Iarna în Siberia. Mărturii despre suferința deportaților din Basarabia din anii ‘49

de

La peste 72 de ani de la deportările din anii ‘49, când zeci de mii de români din Basarabia au fost deportați în Siberia, cumplitele încercări prin care au trecut sunt în mare parte necunoscute pentru noi, cei de azi.

Unii dintre cei care au supraviețuit au povestit despre anii trăiți departe de casele lor, în mijlocul Siberiei. O astfel de mărturisire a fost făcută, cu ani în urmă, de Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în Siberia pe când era doar un copil în vârstă de șapte ani.

„De-acum omul se grăbea să se ducă la neamuri și tata i-a zis că-l petrece să-i arate unde trăiesc. Sigur că lui i-a fost oarecum să plece așa și a deschis geamantanul acela încuiat cu lăcățică. A desfăcut curelele și a scos de acolo un măr, așa galben-rumen și mi l-a înmânat, ca cea mai mică, zicând că-i de sufletul lui taică-său. Eu m-am pierdut, nu știam ce să fac. M-am uitat la bunica, la tata, la măr…Dar Emil a sărit, l-a înșfăcat, a zis mulțumesc și gata.

Pe urmă tata s-a îmbrăcat și s-a dus cu omul, iar noi ne-am așezat la masă și hai: dădeam mărul cela galben-rumen de la unul la altul, de la unul la altul.bunica ședea și parcă îi tremura mâinile ca să-l țină și dânsa. Emil l-a luat de la mine și îl punea la nas, la ochi…

Nu, n-am cuvinte, nu pot eu să redau ce-am simțit noi din pricina la mărul acela. Trei zile l-am ținut ca pe Dumnezeu, ca pe aur, încă aurul nu-i nimica pe lângă dânsul, cât era el de scump pentru noi, fiindcă mărul acela cu mirosul lui, ne-a dus înapoi acasă. Vedeam iarăși absolut totul: grădinia, floarea, poama, oițele, caii, vaca, totul era cuprins într-însul…Eram acasă, ne-a dus acasă cu totul acasă și voiam să simțim cât mai mult casa.

Nimănui nu i-a dat prin gând să zică: hai să-l tăiem, să-l mâncăm, că nu mai pot. Nici vorbă, nimeni, nimica. Și noaptea, când ne culcam, îl vedeam pe dânsul în vis.

A treia zi era duminică. Bunica ne-a sculat de dimineață, ne-a spălat și ne-a pus în rând la iconița de acasă. Chiar și tata, care zicea din când în când că nu, că dacă e Dumnezeu de ce îngăduie așa, chiar și el s-a rugat atunci la iconița asta și a spus Tatăl nostru. Pe urmă bunica a luat mărul din mijlocul mesei și l-a tăiat așa drept în patru și ca pe o anafură ni l-a întins. Și acuma văd mâna ei bătrână, uscată, cum întindea așa de frumos bucățica aceea la fiecare. I-a făcut cruce înainte de a-l tăia, i-a făcut cruce cum făcea ea acasă, înainte de a tăia pâinea, așa a făcut crucea la măr.

Și l-a tăiat și ne-a dat câte o bucățică, dar nici atunci nu l-am mâncat, ci îl luam, îl miroseam și tot ne uitam, parcă vedeam ceva minune într-însul. Cred că în timp de vreo oră, așa de încet l-am mâncat, până n-a mai rămas nimica.

Și astăzi, când ies pe stradă și văd un măr mușcat și lepădat pe undeva, văd imediat mărul acela din Siberia…”

„Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”, editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012/ Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, pag.48-49.

Ne puteți urmări și pe Telegram: https://t.me/RevistaRost