Românii din Timoc își strigă disperarea: Vrem reciprocitate. Să avem şi noi drepturile pe care le au sârbii în România!

Românii din Valea Timocului așteaptă de zeci de ani ca autorităţile române să intervină pentru a le obţine aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea sârbă din România, astfel încât să aibă școli sau publicații în limba română, precum și dreptul de a ridica biserici în credința strămoșească.

Despre cum se menține vie flacăra românismului în condiții mai mult decât vitrege a relatat părintele părintele Boian Aleksandrović, vicar administrativ al Timocului, într-un interviu pentru Ziarul Lumina.

Întrebat despre numărul românilor care trăiesc în Valea Timocului din Serbia, părintele Boian Aleksandrović a răspuns:

„Momentan nu s-a mai făcut un recensământ, deşi era anunţat pentru primăvara acestui an, din cauza pandemiei s-a amânat pentru toamnă. Dar recensământul în Serbia iese fals întotdeauna. De exemplu, la ultimul recensământ al autorităţilor sârbe au reieşit în jur de 36.000 de aşa-numiţi vlahi şi aproape 2.000 de români/rumâni. Ceea ce este similar, numai în limba sârbă ei ne zic vlahi, pentru că odată Ţara Românească s-a numit Valahia, dar noi tot români suntem. Şi această derută dacă vreţi privind denumirea de vlahi/rumâni/români a fost indusă tot de către autorităţile sârbe şi face parte din procesul de asimilare la care am fost supuşi atâţia ani. Dincolo de ce spun ei (n.r., sârbii), noi suntem mult mai mulţi; în Serbia de Răsărit sunt aproximativ 300.000 de români”.

Comunitatea românilor din Timoc se confruntă cu multe probleme, căci drepturile românilor nu sunt respectate.

Vreau să vă spun că ne aflăm într-o situaţie mai aparte decât orice altă minoritate din Serbia pentru că noi nu avem drepturi. Mulţi ne consideră a fi o parte din poporul sârb, pentru că aproape 200 de ani nu am avut nici şcolile noastre, nici biserici; nimic din ceea ce ne definea ca naţie în afară de limba învăţată acasă, de jocurile şi cântecele populare transmise de la o generaţie la alta. Altceva nimic. Iar situaţia nu s-a schimbat în ciuda faptului că Serbia vrea să adere la UE.

Nu avem dreptul de a construi biserică, nu avem şcoală cu predare în limba română, nu avem nici măcar o disciplină care să se numească limba maternă, nici măcar două/trei ore de limba română pe săptămână nu există”, explică părintele Boian Aleksandrović.

Chiar și în aceste condiții, românii au reușit să-și construiască biserici.

Biserici româneşti sunt foarte multe în Serbia de Răsărit, dar majoritatea sunt ocupate de Biserica sârbă. Văzând că nu este nici o şansă să schimbăm situaţia şi probabil că niciodată nu se vor mai întoarce, pentru că a trecut foarte multă vreme, am început să construim noi biserici. Mici, aşa cum se poate, dar care să existe şi să fie vii, să se slujească în ele şi să se păstreze legătura cu Biserica-mamă din ţară.

Avem 12 biserici şi paraclise deocamdată, însă acolo unde nu avem biserică slujim şi la troiţe. Avem şi structura Vicariatului Timocului, care are trei protopopiate şi în jur de 26 de parohii. Spun cu aproximaţie pentru că mai avem câteva în curs de înfiinţare, iar când va fi oficial, vom vorbi şi despre ele.

Dar aceste parohii nu sunt unele normale, cum suntem obişnuiţi în ţara-mamă. De exemplu, dintr-un sat de 1.500 de români, avem doar 100 de români care ţin de noi, sunt mai curajoşi şi vor să ţină de Biserica neamului; ţin la identitatea lor. Problema e că atunci când cineva moare într-un sat românesc, Biserica sârbă nu dă voie să intrăm în biserică pentru că spun că sunt ale lor, nu trag clopotul pentru mort etc. Şi atunci oamenii aceştia sunt extraconştienţi, extracurajoşi pentru că, iată, fac nişte sacrificii ca să ţină de Biserica neamului.

(…) Într-adevăr, nici acum nu este permisă construcţia de biserici, dar am găsit o modalitate, o „poartă deschisă” în legea cultelor care zice aşa: „Comunităţile religioase din Serbia pot desfăşura toate activităţile lor, de la slujbe până la administraţie, în spaţiile asupra cărora sunt proprietari sau sunt închiriate”.

Cum ridicăm aceste „spaţii”? Cu ajutorul credincioşilor, al preşedinţilor şi membrilor consiliilor parohiale, oameni care doresc să doneze terenul Bisericii şi cer aprobare pe numele lor pentru construcţia unui depozit, a unui garaj ş.a.m.d. De multe ori glumeam şi le spuneam că e garaj pentru maşina lui Dumnezeu, care e invizibilă şi de aia nu o vedeţi când vine aici şi când pleacă”, a precizat părintele.

În Timoc, există opt preoți la o comunitate de 300.000 de români. Acolo unde există biserici românești, oamenii sunt învățați să scrie și să citească în limba română, află despre credința și identitatea națională, despre tradiții și obiceiuri.

„ (…) Avem 148 de localităţi româneşti plus câteva mixte, iar în acestea sunt biserici ortodoxe româneşti, dar ocupate de Biserica Ortodoxă Sârbă. Vreau să vă spun că acolo se face cea mai mare asimilare forţată, dură, chiar războinică aş putea spune. De ce? Pentru că li se spune oamenilor în felul următor: Dacă vreţi limba voastră în biserică, veţi face un alt război ca în Bosnia ori Kosovo. Sunt prostii, minciuni, înşelăciuni, ca să bage frica în ei şi să-i sperie. Iar oamenii, după 200 de ani de probleme, de abandon, pentru că au fost lăsaţi să se descurce singuri, renunţă…”, spune părintele Boian Aleksandrović.

Vrem reciprocitate. Să avem şi noi drepturile pe care le au sârbii în România.

De aproape 200 de ani aşteptăm sprijinul mamei, aşteptăm să-i simţim braţele protectoare, dar din păcate autorităţile ne-au lăsat să ne descurcăm cum ştim. Mulţumesc lui Dumnezeu că în ultimii ani, unele, foarte puţine instituţii din ţara-mamă, au înţeles că avem nevoie de ajutor.

Iar Patriarhia Română a fost prima care ne-a şi ajutat și ne ajută în continuare, şi Secretariatul de Stat pentru Culte ne ajută şi ne sprijină, foarte puţin Institutul Cultural Român. Şi cam atât.

Diplomaţia română să insiste şi să ceară ca unele reguli să fie respectate pentru că noi, ca stat, sârbilor din România le dăm toate drepturile. Şi vrem şi noi reciprocitate, românii din Serbia să aibă şi ei drepturi. Să vorbim despre termene, despre lucruri concrete, nu aşa, că se va face, să vedem etc. Avem protocol semnat între România şi Serbia încă din 2012 la Bruxelles, care nu se respectă nici în ziua de astăzi, dar nici nimeni nu insistă, de nici o parte. E drept că partea sârbă nu are vreun interes, pentru că-i convine situaţia. Şi sunt nouă ani de atunci.

În Banatul sârbesc, în Voivodina, unde sunt în jur de 30.000 de români care au toate drepturile, şi şcoli, şi biserici ş.a.m.d. Acolo trăiesc şi unguri, care au cerut retrocedarea pământurilor; statul sârb a introdus o lege potrivit căreia cei care au fost membri ai armatei germane în al Doilea Război Mondial nu vor primi nimic. Iar ungurii au cam fost toţi. Şi atunci autorităţile de la Budapesta au spus clar celor din Serbia că dacă nu se revizuieşte legea, Ungaria va bloca Serbia în drumul spre aderarea la UE. Şi au schimbat sârbii legea într-o săptămână, doar cei dovediţi cu crime de război să nu primească.

Eu cred că mai multă determinare, mai multă hotărâre şi intervenţii mai dese din partea română ar putea soluţiona problema. (…)

Vă spun ceva care poate este trist, dar e o realitate: dacă nu se face nimic, dacă oamenii care sunt aici nu sunt implicaţi în proiecte reale, nu sunt ajutaţi, peste 20-30 de ani nu vor mai fi de găsit. Vor fi cu totul asimilaţi.

De aceea revin şi spun că ar trebui mai multe intervenţii diplomatice din partea României, a mamei noastre, ca să putem face şi mai mult”, a spus părintele Boian Aleksandrović.

Interviul integral este disponibil aici.

Despre problemele cu care se confruntă românii din Valea Timocului, RostOnline a scris aici și aici.

2 comentarii la „Românii din Timoc își strigă disperarea: Vrem reciprocitate. Să avem şi noi drepturile pe care le au sârbii în România!”

  1. E trist că cum partea Bisericii Ortodoxe Sârbe există o aatfel de atitudine ostilă față de alți frați ortodocși.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: