Mesajul testamentar al Arhimandritului Gherasim Iscu, în ultimul Crăciun petrecut la penitenciarul de la Târgu Ocna: Aici va fi într-o zi pelerinaj. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea

Arhimandritul Gherasim Iscu, propus de Biserica Ortodoxă Română pentru canonizare, a trecut la Domnul, după o cumplită suferință în temnițele comuniste, în noaptea de Crăciun a anului 1951, în penitenciarul spital de la Târgu Ocna.

Despre ultimul Crăciun petrecut la Târgu Ocna depune mărturie *Ioan Ianolide în „Întoarcea la Hristos”, o cartea emblematică despre suferințele îndurate de mărturisitori în temnițele comuniste.

„Era o iarnă liniștită,- își va aminti mai târziu Ianolide- cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunțiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor și ne uneam cu ei și cu toată suflarea creștină într-o rugăciune mută. Este cu neputință ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolțiți între moarte și tortură să nu fie primite. Ele au fost auzite în ceruri, ele au adus cerurile pe pământ și cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta și pentru sufletele acelea mari și credincioase de la Târgu Ocna.

În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Pitești, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă.

Valeriu se refăcuse un pic și, după pravila de rugăciune obișnuită, se concentra să compună câteva poezii testamentare. De asemenea, dorea ca în seara acaesta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna.

M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic.

Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi.

Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie…

Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului…

Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.

Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. (…)

Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschiși, dar nu mi-a zis nimic.

A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atât de mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde. Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.

A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins. Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze!

A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii. Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi”.

„Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate și adnotate de monahul Moise”, Editura Alba Iulia 2007, pag.184-186, pag. 191-192.

 


Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost


2 comentarii la „Mesajul testamentar al Arhimandritului Gherasim Iscu, în ultimul Crăciun petrecut la penitenciarul de la Târgu Ocna: Aici va fi într-o zi pelerinaj. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea”

  1. Parinte Gherasim, mult patimitorule, primeste lacrimile noastre si roaga-te pentru noi! Sa ne inchinam icoanei sale care strajuieste langa mormantul Sfantului Nicodim de la Tismana!

  2. Sfinții închisorilor merită să fie cinstiți de Biserica Ortodoxă Română fără nici o teamă și fără fereală. Nu trebuie să ne rușinăm de sfinți, dimpotrivă. Ei ”legionarii” au stat fermi împotriva terorii roșii și nu au dat înapoi.

Comentariile sunt închise.