac de la descoperirea făcută lui Daniel). „La mijlocul săptămînii” a șaptezecea Iisus are aproape 30 de ani (vîrsta la care, conform tradiției, Și-a început propovăduirea mesianică). La sfîrșitul acestei ultime „săptămîni” Iisus are 33 de ani (vîrsta la care, tot după tradiție, s-au succedat patimile, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer).

Cele citate de noi mai sus sînt doar cîteva dintre cele peste 300 de referințe profetice distincte ce se află cuprinse în Vechiul Testament. Viața pămîntească a Mîntuitorului, confirmînd toate aceste profeții, se desfășoară, zice Papini, „între staulul din Betleem și norul din Betania”. În cele ce urmează, vom da o schiță sumară a acestei vieți exemplare, după relatările evangheliștilor canonici.

Partea I: De la iudaism la creștinism

The following two tabs change content below.
Răzvan Codrescu
Scriitor, publicist, editor, director literar al Editurii Christiana, redactor-şef al revistei Lumea credinţei, vice-preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Editorilor Creştini şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Rost”. Ultima carte publicată: ”O introducere în creștinism” (Ed. Christiana, Bucureşti, 2016).

Spune-ți părerea