Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (V)

de

Principii de vieţuire creştină

În anul 1959, în urma declaraţiilor unui turnător (un deţinut politic „reeducat”, pe nume Nuti Pătrăşcanu), Securitatea deschidea o anchetă împotriva unor deţinuţi politici de orientare legionară. Demersul îi privea atât pe unii care fuseseră eliberaţi în 1958, cât şi pe alţii aflaţi încă în închisori, cum ar fi Ioan Ianolide. Capul de acuzare era denumit „activitate mistico-legionară” şi incrimina modul de practicare al relaţiilor interumane de către aceşti deţinuţi, considerat a fi unul ideologizat şi profund subversiv, deşi în fond nu era vorba decât de comportamentul creştinesc al iubirii aproapelui. E adevărat, aflăm nuanţe care se regăsesc inevitabil şi în doctrina legionară, căci aceasta se considera ca fiind inspirată din valorile creştine.

Episodul e relatat pe larg într-o suită de trei articole publicate în octombrie 2015 în ziarul „Lumina” de către Adrian Nicolae Petcu, dar e menţionat şi în cartea „Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor”.  Cităm din aceasta din urmă:

„Chiar şi cele mai fireşti atitudini, cele mai banale întâmplări, atunci când e vorba de legionari, primesc în mintea securiştilor o tentă subversivă, periculoasă. Astfel, dintr-un proces verbal de interogatoriu aflăm cum botezul fiului unui fost deţinut de la Târgu-Ocna este o ocazie de a se manifesta legionarismul. Cu toate torturile prin care a fost obţinută, declaraţia de mai jos este puerilă, dovedind paranoia Securităţii, capabilă să transforme cele mai normale manifestări în activitate legionară: „Aspectul legionar pe care l-am dat acestui botez a constat că, de asemenea ca şi la nunţi, am stat toţi legionarii într-un singur loc, la una dintre mese, de unde am cântat „Mulţi ani trăiască.” Felicitările ce le-am făcut lui Cazacu Ion au avut tot un caracter legionar, deoarece fiecare dintre noi i-am spus «Să-ţi trăiască şi să faci din el un bun român», adică un bun legionar” [Arhiva CNSAS, Fond Penal, Dosar 327, vol. 1, fila 213].”

Principalul cap de acuzare la adresa lui Ianolide l-a constituit un text intitulat „Principii de vieţuire creştină”, pe care acesta l-a alcătuit împreună cu Valeriu Gafencu în închisoarea de la Târgu-Ocna.

  1. Principiul dragostei. Supunem întru totul iubirea noastră iubirii lui Dumnezeu şi în ea ne iubim unii pe alţii;
  2. Principiul cinstei sufleteşti. Recunoaştem adevărul şi poziţia noastră faţă de el. Suntem nepărtinitori, recunoscând fiecăruia ce este al lui. Cunoscând toată uneltirea genului rău, alegem cu înţelepciune lupta cinstită în care şi cei ce cad sunt biruitori;
  3. Principiul educaţiei. Zi de zi mă lepăd tot mai mult de omul cel vechi ca să mă desăvârşesc în cel nou. Nu eu, ci Hristos trăieşte în mine;
  4. Principiul rugăciunii. Însoţim întreaga noastră viaţă de rugăciune singuri şi în comunitate. Rugăciunea este prima armă duhovnicească;
  5. Principiul unităţii. De suntem trei sau oricâţi am fi, unul suntem: prin Hristos şi prin Sfinţi, martirii şi eroii creştini a căror biruinţă o continuăm şi noi împotriva porţilor iadului, ca luptători ai poporului ales pentru împlinirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Un duşman dintre noi este mai periculos decât o mie din afară. Dragostea dintre noi este mai puternică decât orice ar putea să ne despartă;
  6. Principiul ascultării. Supunem întru totul voia noastră superiorilor noştri, ascultători făcându-ne până la moarte. Unde sunt doi, unul ascultă. Ascultarea duce Biserica la biruinţă;
  7. Principiul libertăţii. În Hristos cunoaştem libertatea sufletească şi de acţiune, neprihănită, plină de înţelepciune şi de îndrăzneală. Libertatea, în adevăr, respectă ascultarea, înfrumuseţează unitatea, măreşte simţul răspunderii;
  8. Principiul sfatului ecumenic. Fiecare stăruie în a descifra adevărul, dar toţi avem o singură hotărâre luată în sfat ecumenic, în care avem un „primus inter pares“. Astfel, împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia şi inovaţia cu tradiţia, toate sub urmărirea Duhului Sfânt;
  9. Principiul comunităţii. Unul întregeşte ceea ce îi lipseşte celuilalt, astfel ca nimănui să nu-i prisosească şi nimănui să nu-i lipsească. Forma ideală o ating cei ce dăruiesc totul, în smerenie. Încadrând astfel interesele particulare interesului general, tindem către o armonie universală;
  10. Principiul băii sufleteşti. În dragoste frăţească ne mărturisim greşelile unii altora şi controlăm executarea hotărârilor luate. Prin Sfintele Taine şi prin această baie sufletească ne purificăm;
  11. Principiul jertfei permanente. Muncim şi jertfim până la moarte, având în faţă bucuria mântuirii;
  12.  Principiul cunoaşterii. Cunoaştem tot ceea ce poate fi cunoscut şi stăpânim tot ceea ce poate fi stăpânit spre folosul, înălţarea şi mântuirea omului. Cercetăm totul ca din toate să alegem ce e bun.

Despre acestea turnătorul Nuti Pătrăşcanu susţinea acuzator că reprezintă semnul desfăşurării unei activităţi legionare camuflate sub o „mască religioasă”. O declaraţie care nu putea decât să convină anchetatorilor, în ciuda dezminţirilor repetate ale lui Ianolide. Acesta a precizat că nu e vorba decât de principii cu un caracter universal creştin, orice asemănare cu ideologia legionară fiind pur întâmplătoare, mai precis, că aceasta din urmă ar fi „împrumutat” elemente din mănunchiul general şi primordial de valori al creştinismului. Citindu-le cu atenţie, cineva familiarizat cu subiectul va constata că … ambii au într-un fel dreptate! Din punct de vedere strict formal, aceste principii nu au nimic explicit „legionar” în ele. Numai că o anumită „pecete”, care ţine de expunerea lor şi de anumite formulări, nu poate fi trecută totuşi cu vederea. Ele reprezintă mai curând o „îmbisericire”, o spiritualizare a unor principii prezente şi în legionarism (renunţându-se totodată la altele cum ar fi ideea „violenţei legitime”). Retrospectiv, se poate deci spune că aceste principii (alături de altele similare, cum ar fi „Năzuim spre înviere”) reprezintă o năzuinţă sinceră a lui Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide de a merge mai departe pe drumul pe care au început, dar lepădând orice veleitate politică şi orice idee a unei lupte fizice cu forţele adverse, ei rămânând fixaţi exclusiv pe planul luptei spirituale.

Sub presiunea anchetei, Ianolide este însă nevoit să se apere. El neagă pretinsa influenţă legionară şi declară următoarele: „Principiile lui Gafencu Valeriu au numai unele asemănări cu principiile din doctrina lui C.Z. Codreanu, cât și cu scrierile celorlalți conducători legionari. Legionarul Gafencu Valeriu a ajuns la concluzia că, în doctrina sa, Codreanu s-a abătut de la adevăratul creștinism, subordonându-l ideii naționaliste și politice. Legionarul Gafencu Valeriu, în principiile sale, se fixează pe un plan spiritual universal, cuprinzând în el toate neamurile. Aceste principii sunt valabile și pentru legionari, cu condiția de a și le însuși și accepta în forma în care le-a conceput el.”

E o declaraţie dată în anchetă, conţinutul ei de veridicitate -în formularea respectivă şi cu accentele puse în acel mod- fiind extrem de redus. Ianolide nu va repeta această afirmaţie în nici una din scrierile sale şi nu o va aminti nici măcar acolo unde evocă episodul anchetei. Se poate spune că aici are dreptate mai degrabă martorul acuzării, Pătrăşcanu, care susţine: „legionarii s-au gândit la aplicarea altor metode în activitatea lor legionară, găsind ca fiind cea mai indicată formă pe aceea scrisă de Corneliu Zelea Codreanu în jurnalul sau mai bine zis testamentul său, aceea de a se renunţa la violenţă şi a se adopta o linie mistică în activitatea legionară.”

Dacă până aici trebuie să dăm crezare mai degrabă celor spuse de acest denunţător, ceea ce adaugă el ulterior frizează absurdul. Iată continuarea: „bineînţeles numai ca o mască, în scopul obţinerii sprijinului total al forţelor divinităţii pentru a se ajunge la putere.” Cităm în continuare după Adrian Nicolae Petcu, care redă scenariul conspirativ ţesut de Pătrăşcanu: „Apoi, educaţia mistică de la Târgu Ocna presupunea două ipoteze: prima – “aceea a ieşirii lor în libertate, fiind la putere regimul comunist, când spuneau că legionarii trebuie să se menţină pe linia mistică, să nu susţină cu nimic regimul comunist, să caute să muncească numai atât cât este necesar, pentru a-şi câştiga existenţa, pentru că altfel ar însemna să se pună în slujba satanei”; a doua ipoteză – “aceea ca legionarii să fie eliberaţi odată cu răsturnarea regimului comunist. În acest caz, ei spuneau că la început legionarii să nu ia conducerea şi să lase să facă acest lucru partidele istorice, care să ducă greul perioadei de trecere”, pentru ca, ulterior, “legionarii să scoată capul şi să pună mâna pe puterea din stat”.” (Adrian Nicolae Petcu – „Mărturii de spiritualitate creştină în temniţele comuniste – confesiunea lui Ioan Ianolide (I)”, Ziarul „Lumina” 7 octombrie 2015)

Ianolide se apără spunând : „Știu că Gafencu Valeriu a părăsit linia politică și s-a dedicat celei religioase. A făcut aceste principii și poezii. Neg că ar exista asemănare între principiile lui Gafencu și principiile legionare. Principiile lui Gafencu întruchipează Biserica creștină. Eu am discutat problema creștină cu toți deținuții.(…) Principiile lui Valeriu au caracter strict spiritual, bisericesc-ortodox și nepolitic. Ele se confundă cu înseși principiile structurale ale creștinismului. Cine poate condamna îndemnul spre realizarea unei armonii universale prin dragoste și prin desăvârșirea spirituală a omului? Aceasta reprezintă aceste principii! Am îndemnat și am fost exemplu de legalitate tot timpul. Cer să nu loviți Adevărul și Dreptatea, căci eu pot să mor, dar ele nu. Pentru mine viața nu mai are nici o chemare, căci s-a rupt și ultima legătură ce o păstrăm cu viața, dar vă cer să faceți dreptate. S-au eliberat din temnițe marii criminali, criminalii de război, comandanții legionari și eu continui să fiu deținut și să asist zi de zi cum mor. Sunt înfiorat de trist nu că sufăr și mor, ci pentru ceea ce mi-au oferit mie oamenii pe care i-am iubit, i-am iubit mai mult decât pe mine însumi.”

Toate aceste precizări nu au reuşit să-i impresioneze pe anchetatori, care l-au condamnat pe Ianolide la alţi 25 de ani de muncă silnică (avea să se elibereze totuşi peste 5 ani, în vara lui 1964). Motivul acestei atitudini ireductibile ne este explicat astfel: „Chiar admiţând că – prin absurd – la început securiştii ar fi avut dubii, suspectându-i de activitate legionară pe cei anchetaţi, este imposibil ca până la urmă să nu se fi convins de nevinovăţia lor. Faptul că totuşi i-au condamnat aşa de aspru arată clar ce îi deranja: credinţa în Dumnezeu. Legionarismul era doar un pretext, adversitatea comuniştilor faţă de legionari nefiind în fond decât ura diavolului faţă de slujitorii lui Hristos.” („Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor”)

Se cuvine aşadar precizat că, în optica regimului comunist, „misticismul religios” era considerat prin definiţie ca un element constitutiv al „legionarismului”, ca o subspecie a acestei adevărate marote pentru zbirii atei. Sub acuzaţia de „legionarism” au fost arestaţi şi oameni care nu aveau preocupări de natură politică, ci exclusiv spirituală, cum ar fi membrii grupării „Rugul Aprins” sau părintele Arsenie Boca. Singurul element „incriminator” la adresa lor ar fi putut fi acela că în unele cazuri au existat relaţii personale, dar limitate strict la planul duhovnicesc, cu persoane de orientare legionară.

În scrierea lui Ianolide „Întoarcerea la Hristos” găsim şi alte pasaje care ne arată modul în care se raporta Valeriu Gafencu la legionarism. Unul din ele îl reprezintă discuţia sa cu pastorul luteran de origine evreiască Richard Wurmbrand:

„- Înţeleg deci că domnul pastor este un naţionalist, un naţionalist evreu. Românii sunt şi ei naţionalişti. Noi ne-am născut prin fire români dar prin Har şi prin Adevăr suntem creştini. Evreii nu sunt creştini nici după 2000 de ani! Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist, nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi drept-credincioşii pe calea lui Hristos către Înviere. Prin Hristos toate neamurile au format Noul Israel şi cu această conştiinţă tratăm noi problema naţională, inclusiv problema evreiască.

– Atunci de ce sunteţi antisemiţi?

– Nu suntem antisemiţi. Toate relele care vin peste poporul evreu sunt din vina lui. Nu înţelegeţi oare că ei ispăşesc Sîngele nevinovat pe care l-au vărsat şi pe care continuă să-l urască? Noi iubim poporul evreu şi-l dorim mântuit, dar trebuie să-i spunem Adevărul răspicat azi, aşa cum şi Domnul i l-a spus atunci. Numai aşa îi aşteptăm pe evrei în Noul Israel şi avem mare râvnă pentru pocăinţa lor.

– Dar evreii au fost ucişi de legionari la abator, spânzuraţi ca animalele!

– Este o înscenare josnică! N-avem cunoştinţă ca cineva să fi spânzurat evrei la abator. Şi sunt evrei care ştiu asta foarte bine!

– Dar evreii ucişi în pădurea de la Jilava?

– A fost un act necontrolat al unor oameni fanatici într-o împrejurare socială tulbure. Dar dacă puneţi aceste crime pe seama legionarilor, atunci nu trebuie puse pe seama tuturor evreilor crimele săvârşite de Elena Lupescu ori de Ana Pauker şi toţi evreii stăpâni pe Securitate?

– Văd că îţi iubeşti neamul, a zis R.W..

– Ne iubim neamul dar şi pe toţi oamenii din lume. Dorim din suflet încreştinarea întregului popor evreu, dar asta depinde de el, nu de noi. Ştim că există o „rămăşiţă” a evreilor care urmează pe Domnul. Aveţi toată dragostea noastră în Hristos dar suntem trişti pentru că până şi atunci când un evreu se încreştinează, în loc să vină la sursa directă, la Adevăr şi la Har, o coteşte puţin, e puţin sectar, are ceva de cârtit, rămâne puţin în afară de Dumnezeu.

W. i-a răspuns:

– Voi aveţi marele noroc că v-aţi născut creştini şi când vă treziţi la Hristos, ştiţi unde să intraţi, dar noi… Eu sunt evreu de sute de generaţii şi strămoşii mei au fost duşmanii lui Hristos, deci când L-am aflat am fost pus în faţa dureroasei dileme de a nu şti pe ce uşă să intru!

– Înţelegem drama de care ne vorbeşte domnul pastor, dar dacă sunteţi cu adevărat însufleţit de credinţa cea dreaptă, o veţi găsi în Ortodoxie. Poate că de aceea ne-am întâlnit aici…

– Vrei să mă faci ortodox?

– E o poruncă sfântă!

– Poate vrei să mă faci şi legionar? a întrebat maliţios W..

– Aş dori să nu fi auzit această remarcă. Înţeleg însă perspectiva diferită din care privim lucrurile. Dar ţin să vă precizez că noi nu ne găsim pe o poziţie politică sau naţionalistă, ci pe poziţia celei mai autentice învăţături creştin-ortodoxe. De aici cheamă Domnul oile cele rătăcite ale casei lui Israel.

La aceasta W. a şoptit:

– Evreii nu mai sunt israeliţi!

– Pentru acest cuvânt aş dori să vă sărut! a răspuns Valeriu.

W.a stat câteva clipe pe gânduri, apoi a continuat:

– Ştii că Jurnalul de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Un antisemit învaţă pe un evreu despre creştinism! Este cu adevărat surprinzătoare întâlnirea noastră de astăzi!

– Şi o dorim rodnică! a încheiat discuţia Valeriu.”

Un alt element edificator îl constituie o poezie compusă de Gafencu scurt timp înainte de moartea sa, intitulată „Rămas bun”. O redăm urmată de comentariul lui Ianolide:

„Rămas bun

Sângerând de răni adânci,
De zile fără soare,
De răni ascunse şi puroi,
Cu oasele slabe şi moi,
Stau ghemuit în pat şi mă gândesc
Că în curând am să vă părăsesc,
Prieteni dragi!

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi,
Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi,
Cu hoţii în acelaşi cimitir;
Căci crezul pentru care m-am jertfit
Cerea viaţă grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,
Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă,
Luându-mă cu diavolul la trântă.
Şi ani de-a rându-ntruna m-am luptat
Să devin altul,
Un erou,
Om nou.

Şi-am vrut
Neamul să-l mut
De-aici de jos,
La Domnul Iisus Hristos.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,
De mic şi de neputincios,
Că am nevoie multă de-ndurare,
De dragoste, de milă, de iertare,
Că numai Dumnezeu le poate toate
Şi lumea din robie El o scoate,
Devin copil supus,
Sunt umilit
Şi-s fericit.

Din cerul Tău înalt şi prea ales,
Părinte, când mă vei lua la Tine,
Prietenilor mei de pe pământ
Redă-le Tu, în alb veşmânt,
Un suflet care i-a iubit şi i-a ‘nţeles.

Este o poezie descriptivă în care, pe lângă autoportretul său, autorul face şi o încadrare în epocă şi în năzuinţele unei generaţii. Iniţial el a pornit voind, cu un efort personal, “să mute” neamul la Dumnezeu, dar aflându-şi poziţia umilă de om, are revelaţia transfigurării personale şi colective oferită de Dumnezeu prin credinţă, prin comuniunea cu El. Valeriu îşi ia rămas-bun de la prieteni printr-o mărturisire egală cu un testament, precum şi prin rugăciunea ce o înalţă ca sufletul său să rămână împreună cu cei pe care i-a iubit şi i-a înţeles, într-o continuitate a comuniunii sufleteşti a fraţilor acum şi în veci.” (Ioan Ianolide – „Întoarcerea la Hristos”)

Tot spre lămurirea acestei raportări e de folos şi evocarea următoarei mărturii consemnată în cartea „Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor” : „Nici pe Valeriu, conştiinţa duhovnicească la care ajunge, nu-l duce la negarea a ceea ce a primit bun prin această educaţie, ci la o înţelegere mai adâncă, profund spirituală a legionarismului. Ca atare, nu se va dezice de trecutul său. Mai târziu, la Târgu-Ocna, într-o discuţie cu Ion Popescu, va spune: „Am intrat în închisoare ca legionar. Faţă de administraţie nu pot să mă dezic, să spun că nu mai sunt, pentru că eu ca legionar am fost condamnat. Dar spiritual vorbind, am trecut de pragul la care văd de obicei legionarii lucrurile. Nu înseamnă că mă desolidarizez, chiar dacă nu mai sunt interesat de politică, ci mai mult de viaţa spirituală. Dar fiecare cu măsura lui. Cred că Mişcarea Legionară trebuie să aibă, în primul rând, în mijlocul ei un nucleu, o comunitate spirituală de mare trăire care să iradieze trăirea creştină în ceilalţi.” [Mărturie dată de Ion Popescu, monahului Moise în aprilie 2005].”

Edificatoare e şi o frază a lui Ianolide din prezentarea scrierii sale de ficţiune (construită însă prin îmbinarea unor frânturi de realitate) „Testamentul unui nebun”. Prin vocea acestui personaj literar, „nebunul” care a străbătut închisorile veacului, Ianolide ni se confesează: „Mi-a fost dat să traversez acest coşmar întrucât mi-a fost imposibil să renunţ la vis. Poate deci că i-am provocat pe acei căpcăuni ce m-au chinuit mai toată viaţa ?” Aluzia la versul lui Radu Gyr, „adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis” e mai mult decât evidentă.

Pentru a concluziona:  e limpede că între legionarism şi creştinism nu a existat la modul general niciodată o suprapunere perfectă, fapt subliniat de însuşi fondatorul acestui curent în cunoscuta sa circulară în care compara „linia legionară” şi „linia Bisericii”. Cea din urmă era considerată ca fiind mult deasupra, doar un reper spre care se cuvine a năzui, rămânând de văzut în ce măsură propriile păcate ar permite atingerea lui. Ceea ce se poate spune însă în cazul celor cunoscuţi sub numele de „sfinţii închisorilor”, este că ei au înţeles faptul că această elevare a trăirii pe autenticul nivel care se cere unui creştin înduhovnicit este posibilă numai în urma lepădării de păcate, a unei adevărate pocăinţe şi a practicării smereniei, singura cale care deschide sufletul pentru primirea harului lui Dumnezeu. Ei reprezintă nişte exemple care au dovedit prin viaţa şi prin moartea lor că această „linie a Bisericii” este una care poate fi atinsă cu adevărat. Că acest fapt reprezintă o posibilitate concretă, hic et nunc, iar nu un deziderat proiectat în domeniul abstractului, ca scuză pentru propriile scăderi şi neîmpliniri. Se cuvine însă şi un adaos esenţial. Aşa cum am arătat în părţile anterioare, această trăire în planul vieţii duhovniceşti pe care au atins-o aceşti oameni nu a însemnat o evadare din lumea profană şi o raportare la ea exclusiv la nivel contemplativ. Dimpotrivă, de pe această poziţie câştigată pe plan spiritual, ei s-au întors din nou cu faţa către lume, îndemnând creştinii la o atitudine nu doar serafic-rugătoare ci şi la una curajos-făptuitoare, care ştie să facă faţă imenselor provocări ale unui ev apocaliptic. Dar totul numai cu ajutor de sus: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5).

(Partea a VI-a: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor”)

__________________________________________

Partea I: Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos
Partea a II-a: Treapta a doua. Lucrarea lăuntrică
Partea a III-a: Treapta a treia. Lucrarea teandrică
Partea a IV-a: Dialoguri cu Valeriu

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost