Prolog
Biserica noastră în esenţa ei este universală şi desigur ecumenică (a toată lumea, sobornicească). Îşi deschide braţele sale faţă de toţi oamenii, de orice rasă şi din toate timpurile, şi îi cheamă să vină lîngă ea. Hristos, Care este Capul ei, adresează lumii, de-a lungul timpului, cuvîntul evanghelic: „Veniţi la Mine toţi”, în timp ce în paralel îi trimite pe ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia mîntuirii „la toate neamurile”.
Această însuşire constitutivă şi naturală a Bisericii, ecumenicitatea – universalitatea, o revendică astăzi două mişcări care reprezintă duhul epocii: ecumenismul şi globalizarea (mondializarea sau universalizarea).
Globalizarea este promovată de marile puteri politico-economice şi propune modelul unei umanităţi unite, în timp ce ecumenismul activează energic în spaţiul religios, urmărind materializarea visului despre un creştinism unificat şi ţintind în cele din urmă spre o religie ecumenică (universală), un fel de pan-religie.
Aici încercăm să schiţăm Mişcarea Ecumenică – la care participă şi Ortodoxia – deoarece aceasta este necunoscută cercului mai larg al „pleromei” (plinătăţii) Bisericii noastre şi pentru că evoluţiile ce se înregistrează în cadrul ei provoacă nelinişte şi probleme.
Poate părea curios, dar e un fapt cert că astăzi ecumenismul ameninţă ecumenicitatea (universalitatea) Bisericii noastre, pentru că alunecă din ce în ce mai mult spre tactici compromiţătoare şi sincretiste care contrazic principiile de bază ale credinţei ortodoxe. Şi să nu uităm că dreapta credinţă (orto-doxia) este cea dintîi şi principala condiţie pentru mîntuirea omului: „Cel care vrea să se mîntuiască, înainte de toate, trebuie să ţină credinţa universală (sobornicească), pe care dacă cineva nu o va păzi întreagă şi neprihănită, fără şovăire, se pierde pentru veşnicie” (Simbolul de Credinţă al Sfîntului Atanasie al Alexandriei).
Astfel, deci, dacă mesajul mîntuitor al Ortodoxiei noastre se va pierde printre mesajele înşelătoare ale eterodocşilor (neortodocşilor) şi ale celor de alte religii, de dragul unui utopic vis ecumenist, atunci se va pierde şi speranţa lumii.
Sfînta Mănăstire a Mîngîietorului | Oropos, Attika – 2004
Ce este ecumenismul?
Ecumenismul este o mişcare care susţine că are ca scop unirea lumii creştine divizate (a ortodocşilor, catolicilor, protestanţilor ş. a.). Ideea unităţii mişcă orice suflet creştin sensibil şi corespunde dorinţelor lui intime. Această idee şi-o însuşeşte şi ecumenismul. Dar visul său unionist, vis prin excelenţă spiritual, se bazează în principal pe încercări omeneşti şi nu pe lucrarea Sfîntului Duh. Doar Sfîntul Duh poate să facă din acest vis realitate, atunci cînd întîlneşte pocăinţă şi smerenie din partea omului.
Rîvnita unire, dacă şi cînd se va întîmpla, nu va fi decît o minune a lui Dumnezeu.
Cînd a apărut ecumenismul?
Rădăcinile ecumenismului trebuie regăsite în spaţiul protestant, pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, unele confesiuni creştine, observînd cum lumea le părăsea din pricina crescîndei indiferenţe religioase şi a unor mişcări antireligioase organizate, au fost nevoite să recurgă la o strîngere a rîndurilor şi la o colaborare conjuncturală.
Mai mult, această acţiune unificatoare a lor a luat şi o formă organizată, ca Mişcare Ecumenică, în secolul XX, dar mai ales în 1948, prin înfiinţarea în Olanda, la Amsterdam, a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), cu sediul la Geneva.
Desigur, trebuie remarcat faptul că CMB nu ar fi putut niciodată să-şi revendice caracterul său „ecumenic”, ci ar fi rămas – simplu – doar o afacere interprotestantă, dacă nu ar fi participat şi cîteva Biserici Ortodoxe locale. Romano-catolicii au refuzat iniţial să participe. Mai tîrziu, însă, fără a se înscrie în CMB, au intrat şi ei în Mişcarea Ecumenică. Printr-un decret relativ al Conciliului II Vatican (1964) au inaugurat un ecumenism propriu, care urmăreşte unirea tuturor creştinilor sub autoritatea papei.
Participarea ortodocşilor la Mişcarea Ecumenică
Trebuie să mărturisim că un rol important în crearea Mişcării Ecumenice l-a avut şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului; desigur, mai ales prin Mesajul din 1920, care, după cum s-a dovedit, a constituit baza şi „Charta constituţională” a participării ortodocşilor la Mişcarea Ecumenică.
Mesajul acesta constituia un unicat în istoria Bisericii, deoarece pentru prima oară un text ortodox oficial caracteriza toate comunităţile eterodoxe (neortodoxe) din Occident „Biserici”, „ca rude şi familii în Hristos [şi] împreună moştenitoare şi încorporatoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu”. Astfel se întorcea pe dos eclesiologia ortodoxă. Şi pentru a nu face referinţe la epoci mai vechi, ajunge să amintim că numai cu puţini ani mai devreme (1895) aceeaşi Patriarhie, în Enciclica sa, aşeza papismul (romano-catolicismul) „în afara Bisericii”, pentru că introdusese „învăţături şi inovaţii eretice”. De aceea îi şi chema pe creştinii occidentali să se întoarcă în sînurile Bisericii celei Una, adică la Ortodoxie.
Mesajul din 1920, avînd ca model interstatala Societate a Naţiunilor, propunea fondarea unei „legături şi comuniuni între Biserici” cu principalele scopuri: a) reevaluarea diferenţelor dogmatice cu (pre)dispoziţie conciliantă, b) acceptarea unui calendar unic (a cărui îndeplinire parţială a dus, din păcate, la separarea calendaristică interortodoxă) şi c) întrunirea de congrese pancreştine.
În afara Patriarhiei Ecumenice, aproape toate Bisericile Ortodoxe au cerut pe rînd să fie şi au şi fost primite ca membre în CMB. Cîteva au fost însă nevoite mai tîrziu să-şi revizuiască atitudinea şi să se retragă, după ce – pe de o parte – urmăriseră cu dezamăgire degenerarea lui, iar – pe de altă parte – erau constrînse de accentuatele împotriviri antiecumeniste ale turmei lor. Este rezonabilă întrebarea ce se impune: Cum, oare, poate Ortodoxia să fie clasificată ca „membru” în „ceva”, din momentul în care ea însăşi este „totul”, Trupul lui Hristos care îi cheamă pe toţi să devină mădulare ale Sale?
De altfel, prezenţa Bisericilor Ortodoxe la adunările CMB, dat fiind modul convocării şi funcţionării acestuia, a fost întotdeauna firavă, fără rezultate şi mai degrabă decorativă. Hotărîrile lui se luau în exclusivitate prin superioritatea cantitativă a voturilor protestante. Desigur, pînă în 1961, la Adunările Generale, ortodocşii făceau declaraţii speciale – cîteva constituie monumentale texte mărturisitoare – ca reprezentanţi ai Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.
Cît priveşte deschiderea ecumenistă a Vaticanului, corespondenţa Ortodoxiei a fost pozitivă, avîndu-l ca principal promotor al ei pe Patriarhul ecumenic Atenagora. Patriarhul s-a întîlnit cu papa Paul al VI-lea la Ierusalim (1964), au procedat împreună la ridicarea reciprocă a anatemelor Schismei de la 1054 şi au susţinut „dialogul dragostei”, propulsînd astfel ţelurile Conciliului II Vatican.
„Deschiderile” teoretice ale ecumenismului
Ecumenismul, pentru a-şi materializa ţelurile sale, este nevoit să dispreţuiască sau chiar să revizuiască anumite principii de bază ale Ortodoxiei.
Impune concepţia despre „Biserica lărgită”, conform căreia Biserica este una şi înglobează pe creştinii fiecărei confesiuni din clipa în care au primit botezul. Astfel, toate confesiunile creştine sînt între ele „Biserici surori”.
În acelaşi spirit se mişcă şi ideea despre „Biserica văzută universală”: Biserica, care subzistă – chipurile – „nevăzut” şi se compune din toţi creştinii, se va face arătată şi în dimensiunea ei văzută o dată cu încercările comune de unire.
Aceste concepţii au influenţat şi teoria protestantă a ramurilor (ramificaţiilor), conform căreia Biserica este un „copac” ce are ca „ramuri” toate confesiunile creştine, dintre care fiecare deţine doar o parte din adevăr.
Să adăugăm şi teoria „celor doi plămîni”, care a fost dezvoltată de către ecumeniştii ortodocşi şi papistaşi (romano-catolici). Conform ei, Ortodoxia şi papismul (romano-catolicismul) sînt cei doi plămîni prin care respiră Biserica. Pentru a începe – chipurile – să respire din nou corect, va trebui ca ambii plămîni să-şi sincronizeze respiraţia.
În sfîrşit, printre metodele pe care le întrebuinţează ecumenismul pentru apropierea creştinilor se numără şi minimalismul dogmatic. Este vorba despre încercarea de a se reduce dogmele la „cele mai necesare”, adică la un „minimum”, pentru a putea fi depăşite diferenţele dogmatice dintre confesiuni. Consecinţa s-a dovedit a fi însă dispreţuirea dogmei, degradarea şi minimalizarea importanţei ei. „Să se unească creştinii – zic ei – şi dogmele le vor discuta mai tîrziu teologii”! Desigur, prin metoda minimalismului dogmatic este poate uşor să se unească creştinii. Însă astfel de „creştini” vor putea fi ortodocşi, adică adevărat creştini?
Concepţia ortodoxă despre Biserică
Conform eclesiologiei ortodoxe, Biserica şi Ortodoxia se identifică. Biserica este neapărat Ortodoxă (dreptslăvitoare), iar Ortodoxia este Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească, Trupul lui Hristos. Şi dacă Hristos este Unul, atunci şi Biserica este Una. De aceea, niciodată nu se poate concepe diviziune în Biserică. Numai deosebire (separaţie) faţă de Biserică putem avea. Cu alte cuvinte, în anumite momente istorice, ereticii şi schismaticii s-au tăiat de la ea şi astfel au încetat să-i fie mădulare (membri).
Biserica deţine plinătatea adevărului: nu a unui adevăr abstract, ci a unui mod de viaţă care îl mîntuieşte pe om de moarte şi îl face „dumnezeu după har”. În mod contrar, erezia constituie o negare totală sau parţială a adevărului, o îmbucătăţire a lui, care astfel ia caracterul şi patologia unei ideologii. Îl desparte pe om de modul existenţei pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii Sale şi îl omoară duhovniceşte.
De asemenea, dogmele, care cuprind adevărurile supranaturale ale credinţei noastre, nu sînt idei abstracte şi concepţii intelectuale, nici, mai mult, întunecare medievală sau scolasticism teologic. Ele exprimă experienţa şi trăirea Bisericii. De aceea, cînd există diferenţă în dogme, există numaidecît diferenţe şi în modul de viaţă. Şi cel care subapreciază acrivia credinţei nu poate trăi plinătatea vieţii în Hristos.
Creştinul trebuie să primească toate cele pe care le-a descoperit Hristos. Nu un „minimum”, ci totul. Deoarece în totalitatea şi în integritatea (probitatea) credinţei se păstrează universalitatea şi ortodoxia Bisericii.
Astfel se explică luptele pînă la sînge ale Sfinţilor Părinţi pentru păzirea credinţei Bisericii şi grija lor pentru formularea prin luminarea Sfîntului Duh a hotărîrilor Sinoadelor Ecumenice. Aceste „hotărîri” (definiţii dogmatice) nu înseamnă nimic altceva decît hotarele, graniţele adevărului, pentru ca binecredincioşii să aibă posibilitatea să deosebească Biserica, ca Ortodoxie, de erezie.
Eterodocşii, prin faptul că neagă plinătatea Adevărului, s-au despărţit de Biserică. De aceea şi sînt eretici. Prin urmare, sînt lipsiţi de harul sfinţitor al Sfîntului Duh, iar „Tainele” lor sînt nevalide (nevalabile). Aşadar, botezul pe care îl săvîrşesc ei nu poate să-i introducă în Biserica lui Hristos. „Căci pe cei botezaţi sau hirotoniţi de către eretici nici credincioşi, nici clerici este cu putinţă [a-i numi]” – ne spune Canonul 68 al Sfinţilor Apostoli. Iar Sfîntul Nicodim Aghioritul adaugă: „Botezul tuturor ereticilor este necinstire şi blasfemie şi nu are nici o părtăşie cu cel al ortodocşilor”.
Ce ne spun însă ortodocşii ecumenişti?
Un ierarh ortodox a declarat că „Sfîntul Duh lucrează în orice botez creştin” şi că rebotezarea creştinilor eterodocşi (neortodocşi) de către ortodocşi este însufleţită „de îngustimea minţii, fanatism şi intoleranţă [lit. misalodoxie]…Este o nedreptate împotriva botezului creştin şi într-adevăr o blasfemiere a Sfîntului Duh” !
Un alt ierarh, adresîndu-se către nişte neortodocşi, a declarat: „Sîntem toţi mădulare ale lui Hristos, singurul şi unicul trup, singura şi unica zidire nouă, de vreme ce botezul nostru comun ne-a eliberat de moarte”.
Eclesiologia ecumenistă a fost exprimată de către buze oficial ortodoxe şi astfel: „Sîntem datori să fim pregătiţi să recăutăm şi să recunoaştem prezenţa Bisericii şi în afara propriilor noastre graniţe canonice, după care ne identificăm cu Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biseric”.
Dar există şi mai îndrăzneţi care visează la „reîntemeierea” Bisericii prin intermediul unirii tuturor creştinilor. Un ierarh ortodox pretinde că „avem nevoie de un nou creştinism, care se va baza în întregime pe noi percepţii şi definiţii. Nu putem să predăm soiul de religie pe care am moştenit-o generaţiilor viitoare” ! (Va urma)
(Traducere din greceşte de monahul Teofil, după filada cu acelaşi titlu, editată de Mănăstirea Parakletului, Oropos, Attika, 2004.)
∗ Textul grecesc a fost distribuit în dar – ca binecuvîntare, după expresia athonită – sub forma unei broşuri în cadrul Congresului Teologic Inter-Ortodox care a avut loc la Tesalonic în perioada 20-24 septembrie 2004, cu tema „Ecumenism: Naştere – Aşteptări – Dezminţiri”, şi la hramul Sfintei Mănăstiri Xiropotamu din Sfîntul Munte Athos (Înă1ţarea Sfintei Cruci, 14/27 septembrie 2004). (N. tr.)
1 Periodicul Illuminator, vara 1995, Pittsburgh, USA.
2 Periodicul grecesc Episkepsis, nr. 370, p. 9 (Geneva, 1987).
3 Periodicul. grecesc Episkepsis, nr. 260, pp.13-14 (Geneva, 1981).
4 Ziarul atenian Estia, 5.10.1967.
- Mitropolia Basarabiei: Sfânta Lumină de la Ierusalim va fi adusă la București, Chișinău și Iași, cele trei capitale românești cu importanță istorică deosebită - 25 aprilie 2024
- In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu. Lansarea romanului „IUDA”, scris în anii rezistenței din munți - 25 aprilie 2024
- Viktor Orban, la conferința CPAC de la Budapesta: Ordinea mondială liberal-progresistă ar putea fi înlocuită în acest an cu una suveranistă - 25 aprilie 2024