Claudiu Târziu – ”Cei 13 care m-au salvat” sau despre întîlnirile mirabile

Claudiu Târziu a intrat în conștiința vremurilor noastre prin excelenta revistă ”Rost” pe care a făurit-o cu talent, cu încăpățînare, cu determinarea celui care știe că în afara rostului viața celor din jur își pierde direcția și chiar bucuria de a trăi.

Prin revista-concept ”Rost” Claudiu Târziu a încercat să salveze și sunt convins că a salvat pe mulți dintre cei care, în tulburarea istoriei recente, nu își găseau sensul, calea, modelul. Pentru că asta a făcut, vreme de mai bine de 10 ani revista ”Rost”, a oferit modele unei societăți în derută, a recuperat biografii exemplare și le-a scos în evidență, a vorbit despre valorile morale neglijate deliberat sau nu de politicile actuale, de programa școlară tot mai superficială și mai străină de ”rostul” pentru care există educație pe lumea asta.

La rândul lui, Claudiu Târziu recunoaște că el însuși a avut întîlniri salvatoare, că vîrsta tînără are nevoie de asemenea întîlniri mirabile care pun sufletul pe calea lui.

Cartea cea mai recentă a lui Claudiu Târziu, ”Cei 13 care m-au salvat”, apărută în anul 2018 la, firește, Editura ”Rost”, este o panoplie cu modele din categoria memorabilia, cu personalități din Biserică și din istoria recentă, în lumea noastră cele două entități intersectîndu-se pînă la a se confunda. Căci Bisericii datorează România unitatea de neam, credința a fost energia sufletească și vibrația inimii pentru cei adunați de același clopote vestitor, limba română în Biserică și-a șlefuit cuvintele pînă la nivelul Eminescu – Blaga – Stănescu – Cezar Ivănescu – Blandiana, ca să exemplificăm cu cîteva nume dintr-o cultură matură.

În ”cuvîntul înainte” Claudiu Târziu își motivează întregul parcurs al cărții, exemplaritatea trăsăturilor celor cu care a avut aceste întîlniri mirabile:

”Există întîlniri care îți pot schimba cursul vieții. Uneori, în chip salvator. Cred că sînt printre cei care s-au bucurat de șansa unor asemenea întîlniri. Cu oameni care m-au ajutat să găsesc și să țin calea spre adevăr, bine și frumos. Pentru că ei proveneau dintr-o școală a excelenței românești. O școală a smereniei, a generozității, a sacrificiului – a tuturor acelor virtuți care fac din omul obișnuit un erou, un martir sau un sfînt”.

Cine sunt cei 13? Sunt ei, puși la un loc, expresia ”unei cine de taină” spirituală? Cu siguranță.

O parte dintre cele 13 nume sunt foarte cunoscute în spațiul public românesc, altele mai puțin, dar în configurația morală a autorului ele au valoare egală, fiecare a însemnat ceva, ceva decisiv, în evoluția ”spre adevăr, bine și frumos”. Pare o raportare romantică, dar nu îmi imaginez tinerețea fără inocența visării idealului, a privirii peste limitele pe care le impun conveniențele sau oboseala socială, peste suita de necazuri dobîndite sau moștenite în evoluția individuală sau colectivă. Petre C. Baciu, Petru Velescu, Gheorghe Grigoraș, Ioan Belciu, Virgil Velescu, Marcel Petrișor, Iustin Pârvu, Neculai Popa, Gheorghe Calciu, Demostene Andronescu, Ion Gavrilă Ogoranu, Bartolomeu Anania, Vasile-Jaques Iamandi, sunt cei 13 care au întins o mînă salvatoare spre ființa și personalitatea lui Claudiu Târziu.

Ce îi unește pe cei 13? Toți 13 au fost în confruntare cu istoria recentă, toți 13 au fost închiși pentru vinovăția de a iubi patria și Biserica, toți 13 au ajuns eroi în mentalul colectiv românesc după ce ideologia mincinoasă comunistă a deturnat sensul unei nații, sensul istoriei, sensul culturii, sensul credinței.

Modelul Iisus Hristos a fost model pentru toți cei 13, el este preluat și de discipolul care privește admirativ monumentele de forță și tărie morală care au depășit cea mai cruntă perioadă din istoria noastră.

Personalitățile surprinse în carte au cîte un profil explicativ, sunt intervievate, sunt contextualizate momentului dar și istoriei pe care au trăit-o. Stilul jurnalistic îmbină evocarea cu anecdotica, întrebarea provocatoare cu răspunsul plin de miez, de sens, de rost.

Părintele Iustin Pârvu îi mărturisește, în convorbirea avută, la modul abrupt, fără rest: ”Cine crede în Dumnezeu nu se teme de moarte”. A demonstrat-o.

Marcel Petrișor, întrebat dacă mai este posibilă o resurecție a dreptei românești, spune: ”E posibilă și necesară. Cu condiția ca toți cei de dreapta să fie realizați în perspectiva unei viziuni național – creștine a omului. Pentru început: să nu mintă, să nu fure, să nu înșele”.

Vă dați seama ce ar însemna pentru clasa politică de azi să nu mintă, să nu fure, să nu înșele? Greu de imaginat.

Am mai reținut de la Marcel Petrișor, pentru frumusețea replicii, ceea ce îi spunea bunica sa, cînd era vorba de cărți: ”Eu știu tăt ce scrie-n cărți, da-n cărți nu scrie tăt ce știu eu”.

Părintele Bartolomeu Anania spune că ”omul liber nu tîrăște umbre după el” iar mai apoi, referindu-se la construcția Uniunii Europene, spune că aceasta va fi completă și solidă numai atunci cînd va lua în serios religia și viața spirituală, liderii politici trebuind să-și amintească de rădăcinile creștine ale bătrînului continent.

Demonstene Andronescu, ca și părintele Iustin Pârvu altă dată, spune că ”n-aș fi supraviețuit în închisoare fără poezie” și că ”moartea sufletească în detenție” atrage imediat și moartea trupească.

Părintele Gheorghe Calciu spune că ”Cetatea se mîntuiește prin Biserică” și că Biserica trebuie să se implice în politică, dar nu prin prezența preoților în Parlament, ci prin susținerea unor civili devotați valorilor creștine, necorupți. Această idee o susținem și noi de multă vreme.

Vasile-Jacques Iamandi are un destin halucinant, închis de comuniști fuge din țară și ajunge în ”legiunea străină”, revine, este din nou încolțit, fuge din nou, în Canada. O cinematografie serioasă ar fi făcut un film fulminant din povestea lui. Din păcate filmele românești găsesc subiectele într-o realitate secundară, morbidă, neserioasă, artificioasă. Nu avem nicio realizare majoră, în plan cinematografic, a perioadei concentraționare, a fenomenului Pitești, a Aiudului sau a Sighetului. Ficțiunea cinematografică pe un suport de realitate istorică ar fi stîrnit, cu siguranță, curiozitatea unui public neformat, neinformat, l-ar fi detereminat să se apropie de istoria recentă.

Cartea lui Claudiu Târziu îl provoacă pe cititor la ”re-rostuire” interioară, fiecare se gîndește care au fost cele 13 sau mai multe întîlniri mirabile, care i-au îmbunătățit mintea și sufletul, care i-au deschis o cale.

Nu scap nici eu de această ispită, cîteva nume din această carte expresivă și necesară au fost și pentru mine în aceeași categorie, a întîlnirilor mirabile: părintele Iustin Pârvu, Marcel Petrișor, Neculai Popa, părintele Gheorghe Calciu. Lor le-aș mai adăuga altele cîteva, Grigore Caraza, părintele Mihail Lungeanu, părintele Nicolae Grebenea, profesorul și cărturarul Petru Ursache, care deși nu a făcut închisoare, a fost anchetat și amenințat cu aceasta pentru că purta, la facultate, în 1948, în anul întîi, un pulover verde, singurul pe care îl avea de altfel.

Pe lîngă cele 13 portrete, cartea lui Claudiu Târziu este completată cu o consistentă ”addenda” cu documente despre ”lichidarea elitei românești”, despre ”procese politice de grup”, despre ”mișcarea rugul aprins”, despre ”reeducarea națională”, despre eroii anonimi din ”mausoleul anticomunist”.

Dacă părintele Gheorghe Calciu a ieșit din închisoare și a scris o carte întitulată ”Suferința ca binecuvîntare”; dacă părintele Dimitrie Bejan a scris, la fel, după ani de prigoană și pușcărie, ”Bucuriile suferinței”; dacă părintele Iustin Pârvu a vorbit despre ”viața cîștigată în pușcăria comunistă”; dacă Nicolae Steinhardt își esențializează și își justifică viața cu toate deturnările și dramele ei și scrie ”Jurnalul fericirii”, atunci e limpede că acest război aproape total dus împotriva credinței și a tradiției și a moralității a avut cîțiva învingători care stau la temelia unei nații care nu are voie să decadă în istorie.

Cartea lui Claudiu Târziu este o probă de ”transmitere”, concept și stare, e o demonstrație că adevărul, mărturisit, iese la suprafață indiferent de condiții, așa cum iese primăvara, irepresibil, firul de iarbă cu piatra în gură.

Adrian ALUI GHEORGHE

Piatra Neamț, 26 februarie, 2019

Spune-ți părerea