Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, societatea occidentala nu se trezise încă din șocul produs de apariția și acceptarea nazismului de către o așa mare masă de oameni, iar la scurt timp, cam pe la începutul anilor ’60, avea să înceapă să înțeleagă ce se petrecea și în spatele Cortinei de Fier.

Perioada Războiului Rece a fost, în acest Occident în curs de deșteptare, dominată social de mult fanatism în care americanii de rând își construiau buncăre anti-atomice în curți iar copiii lor învățau la școală cum să utilizeze o mască de gaze.

Pe plan sociologic și psihologic avem o preocupare crescândă ce dorea să înțeleagă cum a fost posibilă apariția Nazismului și Comunismului. Cum a fost posibil ca un mare număr de oameni să participe la atrocități inimaginabile fără ca aproape nimeni să reacționeze în vreun fel, nici victima, dar nici călăul?

Întrebarea era ce se întâmplă când oamenii normali ajung într-un loc total „negativ” și cum reacționează indivizii atunci când se află sub autoritatea directă a altei persoane care le ordonă să comită o atrocitate.

Două experimente au dobândit faima mondială prin încercarea lor de a deschide o portiță în a înțelege cum o anumită situație extremă poate să schimbe în rău personalitatea umană. Aceste două experimente fiind:

  • The Milgram Experiment (1963)
  • The Stanford Prison Experiment (1971)

În Experimentul Milgram, participanților li se spunea că fac parte dintr-un experiment în care este testată memorarea atunci când aceasta este legată de durere. Scenariul era că unei persoane care nu a reținut corect ce i s-a cerut să i se administreze un electroșoc. Experimentul se întâmpla într-un laborator iar subiecții erau asigurați că șocurile electrice sunt inofensive.

Experimentul implică două persoane numite “profesor” și “elev”, ele fiind separate de un panou; “elevul” care primea electroșocurile făcea parte din experiment și era instruit să simuleze totul. “Profesorul” era ales dintre persoanele care se oferiseră să participe la un experiment plătit.

“Profesorul” trebuia să administreze un electroșoc de fiecare dată când “elevul” nu reținea corect o serie de cuvinte, iar aceste electroșocuri trebuiau mărite în intensitate cu fiecare răspuns greșit. Persoana desemnata ca “elev” (care făcea parte din simulare) se plânsese înainte de începerea experimentului că suferă cu inima. La un moment dat, în cursul experimentului, persoana desemnata ca “elev” (care se presupune că primea electroșocurile atunci când memora greșit un șir de cuvinte) a început să protesteze energic. La aceste proteste, care mergeau până la țipete și simularea morții, s-a urmărit reacția celui care administra electroșocurile. Persoana care administra electroșocurile era asigurată că coordonatorul acestei testări este cel ce își va asuma responsabilitatea pentru tot. Prin urmare, tot ce trebuie să facă persoana desemnată ca “profesor” este să continue să administreze electroșocuri și să măreasca voltajul la fiecare răspuns greșit, iar dacă persoana desemnată ca “elev” refuza să mai răspunda (adică chiar dacă acesta simulase că a murit) administrarea electroșocurilor trebuia continuată cu fiecare “refuz de a răspunde”.

Două treimi dintre persoanele desemnate ca “profesor” au mers până la a administra șocuri care puteau cauza moartea. Și asta fără a pune la îndoială autoritatea unui bărbat îmbrăcat într-un halat alb care le cerea să facă asta. Expermentul a șocat America dovedind că ceea ce se întâmplase în Germania Nazistă sau în Uniunea Sovietică putea oricând să se repete și în Statele Unite. Una dintre concluziile experimentului a fost că Guvernul american ar putea găsi oricând torționari care să își chinuie conaționalii pentru simplul fapt că au primit ordin să facă asta de la o persoană cu autoritate.

La câțiva ani după Experimentul Milgram s-a desfășurat The Stanford Prison Experiment. Scopul acestuia a fost de a afla cum vor reacționa oamenii la un mediu crud, în care nu există reguli clare, și totodată să afle dacă o situație extremă în care este plasat un individ poate să copleșească capacitatea acestuia de a i se opune.

Prin urmare, în urma unui anunț dat în ziar, 24 de studenți au fost pre-selectați, iar 18 au intrat efectiv în experiment: jumătate dintre ei au fost desemnați ca “gardieni”, jumătate ca “deținuți”. Experimentul a avut loc în subsolul Universității Stanford unde a fost creată o închisoare falsă. Iar pentru a amplifica impactul psihologic, voluntarilor care fuseseră desemnați ca “gardieni” li s-au dat anumite obiecte care să simbolizeze autoritatea și care să îi facă să se simtă puternici (uniforme, bastoane, ochelari de soare) în timp ce studenților “deținuți” li s-au dat niște cămăși de noapte, fără lenjerie intimă, cu un anumit număr care avea să îl desemneze pe cel care o purta (nimeni neavând voie sa îi cheme altfel pe voluntarii “deținuți” decât după acel număr). “Deținuților” li s-a pus și un lanț la un picior pentru a le reaminti permanent de statutul lor de deținuți și de pierderea libertății. Toate acestea aveau să simbolizeze lipsa lor de autoritate și să le creeze o stare de disconfort și fustrare.

Încă din prima zi un gardian s-a decis să își exercite autoritatea la maximum și, după cum a precizat ulterior, “să fie cel mai rău gardian cu putință”. Gardianul respectiv a mai precizat că atât timp cât “șeful închisorii” (adică profesorul coordonator Philip Zimbardo) nu face nimic să îl oprească asta înseamnă că el putea să meargă mai departe cu abuzurile. Din prima seara studenții “deținuți” s-au revoltat baricadându-se în celulă unde și-au scos și numerele care îi desemnau. Studenții “gardieni” au văzut în asta o provocare directă a autorității lor și, prin urmare, au trecut la acțiune: au folosit stingătoare de foc pentru a goni studenții “deținuți” din fața ușii și au dărâmat ușile după care i-au târât pe studenții “rebeli” afară unde i-au dezbrăcat. Astfel a fost oprită prima și ultima “revoltă”.

Din acel moment începe partea remarcabilă și, în același timp, macabră a experimentului, când atât “gardienii”, cât și “deținuții” s-au schimbat în mod radical. În fiecare zi situația se înrăutățea: studenții “deținuți” nu erau lăsați să doarmă ci erau băgați în carceră și umiliți unul în fața celuilalt. Erau obligați să își facă nevoile într-o găleată, iar o parte dintre umilințe aveau chiar natură sexuala. Deși nu a existat nicio adversitate reală între studenți, mediul, uniformele, situația, au fost capabile să îi schimbe pe “Gardieni” în rău. “Deținuții”, pe de altă parte, au început să aibă căderi nervoase și stări de panică.

După câteva zile, “deținuții” au fost vizitați de un preot catolic care lucrase într-o închisoare reala. Uimitor a fost faptul că, atunci când s-au prezentat preotului, jumătate dintre studenții “deținuți” au folosit numărul atribuit lor de gardieni, în loc de numele lor real. Șocant este și faptul că preotul, care știa foarte bine că totul este doar un experiment ce avea să se încheie în câteva zile, a uitat cu totul că închisoarea este una fictivă si a ajuns să le dea sfaturi “juridice” “deținuților”: cum să contacteze un avocat din oficiu pentru a obține o eliberare condiționată.

În a 5-a zi a experimentului, prietena lui Philip Zimbardo (coordonatorul experimentului) a venit în vizită și a rămas șocată de modul în care erau tratați studenții “deținuți”. Profesorul Zimbardo, fiind apostrofat de aceasta, a realizat că și el fusese afectat de experiment și ajunsese să își ia rolul de “șef al închisorii” mult prea în serios. Prin urmare, a decis oprirea imediata experimentului.

Referitor la “gardieni”, s-a observat că s-au format trei tipuri de gardieni:

  • gardienii care aveau milă față de “deținuți”, dar care îi ajutau foarte puțin
  • gardienii duri care respectau regulile, oricare ar fi fost acestea
  • gardienii sadici care îi umileau pe “deținuți”

La “deținuți” s-a observat apariția fie a unor sentimente de solidaritate (cazul unui “deținut” care a refuzat să devină informator), fie a unei lipse de empatie (cazul unui “deținut” care fusese băgat peste noapte în carceră și s-a propus scoaterea sa din carceră cu condițiaca fiecare “deținut” să renunțe pentru o noapte la pătura sa, ceea ce nimeni nu a făcut).

Spre deosebire de Experimentul Pitești ale cărui concluzii nu le cunoaștem, concluziile Experimentului Stanford sunt foarte bine cunoscute în lumea academică. Forţa unui context special a ajuns în experimentul lui Philip Zimbardo să copleșească total individul care a sfârșit prin a fi depersonalizat și a-și accepta rolul desemnat. Iar la unii “gardieni” a trezit chiar tendințe sadice de care nu ar fi fost capabili în afara “închisorii”.

Acest experiment a redevenit popular după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Baghdad și Guantanamo Bay Detention Camp din U.S., unde deținuții au fost supuși la torturi fizice și psihice de către gardieni.

Referitor la The Stanford Prison Experiment, trebuie înțeles că vorbim de un experiment în care “deținuții” erau perfect conștienți că este vorba doar de un experiment cu o durată limitată, la care ei se oferiseră, de bunăvoie, voluntari. Trebuie de asemenea precizat că “gardienii” nu aveau voie să vătămeze în niciun fel pe participanții la experiment. Și totuși este unanim acceptat că The Stanford Prison Experiment a scăpat de sub control – mai mulți studenți “deținuți” trăind crize reale, iar “gardienii”, o serie de plăceri sadice în a îi umili pe studenții “deținuți”. Toate acestea sunt în măsura de a ne dezvălui o latură întunecată a naturii umane.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Experimentul de la Stanford, în loc să dureze o săptămână, ar fi durat câteva luni, ce s-ar fi întâmplat dacă studenții “gardieni” ar fi avut voie să folosească violența fizică împotriva studenților “deținuți” sau, chiar mai rău, dacă “gardienii” ar fi avut instrucțuni clare să îi tortureze pe studenții “deținuți”?

Ar fi fost posibilă, în această situație menționată anterior, repetarea unor fapte de genul celor comise la Pitești? Este oare cu putință ca experimentul Pitești să fi fost un experiment al Uniunii Sovietice de tipul The Stanford Prison Experiment petrecut cu circa 30 ani înainte ca americanii să se fi gândit la o asemnea testare a limitelor umane? Ar fi oare cu putință ca “Piteștiul” să fie o astfel de testare a naturii întunecate a ființei umane? Nici astăzi deținuții și cercetătorii nu par a cădea de acord asupra a ce a fost “Piteștiul” de fapt. Să fi fost cu adevărat doar despre reeducare? Să fi fost despre crearea unui om nou? Să fi fost despre aflarea unor informații?

Unul dintre deținuții de la Pitești mi-a spus că nu crede că tot experimentul a fost doar pentru a îi face să mărturisească diverse nimicuri pe care oricum Securitatea le cam știa, altul mi-a povestit că nu s-a urmărit o îndoctrinare propriu-zisă în sensul de a îi transforma în comuniști veritabili.

Prin urmare, eu vin și pun în discuție o altă posibilitate: că totul a fost un experiment de tipul “închisorii Stanford”, în care atât deținuții, cât și gardienii să fi fost subiecți ai unui studiu. Un experiment în care să se fi testat niște limite ale rezistenței, niște modele de comportament pe care gardienii sau deținuții le-au adoptat în niște situații limită.

Din momentul în care v-am prezentat cele două studii, respectiv The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), care amândouă sunt considerate a fi cruciale în psihologie și sociologie, nu este greu să ne imaginăm cât de valoros ar putea fi, pentru unii, un studiu precum “Pitești” în care să nu existe limite impuse de o etică universitară.

În The Stanford Prison Experiment, refuzul unui “prizioner” de a mânca un sos și încercările studenților “gardieni” de a-i umili și degrada pentru a își schimba decizia, sau faptul că “gardienii” îi trezeau pe studenții “deținuți” în miezul nopții sau nu îi lăsau să meargă la toaletă, au fost disecate în zeci de studii, documentare și conferințe. Putem doar să ne imaginăm ce valoare ar fi putut avea documentația completă asupra cazului Pitești, cu statisticile reale ale celor care au cedat din prima, din a doua sau a celor puțini care nu au cedat, cu analiza fiecărei zi și a fiecărui eveniment în parte. Ar fi oare atât de imposibilă această ipoteză?

Zilele acestea am lucrat pentru un institut de sondare, unde eu, ca operator de sondaje, sunt plătit pe interviu, pentru a sta 15 minute de vorbă cu persoane de o anumită vârstă. Datele colectate de mine și de alți operatori de teren vor fi centralizate și prelucrate de institutul respectiv de sondaj, institut care la rândul lui realizează un profit din activitatea sa. Prin urmare, dacă un simplu studiu făcut pe câteva zeci de persoane care acceptă să răspundă la câteva întrebări își are valorea sa, să încercăm să ne imaginăm un studiu făcut pe cca 1000 de persoane pe o durată lungă de timp, un studiu în care nu au existat limite. Și, mai ales, un asemenea studiu ajuns în mâinile autorităților de la Kremlin. Cu siguranță rezultatele de la Pitești ar fi putut apoi fi aplicate în numeroasele lagăre aflate pe tot întinsul Uniunii Sovietice, iar despre multe dintre aceste lagăre, ca și despre victimele de acolo, probabil nu vom afla niciodată nimic.

Profesorul Philip Zimbardo, care a inițiat The Stanford Prison Experiment, vorbește de un anume “Lucifer Effect” în care oameni buni pot fi corupți de o situație excepțională. Și totuși, de un singur lucru nu au ținut cont studiile americane și anume de impactul credinței.

Mulți dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste mărturisesc că doar credința i-a ajutat să meargă mai departe și, în final, doar credința i-a ajutat să depășească cele petrecute în timpul detenției și să redevină oameni. Studiul american nu face nicio trimitere la acest aspect.

Experimentul de la Stanford fusese efectuat pe un grup de studenți americani în perioada rebelă a anilor ’70, dominată de proteste împotriva războiului din Vietnam, dar lipsită de o spiritualitate autentica. La Pitești gardienii aveau să încerce să distrugă exact acea formă de rezistență spirituală care in cazul Experimentului de la Stanford a lipsit cu desăvârșire.

Cele două experimente americane, The Milgram Experiment (1963) și The Stanford Prison Experiment (1971), au reintrat în atenția specialiștilor după evenimentele de la Abu Ghraib Prison din Irak unde soldații americani au torturat deținuții arabi într-un mod similar cu cel simulat în The Stanford Experiment și au dat dovadă de obediență în fața autorității similare cu The Milgram Experiment. Și, deși nimeni nu a observat până acum, într-un mod similar chiar cu Pitești. Se observă tendința de a umili verbal o persoană, de a dezbrăca individul, de a îl supune la diverse practici cu conotație sexuală sau diverse practici ce au legătură cu fecalele sau urina.

Ipoteza mea “ne-ortodoxă” referitoare la cazul Pitești nu este chiar imposibilă; vorbim aici de o idee foarte speculată și care revine sub diverse forme precum romanul lui William Golding, Lord of the Flies (Stăpânul muștelor) din 1954, unde era imaginată o situație când un grup de tineri englezi se prăbușesc cu avionul pe o insulă pustie și încearcă să se autoguverneze, ajungând în final să devină aproape sălbatici. În Experimentul Milgram din 1963 s-a demonstrat că cetățenii americani de rând sunt capabili să își omoare prin electrocutare conaționali pentru simplul fapt că li s-a spus să facă asta. În Experimentul de la Stanford din 1971 studenți obișnuiți au fost transformați fie în gardieni sadici, fie în deținuți obedienți în mai puțin de o săptămână, iar la închisoarea Abu Ghraib din Irak, cetățeni americani care își executau stagiul militar au ajuns să îi supună pe deținuții arabi la niște chinuri de care nici ei nu își închipuiau că sunt capabili.

Referitor la ideea dezumanizării individului prins într-o situație specială au existat cele doua experimente ante menționate care au venit să confirme această ipoteză (Experimentul Milgram din 1963, Experimentul de la Stanford 1971). Prin urmare, conform acestora, individul odată dezumanizat devine un fel de animal ascultător care își acceptă rolul desemnat de persoana ce deține autoritatea.

O concluzie crucială pare a fi că individul odată scos din mediul “dezumanizator” revine treptat la normal, dar totuși, în toate cazurile, s-a demonstrat că odată dezumanizat și atât timp căt presiunea exercitată asupra sa persistă, individul, în mare majoritate a cazurilor, poate fi constrâns să facă aproape orice.

În încheiere, nu pot să nu mă întreb cum a fost posibil martirajul primilor creștini care mergeau bucuroși la moarte, al martirilor Brâncoveni despre care știm că au fost supuși și la numeroase torturi și, in final, a celor care, refuzând a deveni cobai, au fost uciși în închisorile comuniste.

Răspunsul pare a fi legat de credința și spiritualitate. Cu cât aceasta a scăzut, pare să fi scăzut și rezistența în fața acestor situații speciale, precum în societățile occidentale unde a aparut omul ateu iar rezistența la asemenea situații extreme pare a fi foarte de scăzută.

(Lucrare prezentată la ediția a XII-a a Simpozionului Internaţional Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură, Piteşti, 28 – 30 septembrie 2012)

______________________________
Bibliografie online:

http://www.prisonexp.org/

http://psychology.about.com/od/classicpsychologystudies/a/stanford-prison-experiment.htm

http://psychology.about.com/od/historyofpsychology/a/milgram.htm

http://www.experimentulpitesti.org/public/apelul-nostru/

The following two tabs change content below.

1 thought on “Experimentul Pitești și The Stanford Prison Experiment

  1. Aceste experimente , create de mintii diabolice , atat in Occident cat si in Europa de Est , au fost posibile datorita vanzarii , inca din timpul celui de al doilea razboi mondial , a Europei de Est , catre rusii , in speta acordurile dintre Stalin si Churchil , inca din 42, privind influneta lui Stalin , in Balcani si totodata in Polonia , Cehia si Polonia. Sa nu uitam , refuzul englezilor la Conferinta de la Casablanca de a refuza tratative cu Gemania , in 43, de a accepta numai capitularea neconditionata a Germaniei , ceea ce a permis ajungerea rusilor pana la Berlin. Asa cum ” perfidul Albion ” , IN 42 A NEGOCIAT EUROPA CU RUSII , asa si acum se repeta istoria prin asa zisa iesire din E.C a Angliei si destabilizarea E.C , este aceeasi negociere dar de data aceasta sub forma economica . Restul sunt numai consecinte ale unor bolnavi mentali, nascutii din dorinta de putere a altor perfizi conducatori, care este firesc isi urmaresc interesele lor simple de foste imperii coloniale , acum mascate sub alte forme ale momentului. cu stima , Analistul

Spune-ți părerea