Rătăcitoarea şi fugara neiertare

Răutatea este determinată de o simplă părere subiectivă şi se manifestă pentru prima dată în istorie în planul social-economic. În familie, apare atunci cînd mediul ambiant al iubirii este secularizat şi transformat în mediu socio-economic.

Cain şi Abel erau fraţi şi aveau o diviziune clară a muncii. Cain era lucrător al pămîntului, iar Abel păstor de oi. Bilanţul şi raportarea rezultatelor se realizau printr-o economie a dăruirii şi mulţumirii. Cei doi fraţi conştientizează intervenţia lui Dumnezeu ca fiind generatoarea şi cauza principală a bunăstării. Fiecare aduce jertfă din roadele sale. Cain şi Abel aveau toate motivele să fie fericiţi, roadele şi darurile reprezentînd repere excedentare şi calitative. Cunoscîndu-le personalitatea lăuntrică, Dumnezeu priveşte mai întîi spre Abel.

Abel, deşi desfăşoară o activitate în plan pămîntesc, nu acordă o conotaţie social-economică jertfei sale. Sub impulsul bucuriei roadelor şi dăruirii jertfei, Abel nu intersectează planurile acţiunii terestre cu planul sentimentelor ce urcă în miros de bună mireasmă la Cer. Abel mulţumeşte fără timp şi fără să calculeze gradul de motivaţie şi indicatorii de output. Ştim din înţelepciunea copiilor că bucuria este o explozie de viaţă fără timp şi anotimp. „Şi a adus şi Abel din cele întîi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor”, posibil la un timp de dorinţă şi voinţă, nu neapărat la unul de putinţă. „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”, pare să fi gîndit Abel.

Cain acţionează „după un timp”, premeditează şi influenţează momentul propice aducerii jertfei.Cain urmăreşte cu atenţia jucătorului la bursă reacţia lui Dumnezeu la primirea darurilor de la Abel. Apare, astfel, prima formă de manifestare a concurenţei imperfecte. Cain acţionează în planul gîndurilor, înaintea acţiunii fizice. El se îngrădeşte singur în relaţia: concurenţa faţă de Abel – contraprestaţia faptei bune. Cain îşi creează în minte scenarii, planuri şi reglementări fără rost, într-un timp al umanităţii, cînd Dumnezeu stătea de vorbă cu ei faţă către faţă.

În primul scenariu, Cain îşi imaginează că Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe Abel, deoarece a „căutat mai întîi spre el”. Simţindu-se nebăgat în seamă, Cain opreşte oarecum acţiunea divină de căutare şi spre darurile sale. Cain proiectează mentalitatea sa lui Dumnezeu, astfel se mînie pe propria proiecţie. Gîndurile ce previzionează acţiuni în planul gîndurilor creează cadrul de decizie, legalitate şi corectitudine pentru proliferarea răzbunării în umanitate. De la momentul vederii lui Abel, pînă la momentul convorbirii cu Dumnezeu, „Cain s-a umplut de mînie şi faţa sa era posomorîtă”, îşi atrage un chin oarecum prostesc. El nu ştie ce se întîmplă în tot acest interval, nu îşi dă seama dacă Dumnezeu s-a bucurat sau nu de darul lui Abel, nu ghiceşte în stele dacă darul său va fi sau nu bine primit, dar lasă frîu liber imaginaţiei.

În loc să se bucure de bucuria fratelui său, care acţiona pe o piaţă diferită de a sa, în loc să-şi vadă de treaba sa, Cain lasă pămîntul minţii nelucrat, făcînd loc rodirii spinilor şi pălămidei de după căderea părinţilor săi. Cain îşi face timp pentru suferinţă, faţa este posomorîtă, frumuseţea cea dintîi este contagiată, gîndurile rele se infiltrează în templul Duhului Sfînt. Trupul plin de gînduri rele devine, astfel, un zid părăsit şi neisprăvit. Trupul golit de bucurie se umple de mînie, pe trupul gol apar mutilările gîndurilor.

Mînia vine din afară. Cred că în anatomia şi fiziologia omului lăuntric nu există organe cu rol în metabolismul răutăţii. Omul poate să suporte răutatea, dar nu să o poarte.

Primul sentiment de răutate din umanitate este determinat de o părere, de o aparenţă. Lui Cain i s-a părut că Dumnezeu nu-l bagă în seamă. El face un act de aparentă mulţumire şi bunăvoinţă pentru a fi lăudat, apreciat. Cain, se pare, face un act corect de respectare a practicilor ritualice. El face lucrurile corect, nu le face bine. Dacă ar fi făcut bine, Dumnezeu ar fi primit la fel de bine jertfa sa. „De ce te-ai mîniat şi de ce-ţi este faţa posomorîtă? Dacă tu faci bine, nu vei fi oare bine primit?”. Binele nu se calculează şi nu se încadrează în cadrane şi diagrame.

Deşi acţionează după un timp în aducerea jertfei, Cain se grăbeşte primească lauda proniatoare. Nu este statornic şi perseverent nici în lucrul său, nici în aducerea jertfei, el vrea imediat. Acest „imediat” indică primul cadran orar de subjugare sub vremuri. Suferind de mînie, consecinţa fiind vizibilă pe faţa sa, aparent nebăgatul în seamă de Dumnezeu nu mai ia în considerare sfatul lui Dumnezeu.

Primul neiertat din istorie este chiar Dumnezeu. Neascultînd şi neprimind sfatul profilactic al eliberării de rău, Cain acţionează sub impulsul rău. „Dar, de nu faci bine, păcatul stă pitit la ușă: pe tine te pofteşte, dar tu cată să-i fii stăpîn!”. Mînia şi consecinţele ei neiertătoare, în cazul de faţă, găsesc terenul prielnic. Din planul gîndurilor, neiertarea acţionează în planul fizic, transformînd pămîntul roditor în primul cîmp de luptă din istorie.

Luînd aparenţa nedreptăţii drept nedreptăţire, Cain îşi face dreptate, aruncîndu-se asupra fratelui său. Abel nu era duşmanul său, nu se intersectaseră în planul acţiunilor. Abel nici măcar nu influenţase simpatia lui Dumnezeu faţă de el. Cain îşi face dreptate printr-o luptă nedreaptă, chemîndu-l la cîmp cu viclenie şi aruncîndu-se asupra lui cu laşitate.

La întrebarea „Unde este Abel, fratele tău?”, Cain minte ofensiv şi neiertător. Nu îşi asumă responsabilitatea crimei, dar, din nou, i se pare că Dumnezeu îi pretinde o anumită responsabilitate asupra fratelui mai mic: „Nu cumva sînt eu paznicul fratelui meu?”. Din nou, vedem o proiecţie a gîndurilor sale asupra cuvintelor divine. Prin „paznic” se înţelege rolul de prestator de servicii pe care şi-l asuma Cain, sincer de data asta, din lipsa de iubire frăţească. Tensiunea sîngerie care se observă în tăişul vorbelor arată nepotolirea răutăţii.

Cain îl omoară pe Abel, rămîne singur, fără adversari şi competitori închipuiţi, dar nu iartă şi în continuare îşi prosternează răutatea în bocetul victimei: „Pedeapsa mea e mai mare decît aş putea eu să duc”. Ba mai mult, îşi proiectează drame şi tragedii negîndite de Dumnezeu. Crede că Dumnezeu îl va pedepsi aşa cum ar dori sau ar putea el să pedepsească. „Dacă tu mă izgoneşti astăzi de la faţa pămîntului, şi de la faţa Ta voi fi ascuns; rătăcitor voi fi eu şi fugar pe pămînt, şi va fi că oricine mă va întîlni, mă va ucide”.

Lui Cain îi este teamă de bumerangul propriilor gînduri. El presimte, temător şi chinuit, consecinţele faptelor sale, într-un pastel vineţiu al neiertării. Neavînd nobleţea iertării în substanţa sa, intră singur în surghiunul răzbunării propriilor acţiuni. El crede că va fi rătăcitor, o consecinţă a gîndurilor care nu-i dau sens şi odihnă. Va fi fugar, în condiţiile în care nu se întrezăreşte în spaţiul şi timpul scriptural nici un inamic.

Cain îşi cere penitenţa în mediul său ambiant, după chipul şi asemănarea mentalităţii sale, dorindu-şi drumul său şi nu Calea, crezînd în propriile fantasme şi nu în Adevăr, fugind de moarte şi neacceptînd Viaţa. 

Cosmin STOICA

Spune-ți părerea